ICCJ. Decizia nr. 6498/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6498/2009
Dosar nr. 11621/118/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1621/118/2007, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa prin primar, solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 225 mp. în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâţilor să emită oferta de restituire prin echivalent în bunuri şi servicii în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri băneşti, pentru întregul imobil ori pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură, precum şi pentru construcţiile demolate de pe teren.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 mp. şi construcţii-casă, prăvălie şi alte dependinţe, a fost bunicul său, C.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1893, aspect confirmat şi prin adresa nr. 33150/06 mai 2003 emisă de P.J. Constanţa.
Reclamantul a mai arătat că, la data de 06 iulie 2001, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la care a ataşat actele din care rezultă îndeplinirea tuturor cerinţelor privind proprietatea, descendenţa, calitatea de persoană îndreptăţită şi preluarea abuzivă dar, cu toate acestea, autorităţile administraţiei publice locale nu au procedat până în prezent la soluţionarea notificării primite.
Referitor la măsura preluării de către stat, a menţionat că imobilul îndeplineşte condiţia impusă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la dispoziţiile pct. 1.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii, fiind preluat în mod abuziv, construcţiile fiind demolate după anul 1950, în vederea lărgirii B-dului Tomis şi construirii unui bloc de locuinţe, astfel cum reiese şi din adresa nr. 33150 din 06 mai 2003 emisă de P.J. Constanta.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi pe dispoziţiile Normelor Metodologice de aplicare unitară a acestei legi.
În precizările scrise reclamantul a arătat că, în cazul imposibilităţii de restituire a imobilului în natură, solicită acordarea de despăgubiri băneşti, astfel cum a menţionat şi în cuprinsul notificării adresate P.J. Constanţa,
Totodată, reclamantul a arătat, referitor la calitatea să de moştenitor şi, implicit, de persoană îndreptăţită, că imobilul care face obiectul litigiului a fost dobândit în anul 1893 de către C.C., căsătorit cu S.C. În urma căsătoriei acestora a rezultat fiica lor, C.S. (S.), căsătorită cu A.C., care au avut ca descendent pe C.C., reclamantul din cauza de faţă, împrejurările relevate fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
La termenul de judecată din 12 februarie 2008, instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, având ca obiective identificarea imobilului în litigiu şi stabilirea valoni de circulaţie a acestuia, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 716 din 9 iunie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea reclamantului C.C. şi i-a obligat pe pârâţi să propună reclamantului acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Constanţa, B-dul Tomis (fost B-dul Carol), judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 m.p. şi construcţia demolată de pe acest teren, la nivelul valorii de 1.673.072 lei (echivalentul a 450.186,0 EURO), stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E. şi să înainteze întreaga documentaţie C.C.S.D.
Instanţa a dispus totodată obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele hotărârii instanţa de fond a reţinut că, în cazul întârzierii nejustificate a răspunsului la notificarea adresată în condiţiile legii deţinătorului bunului, reclamantul are dreptul să se adreseze direct instanţei pentru a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că reclamantul, moştenitor al proprietarului imobilului dobândit în anul 1893, are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat după anul 1950, iar construcţiile demolate conform procesului verbal nr. 22741/1959. Imobilul, expropriat în fapt, face obiectul de reglementare al prevederilor Legii nr. 10/2001.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză instanţa a reţinut că actualul amplasament al imobilului este ocupat în întregime de construcţii şi a stabilit că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, în limita opţiunii exprimate de acesta în cuprinsul notificării şi în precizările la acţiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P-M- Constanţa şi M. Constanţa prin Primar pe care au considerat-o netemeinică şi nelegală.
Pârâţii au susţinut, prin motivele de apel, că reclamantul a precizat că solicită numai despăgubiri pentru imobil, renunţând la cererea de restituire în natură a bunului, astfel că obligaţia de a emite o ofertă de despăgubiri revenea P.M. Constanţa şi nu unităţii administrativ teritoriale, care are calitate procesuală pasivă doar în cererea de restituire în natură. Reclamantul nu a solicitat instanţei să-i oblige pe pârâţi la înaintarea documentaţiei către Comisia Centrală astfel că, stabilind o asemenea obligaţie legală sarcina pârâţilor, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin cererea adresată instanţei reclamantul a modificat obiectul notificării în sensul că, deşi prin notificare a cerut despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa de 110 mp, prin acţiunea formulată a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 225 m.p.
Pârâţii au susţinut că instanţa este ţinută de limitele stabilite de reclamant prin notificare şi că, în orice caz, în istoricul de rol fiscal şi în situaţia juridică a imobilului este consemnată suprafaţa de 110 m.p. pentru imobilul din Constanţa, strada Carol, aceasta fiind suprafaţa de teren preluată de stat de la autorul reclamantului.
Pârâţii au mai argumentat, prin motivele de apel, că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul deţinut de autorul său este situat pe B-dul Tomis la actualul nr., relaţiile furnizate de istoricul de rol fiscal şi de titlul de proprietate depus pentru C.C. fiind echivoce.
Reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire de pe urma autorului C.C. pentru că nu a dovedit că fiica acestuia, C.S., este una şi aceeaşi persoană cu mama reclamantului, C.S. iar dovada identităţii trebuia să se facă numai cu acte de stare civilă, iar nu cu declaraţii de notorietate.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 248/ C din 05 noiembrie 2008, a admis apelul declarat de pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa, prin primar împotriva sentinţei civile nr. 716 din 09 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.C.
A stabilit că reclamantul are dreptul la despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 110 mp teren.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, C.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului din Constanţa, B-dul Tomis, compus din teren în suprafaţă de 110 m.p. şi construcţie demolată, imobilul fiind preluat abuziv din proprietatea autorului său, C.C.
Dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a fost anexată notificării şi, potrivit contractului de vânzare cumpărare încheiat la 26 noiembrie 1893 depus la dosarul de fond, C.C. a dobândit imobilul din strada Carol I, compus din teren în suprafaţă de 225 coţi pătraţi şi construcţiile de pe teren, respectiv casă, prăvălie şi alte anexe.
Unitatea de măsură utilizată în actul de proprietate întocmit în anul 1893 este aceea de coţi pătraţi, iar nu de metri pătraţi, un cot pătrat fiind echivalentul a 0,664 metri pătraţi. Astfel, suprafaţa de 225 coţi pătraţi corespunde unei suprafeţe de 149,4 m.p., iar nu de 225 m.p., cum a solicitat reclamantul şi i-a fost acordată de către instanţa de fond.
Una dintre condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001 pentru restituire este aceea ca persoana îndreptăţită să dovedească un drept de proprietate asupra bunului solicitat în această procedură, atât sub aspectul existenţei dreptului cât şi al întinderii acestuia. în acest sens, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului în anul 1893 s-a dovedit existenţa dreptului de proprietate pentru un teren de 149,4 m.p. ş pentru construcţie, iar nu pentru un teren în suprafaţă de 225 m.p., cum greşit a reţinut prima instanţă.
Este de observat, în acelaşi timp, că prin notificarea formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, care a determinat deschiderea procedurii administrative şi judiciare; reclamantul a solicitat restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 110 m.p. şi construcţie, în aceste limite fiind manifestat dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite.
În lipsa completării notificării, în acelaşi termen prevăzut de art. 22, cu solicitarea de a se restitui şi diferenţa de 115 m.p., sau de 39,4 m.p. (rezultată din actul de proprietate), instanţa nu se putea considera legal investită să se pronunţe în sensul restituirii şi a acestor diferenţe, în cauză operând sancţiunea pierderii dreptului reclamantului de a solicita măsuri reparatorii pentru aceste diferenţe.
Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a ignorat nu numai titlul de proprietate şi notificarea formulată, dar şi celelalte înscrisuri care atestau înscrierea în evidenţele matricole din perioada 1952-1954 şi 1955-1957 a unui imobil în B-dul I.V. Stalin compus din teren în suprafaţă de 110 m.p.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii numai pentru terenul în suprafaţă de 110 m.p. şi pentru construcţia demolată şi nu pentru un teren în suprafaţă de 225 m.p., cum greşit a stabilit prima instanţă.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, instanţa a reţinut că, prin formularea notificării, unitatea deţinătoare, respectiv M. Constanţa, persoana juridică de drept public conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, a fost investită să soluţioneze cererea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, astfel că rezolvarea printr-o modalitate sau alta dintre cele reglementate de legea specială, de la caz la caz, nu înlătură obligaţia sa de a răspunde solicitării adresate prin notificare, M. Constanţa fiind, din această perspectivă, persoana obligată în raportul juridic de restituire dedus judecăţii.
Împrejurarea că îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în sarcina unităţilor administrativ teritoriale se realizează efectiv de către reprezentanţii lor, primarii, care au atribuţii în acest sens stabilite prin art. 21 alin. (4) nu înlătură legitimarea procesuală pasivă a acestora.
De altfel, calitatea de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale pe care o deţine primarul şi în virtutea căreia acesta îndeplineşte obligaţiile stabilite de lege în sarcina acesteia este dedusă nu numai din prevederile exprese ale Legii nr. 10/2001, dar şi din art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
De aceea, obligaţia stabilită de instanţă în sarcina M. Constanţa, de a înainta Comisiei Centrale propunerea de despăgubiri pentru imobilul solicitat de către reclamant, se execută efectiv de către reprezentantul său legal, primarul M. Constanţa, fără să se poată spune că M. nu are obligaţii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent şi că în sarcina sa este doar obligaţia de restituire a natură a imobilului. O asemenea disociere de obligaţii nu numai că nu este concordanţă cu dispoziţiile legale amintite, dar este şi excesivă, contrară spiritului legii.
Instanţa de apel a constatat că nefondate sunt şi criticile referitoare la nedovedirea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire şi aceea privind caracterul echivoc al dovezilor privind identitatea imobilului.
Reclamantul C.C., a dovedit cu actele de stare civilă, că este fiul lui C.S., persoană care, la data naşterii reclamantului, 17 mai 1923, avea vârsta de 24 de ani, fiind născută în anul 1899. Această informaţie, dedusă din actul de stare civilă al reclamantului, se coroborează cu aceea înscrisă în actul de naştere şi de deces al numitei C.S., care atestă că anul său de naştere este 1899.
