ICCJ. Decizia nr. 6788/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6788/2009
Dosar nr.31924/3/200.
Şedinţa publică din 18 iunie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2000 sub nr. 4084/2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta C.L.I. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.G.F.P.C.F.S. şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1584 mp şi construcţiile situate în Bucureşti, sector 3, fără cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a susţinut că terenul revendicat a fost proprietatea mamei sale D.A., decedată la 07 mai 1947 şi a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele autoarei reclamantei, deşi aceasta era decedată la data naţionalizării, adevăratul proprietar al imobilului fiind la acea dată, tatăl reclamantei - D.N..
La scurt timp după naţionalizare, construcţia a fost demolată, tară ca proprietarul să fie despăgubit, motiv pentru care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei D.G.F.P.C.F.S. la plata despăgubirilor pentru construcţia demolată.
În fond, după desfiinţare, reţinând că este învestit legal de reclamantă doar, cu judecarea cererilor privind constatarea nevalabiliţaţii titlului statului şi revendicarea terenului în litigiu, în suprafaţă de 1584 mp, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus prin sentinţa civilă nr. 1509 din 19 noiembrie 2007 admiterea în parte a acţiunii precizată de reclamantă, a constatat că imobilul situat în Bucureşti, sector 3, a fost preluat de stat fără titlu valabil şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 761,3 mp , situat la această adresă, astfel cum este identificat în anexa 3 a raportului de expertiză întocmit de expertul A.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28092 din 20 octombrie 1932 autoarea reclamantei, D.A., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 761,3 mp situat în Bucureşti, sector 3, cu menţiunea că în contractul sus menţionat nu era menţionată suprafaţa terenului, ci doar dimensiunile laturilor acestuia.
Ulterior, imobilul sus menţionat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar cu încălcarea art. 8 din Constituţia în vigoare la acel moment şi a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Încălcând toate aceste acte normative, Decretul nr. 92/1950, s-a apreciat de tribunal că nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru deţinerea terenului în litigiu.
Tribunalul a admis doar în parte acţiunea, respectiv numai pentru suprafaţa de 761,3 mp şi nu pentru suprafaţa de 1102,92 mp, revendicată de reclamantă prin cererea precizatoare, reţinându-se că nu rezultă din niciun act existent la dosar faptul că reclamanta ar fi deţinut în proprietate şi suprafaţa suplimentară de 341,62 mp.
Eventualele menţiuni din procesul-verbal nr. 32378/1940, conform cărora terenul avea o suprafaţă de 1.584 mp sau din adresa nr. 9875 din 6 octombrie 2000 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Proprietăţii, în care se arată că terenul ar fi în suprafaţă de 1373 mp şi 300 mp construcţie, nu au fost luate în considerare de tribunal, atâta timp cât reclamant nu a depus la dosar şi actul translativ de proprietate pentru această suprafaţă de teren, singurul act depus fiind pentru o suprafaţă de 761,3 mp.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, prin Decizia nr. 801 A din 10 noiembrie 2008, a respins, ca nefondată calea de atac formulată de pârât; a admis apelul reclamantei şi, drept consecinţă, a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1.121,3 mp, pentru considerentele ce urmează.
Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 247/2005, nu înlătură distincţia între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu valabil, astfel cum susţine recurentul-pârât, ci instituie doar o prezumţie legală de preluare abuzivă a imobilelor menţionate la art. 2 din lege.
Analiza concretă a valabilităţii titlului statului asupra imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi se face de către instanţa de judecată, conform dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
A considera că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, ar reprezenta o încălcare gravă a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind accesul liber la justiţie, dar şi a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care lasă aplicarea acestei legi la latitudinea reclamantului, în cazul acţiunilor formulate anterior intrării sale în vigoare.
Titlul statului asupra imobilului solicitat de reclamantă prin acţiune a fost calificat în mod legal de către instanţa de fond ca fiind un titlu nevalabil, în condiţiile în care preluarea s-a făcut prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care nesocotea atât dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 481 C. civ., cât şi dispoziţiile din Constituţie şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care ocroteau şi garantau dreptul de proprietate privată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut că este întemeiat în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi probatoriile existente la dosar.
