ICCJ. Decizia nr. 7133/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7133/200.
Dosar nr. 9746/3/200.
Şedinţa publică din 1 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta K.L., în contradictoriu cu pârâţii B.N., B.O., T.L.C., T.N. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat să se constate refuzul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a soluţiona notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 şi 2 din Bucureşti, sector 1, să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele, să se dispună rectificarea înscrierii din cartea funciară a menţiunii privind numele proprietarului, în sensul de a fi trecută proprietară reclamanta, iar pentru situaţia în cere instanţa va respinge capetele 2 şi 3 ale acţiunii, să se stabilească pe baza unei expertize, întinderea despăgubirilor ce i se cuvin pentru cele două apartamente preluate abuziv de la tatăl său.
Pârâta T.L. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pârâţii B.N. şi B.O. excepţia necompetenţei materiale a tribunalului.
Prin sentinţa nr. 1224 din 9 octombrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, a respins capătul de cerere privind constatarea refuzului pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a soluţiona notificarea pentru autoritate de lucru judecat, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind stabilirea pe bază de expertiză a întinderii despăgubirilor, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea capetelor de cerere privind revendicarea şi rectificarea înscrierii în C.F. şi a declinat competenţa de soluţionare a acestor capete de cerere în favoarea Judecătoriei sectorului 1.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin Decizia nr. 263 A din 17 februarie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat, cu putere de lucru judecat, refuzul soluţionării notificării privind restituirea în natură a apartamentelor şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţia motivată. Pentru primul capăt de cerere există autoritate de lucru judecat, fiind îndeplinite condiţiile stipulate de art. 1200-1201 C. civ.
Capătul de cerere privind stabilirea întinderii despăgubirilor este inadmisibil, avându-se în vedere art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 147/2005, dar şi faptul că reclamanta tinde la o dublă reparaţie, întrucât a solicitat atât revendicarea, cât şi acordarea despăgubirilor.
În ce priveşte revendicarea şi rectificarea înscrierii în C.F. s-a reţinut excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, deoarece în acţiunile reale imobiliare competenţa se stabileşte după valoare, iar în cauză nu s-a dovedit că valoarea apartamentelor ar depăşi suma de 500.000 lei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei, formulată de pârâta T.C.L. a fost respinsă prin încheierea din 14 ianuarie 2008 a aceleiaşi instanţe.
Reclamanta K.L. a declarat apel împotriva sentinţei şi a recurat soluţia de declinare a competenţei.
Împotriva sentinţei au mai declarat apel pârâţii B.N. şi B.O., iar încheierea din 14 ianuarie 2008 a fost apelată de către pârâta T.L.C.
Reclamanta K.L. a criticat sentinţa arătând că în mod greşit s-a declinat competenţa cât timp nu s-a solicitat reclamantei să-şi evalueze obiectul litigiului, două apartamente a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, declinându-şi competenţa instanţa nu mai putea lua nici o decizie cu privire la celelalte cereri, prin declinarea competenţei s-au încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea 10/2001, nu există autoritate de lucru judecat întrucât între cele două acţiunii nu există identitate de obiect şi cauză, încălcându-se şi Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In motivarea apelului formulat de pârâţii B.N. şi B.O. s-a învederat că instanţa, soluţionând separat capetele de cerere a încălcat unicitatea obiectului cererii, greşit a soluţionat cererea de revendicare separat de excepţiile invocate, cererea reclamantei este inadmisibilă întrucât toate capetele de cerere vizează statutul juridic al unui imobil naţionalizat, instanţa a încălcat legătura indisolubilă dintre capetele de cerere şi temeiurile juridice invocate, cererea principală fiind de competenţa tribunalului potrivit art. 26 alin. (3) din Lege nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare este o cerere accesorie.
Pârâta T.L.C. a arătat în motivarea apelului că prin încheierea din 14 ianuarie 2008 instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi nu a clarificat dispozitivul sentinţei. Autoritatea de lucru judecat este o excepţie absolută dirimantă, iar ceea ce urmează în dispozitiv după admiterea acestei excepţii este neclar şi necesită precizări.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 510 din 23 iunie 2008 a respins apelurile ca nefondate.
Referitor la apelul reclamantei s-a reţinut că aceasta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pe cele ale art. 480 C. civ. In mod corect instanţa a analizat separat capetele de cerere şi a stabilit competenţa în raport de obiectul fiecăruia. Nesoluţionarea unui capăt de cerere ar fi condus la o denegare de dreptate.
Acţiunea cuprinde două categorii de cereri, unele întemeiate pe legea specială şi altele pe dreptul comun, care sunt cereri principale, nefiind subordonate una celeilalte, astfel că nu puteau fi judecate în comun.
Reclamanta se află în culpă procesuală întrucât nu a evaluat estimativ apartamentele în litigiu, astfel încât tribunalul, în mod corect a făcut evaluarea în funcţie de contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar.
