ICCJ. Decizia nr. 7246/2009. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7246/200.
Dosar nr. 4466/2/2007
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, la data de 6 aprilie 2004, reclamanta N.I.O.S., N.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P. SA şi S.N.P.P. SA, recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a sentinţei arbitrale a Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, respectiv sentinţa arbitrală parţială a Curţii Internaţionale de Arbitraj din Paris de la 14 septembrie 2001, sentinţa arbitrală parţială din 25 aprilie 2002, precum şi sentinţa arbitrală definitivă privind costurile din 13 ianuarie 2003, toate pronunţate de aceeaşi Curte, cu cheltuieli de judecată.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 105/1992, art. 370 - 3703 C. proc. civ. şi Regulile de arbitraj ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris.
Prin încheierea din 23 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a dispus scoaterea cauzei de pe rol având în vedere natura civilă a litigiului, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar prin sentinţa civilă nr. 1018 din 17 noiembrie 2004 a acestei instanţe, s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant privind exerciţiul dreptului de chemare în judecată al reclamantei, invocată de pârâta P. import SA şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca atare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta şi-a exercitat dreptul de chemare în judecată prin avocat, în persoana lui D.H., partener al firmei de avocaţi J.P., care a împuternicit-o pe M.G.P. să reprezinte petenta cu puteri depline în cauza de faţă. Calitatea de mandatar a avocatului englez nu a fost însă dovedită, procura depusă la dosar nereprezentând o dovadă în acest sens, deoarece nu poartă nici o dată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Pe parcursul procesului, s-a dispus introducerea în cauză a persoanei juridice rezultate în urma procesului de reorganizare a reclamantei, succesoarea sa în drepturi şi obligaţii - N.I.S.A.N.S.
La data de 27 aprilie 2005, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI- a comercială, s-a înregistrat cererea de chemare în judecată formulată de aceeaşi reclamantă împotriva aceloraşi pârâte şi cu acelaşi obiect, prin încheierea din 13 iunie 2005, urmare admiterii excepţiei de litispendenţă, dispunându-se înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ., cu referire la art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 12 din 23 martie 2006, această instanţă a admis excepţia lipsei de interes a formulării cererii de exequator şi a apelului, fiind respinse ca atare cele două cereri, precum şi cererile de chemare în judecată formulate în cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că părţile au fost de acord cu admiterea excepţiei lipsei de interes faţă de împrejurarea că debitul a fost achitat, iar în ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a constatat că acestea nu sunt datorate, în raport de faptul că pârâtele au recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 351 din 18 ianuarie 2007, cauza fiind trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului, cu motivarea că acesta nu a fost soluţionat în compunerea prevăzută de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 pentru calea de atac a apelului, situaţie care atrage nulitatea hotărârii.
În urma casării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 4466/2/2007.
Prin Decizia civilă nr. 721 A din 13 noiembrie 2007, această instanţă a admis apelul declarat de reclamanta N.I.S.A.N.S. (N.J.), a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, iar pe fond, a respins acţiunea ca lipsită de interes. Prin aceeaşi decizie, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2828,71 lei, 7727 GBP şi 3000 Euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că raportul juridic de reprezentare între reclamantă şi avocata semnatară a cererii de chemare în judecată, C.N., este stabilit prin intermediul unui avocat englez, D.H., care, la rândul său, a fost mandatat de societatea reclamantă să angajeze un avocat român pentru a-i reprezenta interesele în procedura de recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârilor străine pe teritoriul României.
Procura dată de reclamantă avocatului D.H. nu încalcă legea română din perspectiva contractului de mandat şi, nefiind un înscris oficial în înţelesul art. 162 din Legea 105/1992 sau al art. 1 alin. (2) din OG nr. 66/1999, nu trebuia să îndeplinească nici o formalitate suplimentară, fiind suficientă depunerea acesteia în limba străină şi în traducere legalizată în limba română, conform art. 112 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, procura dată de avocatul englez avocaţilor români M.G.P. şi C.I.N. îndeplineşte atât condiţiile cerute de art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „este dată pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată", cât şi condiţia de a respecta cerinţele unui înscris sub semnătură certificată potrivit legii avocaţilor.
Cu privire la fondul pretenţiilor reclamantei, instanţa de apel a reţinut că sumele datorate de pârâte au fost achitate, ulterior introducerii acţiunii, astfel că reclamanta nu mai justifică un interes personal şi actual de a obţine recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a hotărârilor străine.
Referitor la cheltuielile de judecată s-a reţinut că pârâtele datorează sumele de bani avansate cu acest titlu de reclamantă în diferitele faze procesuale deoarece au pierdut procesul, ele fiind în culpă pentru declanşarea procesului, neputându-se reţine incidenţa art. 275 C. proc. civ. care să le scutească de plată deoarece nu au recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantei.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs pârâta SC P.I. SA, care formulează două critici.
În primul rând, se arată că în mod greşit a fost soluţionat pe fond apelul, în condiţiile în care chiar reclamanta a solicitat expres respingerea apelului ca lipsit de interes, fiind încălcat principiul disponibilităţii.
Al doilea motiv de recurs se referă la greşita soluţionare a capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată. In acest sens, se arată că, pe parcursul arbitrajului, între părţi s-a încheiat o convenţie cu privire la modalitatea de executare a hotărârii arbitrale, ce excludea recurgerea la procedura iniţiată de reclamantă, astfel că este nejustificată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs, instanţa reţine că prin Decizia recurată a fost soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1018 din 17 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, (filele 9 — 22, dosar nr. 1004/2/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă), prin care reclamanta a formulat critici vizând încălcarea prevederile art. 161 C. proc. civ., a art. 137 C. proc. civ. şi greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.
Instanţa de apel era obligată să soluţioneze toate capetele de cerere cu care a fost investită chiar dacă, pe parcursul procesului, pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile pentru care a fost chemată în judecată, iar reclamanta a solicitat instanţei să constate că apelul a rămas fără obiect.
Din dispoziţiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, rezultă că instanţa nu poate depăşi limitele investirii sale, dar totodată că ea nu poate să lase nesoluţionate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată, o atare omisiune constituind o încălcare esenţială a legii.
Aceasta este o obligaţie a instanţei, în raport de textul de lege menţionat, care nu încalcă principiul disponibilităţii, astfel cum în mod greşit susţine recurenta.
De altfel, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a soluţionat pe fond cauza astfel cum susţine recurenta ci, admiţând apelul, a modificat sentinţa în sensul că a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, a respins acţiunea ca lipsită de interes şi a obligat pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs vizând greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată. Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câştigă procesul.
Este reală susţinerea recurentei în sensul că, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului. In speţă, este adevărat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile ce formează obiectul litigiului, însă abia după ce a fost chemată în judecată în mod justificat de reclamantă, astfel că aceasta datorează cheltuieli de judecată întrucât, pe de o parte, nu se poate imput reclamantei o culpă procesuală în intentarea acţiunii, iar pe de altă parte, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., întrucât pârâta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare.
De aceea, în mod corect, prin Decizia instanţei de apel s-a stabilit dreptul reclamantei pentru cheltuielile efectuate în proces.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. import SA împotriva deciziei nr. 721 A din 13 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7266/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7196/2009. Civil → |
|---|
