ICCJ. Decizia nr. 7187/2009. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7187/200.
Dosar nr. 8694/118/2007
Şedinţa publică din 2 iulie 2009
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 2329 din 24 august 2005, Primarul municipiului Medgidia a acordat persoanelor îndreptăţite, G.I.R., G.Z.R. şi B.M.L., în compensare, o suprafaţă de 957,75 mp teren în zona de vest a Municipiului Medgidia (identificată prin planul anexă), în schimbul terenului notificat, situat în intravilanul localităţii, la intersecţia străzilor R. cu I., care are destinaţia de parc şi face parte din domeniul public al localităţii, motiv pentru care nu le poate fi restituit în natură.
Prin contestaţia înregistrată la data de 20 septembrie 2005, reclamanţii G.I.R., G.Z.R. si B.M.L. au cerut anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtului Primarul municipiul Medgidia să îi restituie în natură terenul în suprafaţă de 957,75 mp, pe vechiul amplasament, anume la intersecţia străzilor R. cu I.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că este posibilă restituirea în natură, pe vechiul amplasament, a terenului de care autorul lor a fost deposedat de stat, teren care este liber de construcţii şi, parţial, este închiriat unor societăţi comerciale.
Reclamanţii au arătat că măsura se impune justificat de faptul că statul nu a deţinut şi nu deţine un titlu valabil cu privire la acest teren, cu menţiunea că sub aspectul analizat, este irelevantă includerea acestui teren în domeniul public al localităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 774 din 4 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanţii aparţine domeniul public de interes local, conform hotărârii nr. 335 din 30 august 1995, având destinaţia de parc public, fiind inalienabil şi insesizabil, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 213/1999.
Instanţa a constatat că situaţia de fapt menţionată este confirmată şi prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora, parte din teren este afectat şi de conducte de apă, de gospodării subterane şi de un trotuar pietonal.
În concluzie, instanţa a reţinut că, în mod corect, prin dispoziţia contestată s-a constatat că terenul preluat din patrimoniul autorului reclamanţilor nu poate fi restituit în natură şi că se impune acordarea unui alt teren în compensare reclamanţilor, sub aspectul analizat, fiind irelevant că parte din teren este ocupat de un spaţiu comercial.
Prin Decizia civilă nr. 348/C din 22 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat, în tot, sentinţa în sensul că a admis cererea, a anulat dispoziţia şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 912,63 mp teren, situat la intersecţia străzilor R. cu I.
Prin aceiaşi decizie instanţa a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafaţa de 45,12 mp teren.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că terenul a fost preluat din patrimoniul autorului reclamanţilor, în fapt, fără vreun titlu, caz în care reclamanţii şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data deposedării şi sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a acestui teren, mai puţin parte afectată de amenajarea trotuarului pietonal.
Instanţa a apreciat că includerea acestui teren în domeniul public al Municipiului Medgidia, prin HG nr. 904/2002, adică după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este nelegală, cu menţiunea că apartenenţă la domeniul public nu este un obstacol în calea restituirii.
Prin Decizia civilă nr. 436 din 31 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Medgidia şi a casat, în parte Decizia, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanţii G.I.R. şi G.Z.R., precum şi apelul incident formulat de reclamanta B.M.L. şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, Înalta Curte a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului preluat de stat, mai puţin suprafaţa de teren ocupată de trotuar şi cea străbătută de reţeaua de canalizare a oraşului, pentru care sunt îndreptăţiţi să primească, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa fiind, instanţa de recurs a apreciat că se impune casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond în partea referitoare la terenul străbătut de o conductă de canalizare menajeră a oraşului, teren care este necesar a fi identificat şi pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent şi nu restituirea în natură, cum eronat a statuat instanţa de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 2244 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, reinvestit cu judecata cauzei, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că s-a dispus suplimentarea raportului de expertiză, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare, şi că, potrivit suplimentului de expertiză, terenul în litigiu, ce se identifică cu loturile nr. 56 şi 57, este afectat parţial atât de conductele de apă potabilă cât şi de cele de apă menajeră ale oraşului, precum şi de un cămin de vane din care se face o derivaţie de conducte.
Deosebit de aceasta, instanţa a reţinut că, după data pronunţării deciziei de casare, au intrat în vigoare dispoziţiile OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului care, la ar. 71, prevăd că este interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, categorie în care se încadrează şi cel în litigiu.
Aşa fiind, instanţa a apreciat că restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă şi nici nu se justifică a fi dispusă, dat fiind că, reclamanţii ar fi în imposibilitate să folosească terenul pe acest amplasament, conform voinţei lor, caz în care, restituirea nu ar reprezenta o măsură efectivă de reparaţie, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 228/ C din 15 octombrie 2008, astfel cum a fost completată prin Decizia nr. 293/C/10 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia contestată.
Pe fond, instanţa a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 709,66 mp teren, situat în municipiul Medgidia, la intersecţia străzilor R. şi I. (compus din trei loturi de 187,80 mp, de 465 mp şi de 56,86 mp, acesta din urmă fiind ocupat de un spaţiu comercial), teren identificat în planul anexă la raportul de expertiză.
Prin aceiaşi decizie, pârâtul a fost obligat să emită decizie motivată de acordare în compensare a altor bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa de 248,75 mp teren, care nu poate fi restituit în natură.
