ICCJ. Decizia nr. 6789/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6789/2009
Dosar nr. 121/2/2001
Şedinţa publică din 19 iunie 2009
Deliberând asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 martie 1999, reclamanta U.L.R., prin mandatar U.G. a solicitat obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 750 mp, imobil deţinut fără titlu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a moştenit în calitate de nepoată de fiu întreaga avere lăsată de D.S. conform certificatului de moştenitor nr. 134 din 2 septembrie 1997 şi că autorul său a dobândit în deplină proprietate imobilul mai sus arătat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932 şi transcris sub nr. 7700/1932 la Tribunalul Ilfov.
S-a mai susţinut că pe acest teren autorul reclamantei a edificat în anul 1935 o construcţie iar în anul 1953, imobilul a fost atribuit Raionului V.I. Lenin iar ulterior a trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum a rezultat din Decizia nr. 889/1953 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti.
Se arată că în aceeaşi decizie este menţionat faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 224/1951, reclamanta susţinând că trecerea în proprietatea statului s-a făcut s-a făcut fără titlu valabil întrucât, autorul său a achitat la timp toate taxele şi impozitele către stat iar la preluarea imobilului nu s-au respectat prevederile imperative ale Decretului nr. 224/1951: casa era locuită efectiv de D.S. şi familia sa, fiind exclusă de la o eventuală urmărire potrivit art. 4 din Decretul nr. 224/1951, nu a existat o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului de către organele Ministerului de Finanţe conform art. 7 şi urm. din acelaşi act normativ.
La data de 18 octombrie 2000, reclamanta a depus la dosar o precizare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtelor atât la plata de despăgubiri necesare pentru valoarea imobilului, evaluate la oferta pieţei libere actuale, cu cheltuieli de judecată cât şi la plata sumei de 2.500.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului şi la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă pe perioada preluării abuzive, echivalentă cu 20% din valoarea imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 7 februarie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia nulităţii capătului de cerere privind lipsa de folosinţă ca netimbrat, ca neîntemeiată.
S-a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanta U.L.R. prin mandatar U.G. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, ca nefondat.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 224/1951.
S-a constatat că raportul de expertiză menţionează o suprafaţă de teren mai mică decât cea prevăzută în titlul de proprietate al autorului ei şi o adresă poştală care nu s-a regăsit în certificatul de nomenclatură urbană.
Deşi s-a solicitat plata unor despăgubiri constând în valoarea de circulaţie a imobilului tren şi construcţie şi în lipsa de folosinţă, nu au fost efectuate probe din această perspectivă, astfel încât în baza art. 1169 C. civ. la art. 6 din Legea nr. 213/1998, acţiunea precizată s-a respins ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta U.L.R., apel care prin Decizia nr. 793 A din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu referire la capătul de cerere din acţiunea precizată privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru mobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 750 mp.
S-a respins cererea precizată sub acest capăt de acţiune, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta U.L.R. şi a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1.429.313 lei, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp din Bucureşti, sector 5, precum şi la plata sumei de 373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe terenul identificat mai sus.
A fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată în favoarea apelantei, în cuantum de 2.400 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamanta U.L.R. este succesoarea defunctului D.S. (certificat de moştenitor nr. 134/1997). Acesta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932, a cumpărat 750 mp din imobilul situat în Bucureşti, identificată astăzi - atât prin adrese, cât şi prin expertize tehnice de specialitate - ca fiind în Bucureşti, sector 5. Ulterior, în anul 1935, pe această suprafaţă de teren a ridicat o construcţie, demolată în anul 1987.
Relaţiile existente la dosar a confirmat faptul că imobilul în litigiu a fost transmis spre folosinţă, iar nu în proprietate, I.L.L. Bucureşti de către Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin, conform Deciziei nr. 883/1953, în baza Decretului nr. 224/1951. Deşi s-au făcut numeroase demersuri spre a se verifica în ce condiţii imobilul a intrat în proprietatea statului, alte relaţii nu au putut fi obţinute de instanţa de judecată, astfel încât Curtea a apreciat că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv.
Curtea, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ. a considerat necesar a preciza că acţiunea de faţă urmează a fi analizată din perspectiva noilor norme impuse de legea specială, intrată în vigoare după data pronunţării hotărârii primei instanţe.
Chiar dacă acţiunea a fost începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluţionată însă până în prezent, Curtea a avut în vedere dispoziţiile speciale din acest act normativ, dată fiind şi notificarea înregistrată la data de 11 octombrie 2001.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, deci în mod abuziv, iar Statul român nu a putut prezenta un titlu valabil de preluare, respectiv o hotărâre din care să rezulte neplata impozitelor de către proprietar.
La art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenta unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.
De altfel, din moment ce s-a reglementat, prin chiar recursul în intere legii (Decizia 20/2007), că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 Legea nr. 10/2001 s-au făcut referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei/dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrare notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituiri imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţi de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Verificând însă, în raport de considerentele expuse anterior cine are calitate procesuală pasivă în cauză, Curtea a constatat că doar entitatea deţinătoare poate fi obligată la măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul de faţă chiar la despăgubiri băneşti, faţă de norma în vigoare la data cererii reclamantei.