În concluzie, identitatea dintre S.C. şi S.C. rezultă din acte de stare civilă şi este fără dubiu că reclamantul este fiul numitei C.S., cunoscută şi sub numele de C.S.
În privinţa identităţii imobilului, din chiar înscrisurile depuse de către pârâţi, rezultă că în perioada 1952-1954 şi 1955-1957, la imobilul din str. l.V. Stalin a figurat C.S., din schiţa depusă la dosar, fiind demonstrat cu certitudine că imobilul care a aparţinut lui C.S. era situat pe str. Carol, din expertiza administrată în cauză această împrejurare reieşind, fără nici un echivoc.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că este întemeiată doar critica privind întinderea dreptului de proprietate pentru care se pot acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi, pentru că, potrivit art. 11 alin. (8) din lege şi art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare are obligaţia legală de a înainta o propunere de despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului preluat, apelul a fost admis în limitele arătate, iar reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă decizii pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa, prin primar au declarat recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii au susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat, în dispozitivul hotărârii, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M. Constanţa, prin primar, excepţie care este întemeiată deoarece reclamantul a precizat că înţelege să solicite doar acordarea de despăgubiri, renunţând implicit la capătul 1 al cererii, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.
În mod greşit a fost respinsă critica vizând faptul că reclamantul nu este persoana îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece în cauză nu s-a făcut dovada că S.C. este una şi aceeaşi persoană cu S.C. Instanţa de apel în mod eronat a reţinut că această împrejurare se poate deduce din actul de stare civilă al reclamantului, din care reiese că mama acestuia avea 24 de ani şi că această informaţie se coroborează cu data naşterii lui C.S., respectiv anul 1899, pentru că singurele înscrisuri care atestă identitatea sunt actele de stare civilă.
Recurenţii-pârâţii au mai susţinut că nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu este situat este situat pe B-dul Tomis şi că în mod eronat, fată de înscrisurile din dosar şi relaţiile comunicate de instituţiile abilitate, referitoare la istoricul de rol fiscal, instanţa de apel a respins critica vizând greşita identificare a imobilului.
Recurenţi-pârâţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală şi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca nefondată.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează deci esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte. Pentru ipoteza pronunţării unei hotărâri lipsite de temei legal, legiuitorul a avut în vedere acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic iar a doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii, prin nesocotirea normelor de drept material.
Astfel, în etapa procesuală a recursului, instanţa de control judiciar cercetează numai nelegalitatea hotărârii, spre deosebire de etapa procesuală a apelului, cale de atac căreia îi este specifică devoluţiunea care înseamnă o analiză a sentinţei pronunţate de instanţa de fond atât sub aspectul nelegalităţii cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă.
Critica recurenţilor-pârâţi referitoare la faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că în cauză s-a făcut dovada calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin faptul că s-a considerat că mama acestuia, C.S. este una şi aceeaşi persoană cu C.S., care figura înscrisă în istoricul de rol fiscal şi precum şi că imobilul în litigiu a fost identificat cu certitudine, deşi din înscrisuri nu reiese acest lucru, sunt critici care privesc modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în stabilirea situaţiei de fapt, mod pe care recurenţii-pârâţi îl consideră a fi greşit. Aceste critici vizează, cu alte cuvinte, netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre nici una din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Or, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea exercitarea acestei căi de atac pentru netemeinicia hotărârii („Casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrative"), a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000, menirea instanţei de recurs fiind aceea de a verifica modul în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat legea în raportul juridic dedus judecăţii şi nicidecum modul de interpretare a probelor de către instanţa respectivă.
Referitor la critica vizând faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în dispozitivul hotărârii asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M. Constanţa, prin primar sunt de reţinut următoarele:
Aşa cum reiese din expunerea considerentelor pe care instanţa de apel Ie-a avut în vedere în respingerea apelului declarat de pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa, prin primar, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M. Constanţa a fost analizată şi constatată, ca nefondată, cu o amplă şi judicioasă argumentare, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în soluţionarea excepţiei invocate. Faptul că instanţa de apel a omis, să se pronunţe, în mod expres, şi în dispozitivul deciziei cu privire la această excepţie nu este de natură să ducă la admiterea recursului, constituind o simplă formalitate, deoarece legiuitorul, prin OUG nr. 138/2008 aprobată prin Legea nr. 219/2005, a adus modificări Codului de procedură civilă şi a creat posibilitatea completării hotărârii judecătoreşti.
Astfel, prevederile cuprinse în art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., dispun „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare şi sunt de natură să evite necesitatea exercitării unei căi de atac pentru a se înlătura omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, în speţă fiind vorba de omisiunea instanţei de a insera în dispozitivul deciziei dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M. Constanţa, care a fost supusă examinării şi cu privire la care instanţa a constatat că este nefondată, astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate.
Pentru temeiurile menţionate, se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa, prin primar împotriva deciziei nr. 248/ C din 05 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica astăzi, 10 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6503/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6473/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