Conform acestui text de lege, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea cunoscut în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
În aplicarea prevederilor acestui articol şi în absenţa probelor contrare, legiuitorul a prevăzut că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, prin naţionalizare, erau incidente dispoziţiile de drept material cuprinse în această lege specială de reparaţie, chiar dacă acţiunea a fost formulată anterior.
O astfel de aplicare se impunea cu atât mai mult cu cât art. 47 din lege lasă aplicarea dispoziţiilor speciale la latitudinea reclamantului, iar reclamanta şi-a manifestat expres opţiunea de a beneficia de dispoziţiile acestei legi.
La instanţa de fond s-au depus la dosar procesul-verbal nr. 32378/1940 şi adresa nr. 9875 din 6 octombrie 2000 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia Proprietăţii, din care rezultă că întreaga suprafaţă de teren solicitată de reclamantă prin acţiunea precizată a fost preluată de stat, prin naţionalizare de la autoarea reclamantei D.A.
În absenţa unor probe contrare, aceste înscrisuri prezumau dreptul de proprietate al autoarei reclamantei asupra terenului solicitat prin acţiune, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de fond ar fi trebuit să admită acţiunea în totalitate, astfel cum a fost precizată, şi nu doar în parte, în limita suprafeţei de teren de 761,3 mp.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva motivului de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru cele ce se vor arăta.
- Instanţa a constatat greşit că statul nu are un titlu valabil asupra bunului preluat în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Astfel instanţa a omis că decretul a reprezentat o lege care şi-a produs efecte juridice depline şi că raportarea lui la dispoziţiile Codului civil, a Constituţiei din acea perioadă precum şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu poate ştirbi actul normativ de efectele juridice produse, aşa încât Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil al statului de preluare a imobilului în proprietatea statului.
- Instanţa aplică legea greşit şi cu privire la apelul reclamantei întrucât acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., anterioară fiind Legea nr. 10/2001 pe care instanţa îşi întemeiază considerentele.
Prima instanţă a apreciat corect atunci când a reţinut că reclamanta ar fi deţinut în proprietate şi suprafaţa suplimentară de 341,62 mp.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
- Potrivit certificatului de moştenitor nr.96/1998 emis de B.N.P. F.M., reclamanta este unica moştenitoare acceptată a bunicii sale D.A., decedată la 7 mai 1947.
La data naţionalizării, anul 1950, autoarea sa era decedată, aşa încât naţionalizarea s-a realizat pe numele unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă (fila 23 dosar 4084/2000).
Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, instanţele au reţinut corect lipsa de valabilitate a titlului statului asupra imobilului revendicat, câtă vreme naţionalizarea nu s-a făcut pe numele adevăraţilor proprietari, succesori ai A.D.
Un argument în plus îl constituie şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în a constata că Decretul nr. 92/1950 era un act normativ abuziv, precum şi faptul că Legea nr. 10/2001, a consfinţit prin art. 2 alin. (1) lit. a), că imobilele preluate în temeiul acestuia act normativ intră în categoria celor trecute în proprietatea statului în mod abuziv.
- Recurentul susţine că reclamanta nu a făcut dovezi prin acte translative de proprietate asupra întinderii dreptului său de proprietate în condiţiile dreptului comun.
Susţinerea nu se verifică faţă de conţinutul actului de vânzare-cumpărare nr. 28092/1932, a actului autentificat sub nr. 951 din 09 martie 1905 (fila 39 apel) şi actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 2190/1919 (fila 31 apel), ultimele două probe fiind administrate în etapa procesuală a apelului.
Cu cele trei înscrisuri, reclamanta a făcut pe deplin dovada dreptului său de proprietate asupra întregului imobil.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 801 A din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurent la plata sumei de 2380 lei, cheltuieli de judecată, către reclamanta C.L.I.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6843/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6645/2009. Civil → |
|---|