Totodată, instanţa a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 3650 lei, cheltuieli de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că, în caz de casare parţială, instanţa de trimitere este abilitată să rejudece cauza numai în limitele impuse de Decizia de casare şi care, în speţă, erau în sensul de a se identifica şi stabili suprafaţa de teren care este afectată de conductele de apă şi de canalizare menajeră, teren pentru care s-a statuat că reclamanţii, în raport de prevederile art. 10 alin. (2), sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa fiind, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a procedat la rejudecarea cauzei în întregime, contrar celor statuate prin Decizia de casare.
Rejudecând cauza, în limitele învestirii prin Decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că terenul liber de construcţii şi de amenajări de utilitate publică şi care poate fi restituit în natură reclamanţilor este în suprafaţă de 709,66 mp, dispus în 3 trupuri de teren, urmând ca, pentru restul de terenului, în suprafaţă de 247,75 mp, care este ocupat de un trotuar şi este afectat de reţeaua de apă şi canalizare, pârâtul să emită o dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul, invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că atâta timp cât terenul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu, toate amenajările efectuate ulterior preluării sunt abuzive, caz în care se impunea ca întregul teren să le fie restituit în natură, cu menţiunea că sunt de acord să preia, pe riscul lor, reţelele de apă şi canalizare care îl tranzitează.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin dispoziţiile art. 10 pct. 3 din HG nr. 250/2007, care interzic restituirea în natură a terenurilor afectate de căi de acces şi de amenajări publice (înţelegând prin aceasta pe cele afectate de conductele de alimentare cu apă dar şi pe cele pe care sunt amenajate parcuri sau grădini publice), cu consecinţa restituirii, în mod eronat, în natură a unei părţi din terenul în litigiu către reclamanţi.
Pârâtul susţine că atâta timp cât pe întreaga suprafaţă de teren în litigiu este amenajat din anul 1965 un parc public, cu bănci şi alei destinate activităţilor recreative pentru populaţie şi cât timp, este tranzitată de reţele de utilităţi publice, fiind inclusă din anul 1999 în domeniul public al localităţii, aceasta nu putea face, nici în tot şi nici în parte, obiectul unei măsuri de restituire în natură.
Analizând criticile formulate de recurenţi, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar, potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.
Arătând că hotărârea casată nu are nicio putere, dispoziţia legală menţionată se referă la acea parte din hotărâre care a fost desfiinţată de instanţa de recurs şi referitor la care a dispus rejudecarea de către instanţele de fond.
Aşa fiind, în caz de casare parţială, efectele casării se restrâng numai la punctul casat, instanţa de trimitere având obligaţia de a se limita în noua judecată numai la chestiunea care a format obiectul motivului de casare admis de instanţa de recurs.
Aceasta întrucât, în astfel de cazuri, hotărârea casată conservă autoritatea de lucru judecat în privinţa dispoziţiilor care, fie nu au fost atacate pe calea recursului, fie motivele de casare referitoare la acestea au fost respinse.
In cauza spusă analizei, se constată că prin Decizia de casare parţială s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului preluat de stat din patrimoniul autorului lor, cu excepţia a două suprafeţe de teren pentru care sunt îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent, şi anume, cea de 45,12 mp, care are destinaţia de trotuar şi cea afectată de reţeaua de apă şi cea de canalizare a oraşului.
Cum, această din urmă suprafaţă de teren nu era identificată şi individualizată prin raportul de expertiză, instanţa de recurs a dispus casarea parţială a hotărârilor instanţelor de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicaţia obligatorie de a delimita cele două categorii de terenuri.
Celelalte chestiuni ale procesului, pentru care criticile formulate nu au fost primite de instanţa de recurs, au intrat în puterea lucrului judecat şi, dat fiind că sunt câştigate în mod definitiv şi irevocabil procesului, ele nu mai pot fi repuse în discuţie nici de către instanţa de trimitere şi nici de părţile litigante prin intermediul căilor de atac.
În rejudecare, instanţa de apel a statuat că terenul afectat de reţeaua de canalizare este în suprafaţă de 203,63 mp şi, în respectarea dispoziţiilor deciziei de casare parţială, a dispus ca pentru acest teren şi pentru cel de 45,12 mp ocupat de trotuar, adică pentru suprafaţa totală de 248,75 mp teren, imposibil de restituit în natură, pârâtul să emită o decizie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii echivalent, iar restul terenului, de 709,66 mp, să le fie restituit în natură.
Totodată, în respectarea dispoziţiilor art. 311 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a statuat că nu pot face obiectul analizei sale alte chestiuni ale procesului întrucât, prin efectul deciziei de casare parţială, acestea au intrat în puterea lucrului judecat.
Pentru aceleaşi considerente de drept mai sus arătate, Înalta Curte constată că, la rândul său, nu poate primi şi analiza criticile de nelegalitate formulate de reclamanţi şi de pârât cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt a terenului în litigiu, întrucât această chestiune a fost deja soluţionată, în mod irevocabil, prin Decizia de casare.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii G.I.R., G.Z.R. şi B.M.L. şi pârâtul Primarul municipiului Medgidia împotriva deciziei nr. 228/C din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7196/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7100/2009. Civil → |
|---|