Prin declinarea cererilor privind revendicarea şi rectificarea înscrierii din C.F. nu s-au încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nici acelea ale art. 17 C. proc. civ. Cererile de revendicare şi rectificare C.F. nu pot fi accesorii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Reclamanta nu se află în ipoteza prevăzută de Decizia în interesul legii nr. XX/2007 întrucât nu a solicitat cenzurarea unei dispoziţii emise anterior, în sensul refuzului nelegal de restituire în natură.
De asemenea, în mod legal a fost respins primul capăt de cerere pe excepţia autorităţii de lucru judecat.
În ce priveşte apelul pârâţilor B.N. şi B.O. s-a reţinut că în mod corect a fost pronunţată câte o soluţie pentru fiecare capăt de cerere. Hotărârea pronunţată are caracter unic, chiar dacă s-au dat soluţii diferite pentru fiecare cerere.
Instanţa s-a pronunţat corect, mai întâi asupra excepţiilor invocate, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Excepţiile invocate cu privire la cererea în revendicare nu puteau fi soluţionate de prima instanţă atât timp cât aceste cereri au fost declinate în favoarea altei instanţe.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare va fi soluţionată cu ocazia judecării cauzei de către instanţa competentă.
Cele două categorii de cereri, unele întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi altele pe dispoziţiile legii speciale sunt distincte şi independente.
Referitor la apelul pârâtei T.L.C. s-a reţinut că prin încheierea apelată instanţa s-a pronunţat numai asupra cererii, neexistând minus petita sau extra petita. Încheierea este legală întrucât dispozitivul sentinţei nr. 1224/2007 este clar şi nu necesită lămuriri suplimentare.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii B.N. şi B.O., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, o acţiune complexă, mixtă, este inadmisibilă. Instanţa de apel a interpretat greşit excepţia inadmisibilităţii, în sensul că analizând capetele de cerere s-a pronunţat separat pentru fiecare. Excepţia inadmisibilităţii trebuia soluţionată asupra întregii acţiuni. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât prin Decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
Recursul nu este fondat.
In conformitate cu principiul disponibilităţii instanţa este ţinută să se pronunţe asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă.
În acest sens, dispoziţiile cuprinse în art. 129 alin. final C. proc. civ. instituie obligaţia instanţei de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere cu judecarea cărora a fost investită, respectiv faţă de toate părţile implicate în proces. Soluţia trebuie să rezulte clar, din dispozitivul hotărârii.
Din interpretarea textului legal rezultă implicit că pentru a soluţiona corect toate capetele de cerere trebuie mai întâi a se face o analiză a fiecăruia în parte şi a se stabili, dacă este posibil, o eventuală ordine de soluţionare a acestora, conform principiului accesorium sequitur principale.
Acţiunea formulată de reclamanta K.L. cuprinde patru capete de cerere (constatarea refuzului de a emite dispoziţia motivată, stabilirea cuantumului despăgubirilor, revendicarea apartamentelor şi rectificarea înscrierii în C.F.) între care nu există o altă legătură decât aceea că au fost formulate deopotrivă, nu pot fi grupate în principale sau accesorii, toate fiind principale şi nu depind unul de celălalt.
Din acest motiv, dar şi în conformitate cu prevederile textului legal menţionat anterior, instanţa le-a analizat separat, pronunţând astfel o hotărâre legală, din dispozitivul căreia rezultă clar soluţia dată pentru fiecare.
Nu se poate reţine afirmaţia inserată în motivarea recursului potrivit căreia am fi în prezenţa unei acţiuni mixte, întrucât prin ea nu se exercită concomitent două drepturi, unul real şi altul personal, care au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică.
Chiar dacă ar fi fost o acţiune mixtă, codul de procedură civilă nu prevede nici o dispoziţie expresă sau implicită referitoare la inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni. De asemenea, nici practica nu a creat vreun precedent în acest sens.
Pentru a conchide, în cazul de faţă reclamanta a formulat practic două acţiuni, cu temeiuri juridice diferite, contopite într-una singură, pe care instanţa le-a soluţionat astfel cum au fost formulate.
Competenţa de soluţionare a acţiunii în revendicare a fost corect stabilită în favoarea judecătoriei, în raport de preţurile consemnate în contractele de vânzare-cumpărare, întrucât reclamanta nu a indicat valoarea de piaţă a apartamentelor de la momentul introducerii acţiunii, dar şi de dispoziţiile imperative ale art. 1 alin. (1) C. proc. civ.
Normele de procedură civilă în vigoare au instituit regula potrivit căreia instanţa competentă material să soluţioneze fondul unei cauze este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, regulă materializată în practică prin adagiul judecătorul fondului este şi judecătorul excepţiei. Conform acestei reguli, numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat competenţa este abilitată legal a se pronunţa şi asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în măsura în care această excepţie va mai fi susţinută.
A fost necesar a se face această precizare întrucât din motivarea recursului a rezultat implicit că inadmisibilitatea priveşte doar acţiunea în revendicare, altfel recurenţii nu ar mai fi făcut trimitere la Decizia în interesul legii prin care s-a dispus tocmai asupra admisibilităţii acţiunilor în revendicare formulate după apariţia Legii speciale nr. 10/2001.
Faţă de aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.N. şi B.O. împotriva deciziei nr. 510 din 23 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7100/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7088/2009. Civil → |
|---|
