ICCJ. Decizia nr. 7100/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7100/2009
Dosar nr. 16254/3/200.
Şedinţa publică din 30 iunie 2009
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 30 aprilie 2008 reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Franţa pentru o perioada de cer mult 3 ani a pârâtului D.G.
În motivarea cererii s-a arătat că la 29 martie 2008 pârâtul a fost returnat din Franţa în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin HG nr. 278/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 1051 din 4 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că restrângerea dreptului la liberă circulaţie nu poate dispusă numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Nu s-a făcut dovada că restrângerea liberei circulaţii a pârâtului pe teritoriul Franţei sau al celorlalte state membre ale Uniunii Europene ar fi o măsură necesară într-o societate democratică pentru realizarea vreunuia dintre scopurile legitime stipulate de Convenţie.
Apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 863/A din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că simpla şedere a pârâtului pe teritoriul Franţei şi returnarea sa nu exprimă un grad de pericol social real al acestuia pentru ordinea şi securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisă excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/3 8/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar justifica în sine restrângerea libertăţii de circulaţie.
Obligaţia asumată de România, prin acordul încheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetăţenii săi care au fost expulzaţi în scopul combaterii imigraţiei ilegale, dar această obligaţie de ordin general şi de prevenţie generală nu poate justifica, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, limitarea dreptului la liberă circulaţie a intimatului pârât pe teritoriul Franţei pe o perioadă de maximum trei ani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative critica, motivată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile franceze şi nu pot cenzura returnarea intimatului. în conformitate cu prevederile acordului dintre România şi Franţa, autorităţile române nu se pot opune returnării statului parte la acord.
Chiar şi în condiţiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetăţenii români, dobândind statutul de cetăţeni ai Uniunii Europene, trebuie să-şi exercite toate drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislaţia actuală şi a obligaţiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
Obligaţia statului român ca ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.
Migraţia ilegală presupune deplasarea persoanelor care au intrat legal sau ilegal pe teritoriul unui stat sau, deşi au intrat legal nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare şi şedere pe teritoriul acelui stat. Se aplică şi celor ce intră pe teritoriul unei ţări, tară a avea documente legale, precum şi celor care au încălcat regulile de tranzit.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migratiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât şi extern.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate în primă instanţă, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Într-adevăr, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin Hotărârea pronunţată la 10 iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că art. 18 şi art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE nu se opune unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală", cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, norma restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
În cauză nu s-a făcut dovada conduitei intimatului ca fiind suficient de gravă şi care să constituie o ameninţare reală şi prezentă la adresa unui interes fundamental al societăţii, astfel încât este disproporţionată faţă de obiectul urmărit.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 863/A din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7187/2009. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 7133/2009. Civil → |
|---|