Astfel, având în vedere conţinutul rapoartelor de expertiză efectuate de expert tehnic B.R. (fila 148 şi următoarele) şi de expert tehnic O.P. (fila 161 şi următoarele), valoarea de circulaţie a imobilului revendicat de reclamantă (prin atribuirea de despăgubiri băneşti) este de I73.068 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe trenul identificat în cauză, respectiv de 1.429.313 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp din Bucureşti, sector 5. Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a considerat că singura reparaţie echitabilă în acest moment, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, astfel precizată, este plata unor despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului preluat abuziv de către stat.
Instanţa de contencios european a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraf 34), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Nu se poate susţine ca un contraargument valid că reclamantei nu trebuie să i se acorde dreptul la despăgubiri băneşti, neconsacrat de Legea nr. 10/2001, în vigoare în prezent, deoarece substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă, pentru că echivalează cu o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri, trebuie să se realizeze în mod efectiv, faţă şi de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
În aceste condiţii, despăgubirile băneşti se impun drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin preluarea abuzivă şi imposibilitatea restituirii în natură, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., un solicitant nu poate invoca o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care acesta le încriminează se raportează la „bunurile sale" în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, înţelegând aici şi creanţele, în virtutea cărora solicitantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine dreptul de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
În speţă, reclamanta deţine un „bun" în sensul Convenţiei, însă acesta nu există în materialitatea sa, singura posibilitate de îndestulare fiind aceea de a obţine echivalentul bănesc al imobilului preluat de către stat.
Cât priveşte însă soluţionarea celui de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată precizată, privind obligarea aceluiaşi pârât la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul din Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 750 mp, Curtea a constatat că nu are calitate procesuală pasivă Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Cel care a preluat imobilul în proprietate este Statul Român, acesta putând fi reprezentat în instanţă în acest caz prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, parte care însă nu a fost chemată în judecată de către reclamantă.
În speţă, nu s-a dovedit că pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti este posesor neproprietar, preluarea făcându-se prin intermediul Sfatului Popular al Raionului V.I.Lenin, însă în baza Decretului nr. 224/195 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului. În temeiul art. 18 din acest act normativ, dacă vânzarea imobilului de către organele Ministerului Finanţelor nu se poate realiza, bunurile pot fi predate fără plată către Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare. Aceasta nu înseamnă că se cedează proprietatea, ci doar folosinţa, care ulterior poate fi transmisă către alte instituţii (cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 883/18§3).
Cum în speţă nu a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata contravalorii lipsei de folosinţă şi, astfel, cadrul procesual nefiind clar definit, Curtea nu a mai cercetat cealaltă excepţie invocată, cea a prescripţiei dreptului la acţiune.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs apelanta-reclamantă U.L.R. şi pârâtul-intimat Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
1. Recursul declarat de reclamantă.
a) Dacă bunul figurează în prezent ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, nu poate avea o calitatea procesuală pasivă decât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca titular al dreptului de proprietate asupra domeniului public al localităţii.
Hotărârea este şi contradictorie în condiţiile în care, împotriva aceluiaşi pârât, se dispusese obligarea la despăgubiri pentru un bun care nu se restituie în natură iar, ulterior, se respinge capătul de cerere privind lipsa de folosinţă.
b) S-au încălcat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. care se referă la „dreapta despăgubire" prin valorile stabilite, care sunt cu mult inferioare celor reale.
2. Recursul declarat de pârât.
a) Pârâtul-recurent este lipsit de calitate procesuală pasivă pentru ambele capete de cerere formulate de reclamantă, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 69/1991 (Legea administraţiei publice locale), în vigoare la data sesizării instanţei.
b) Este nejustificată raportarea de către instanţă la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 într-o acţiune în revendicare formulată în anul 1999, întemeiată strict pe dreptul comun.
c) Instanţa substituie un drept de proprietate cu un drept de creanţă prescriptibil.
d) Imobilul este ocupat în prezent, parţial de un bloc de locuinţe, iar parţial este liber.
Instanţa nu stabileşte dacă recurentul-pârât are calitatea de posesor neproprietar şi dacă imobilul poate fi restituit în natură măcar în parte.
Analizând Decizia de apel, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri (dată fiind interdependenţa dintre acestea) şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivele ce succed:
După cum invocă recurentul-pârât, acţiunea formulată de reclamanta-recurentă este înregistrată pe rolul instanţei în anul 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aceeaşi situaţie aflându-se şi precizarea acţiunii (18 octombrie 2000).
În aceste condiţii nu se justifică aplicarea Legii nr. 10/2001.
Procedând în acest fel, instanţa a încălcat dispoziţiile constituţionale ale art. 15, care sunt în sensul că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.
Chiar şi în ipoteza formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, nu schimbă regimul juridic al prezentei cauze, nesoluţionarea notificării având un alt regim juridic, special, distinct de cel de faţă.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să caseze Decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiaşi curte de apel, care urmează a avea în vedere şi celelalte critici formulate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta U.L.R. şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 793 A din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 19 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6740/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6710/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
