ICCJ. Decizia nr. 7266/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7266/2009
Dosar nr. 2046/3/200.
Şedinţa publică din 6 iulie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul M.I.S. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca primul să fie obligat la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, şi obligarea celor doi pârâţi în solidar la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere cu începere de la 9 august 2007 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prin cererea completatoare din 18 februarie 2008, reclamantul a solicitat ca instanţa să dispună restituirea în natură a imobilului şi obligarea pârâţilor în solidar la daune cominatorii în cuantum de 1000 lei/zi de întârziere începând cu data de 9 august 2007 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a formulat notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat la adresa menţionată, în calitate de persoană îndreptăţită la restituire (fiind fiul fostului proprietar F.M., ce deţinea imobilul în baza titlului de proprietate, reprezentat prin actul de vânzare-cumpărare nr. 203/1943). Apartamentul în litigiu a fost vândut numitei S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, act ce a fost contestat la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare.
Reclamantul a învederat că, deşi a anexat la notificarea formulată toate actele de care înţelege să se folosească pentru restituirea imobilului ce a aparţinut autorului său, cererea nu a fost soluţionată până în prezent.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1267 din 8 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.I.S. şi a obligat pârâţii să soluţioneze notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001, având ca obiect restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din Bucureşti, sector 2 şi a respins ca neîntemeiate cererile de restituire în natură a acestui apartament şi de obligare a pârâţilor la daune cominatorii în sumă de 1000 lei/zi de întârziere şi de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, reclamantul a formulat notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001 prin care, în calitate de persoană îndreptăţită a solicitat unităţii deţinătoare să îi restituie în natură imobilului situat în Bucureşti, sector 2, învederând că este fiul fostului proprietar M.F., titlul de proprietate al autorului fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. 203/1943.
Din probele administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către stat în baza Legii nr. 112/1995 numitei S.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, contract a cărui nulitate a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 5578/2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1202/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pârâţii sesizaţi cu notificarea reclamantului nu s-au conformat dispoziţiilor cu caracter imperativ prev. de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că, în interiorul unui termen de 60 de zile de la data depunerii notificării ori a actelor doveditoare să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării, fapt care evidenţiază atitudinea culpabilă a acestora, cu atât mai mult cu cât intervalul de timp scurs de la momentul înregistrării notificării este de peste 7 ani.
Prima instanţă a respins cererea, având în vedere că imobilul a trecut în proprietatea numitei S.M. prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, situaţie în care există posibilitatea promovării de către reclamant a unei cereri în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi în condiţiile dreptului comun.
Cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii a fost respinsă în raport de disp. art. 5803 C. proc. civ., care dau posibilitatea reclamantului ca, în ipoteza în care, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dacă unitatea deţinătoare refuză în continuare să-şi îndeplinească obligaţia stabilită, să uzeze de calea prevăzută de acest text, în raport de care debitorul poate fi constrâns să-şi îndeplinească obligaţia prin aplicarea unei amenzi civile.
Prin apelul declarat de reclamant, hotărârea instanţei de fond a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate, învederând că a solicitat restituirea în natură a imobilului menţionat în notificare, obligarea pârâţilor în solidar la plata daunelor cominatorii, iar în subsidiar obligarea Primarului General al municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului indicat în notificare.
Reclamantul a învederat că notificarea adresată unităţii deţinătoare nu a fost soluţionată până în prezent, că apartamentul solicitat a-i fi restituit în natură a fost înstrăinat abuziv numitei S.M. şi că prin Decizia nr. 1202 din 8 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997.
Se mai susţine că în speţă sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora, pentru imobilele preluate abuziv foştii proprietari îşi păstrează calitatea de proprietari.
În ceea ce priveşte raţionamentul instanţei de fond, în sensul că s-ar impune promovarea unei acţiuni în comparare de titluri este nerealist şi în contradicţie cu procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 şi cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite.
Reclamantul arată că instanţa de judecată are posibilitatea, potrivit recursului pronunţat în interesul legii nu numai să oblige unitatea deţinătoare să emită o decizie sau dispoziţiei de restituire în natură, ci, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie să constate în mod direct restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii pentru obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii, apelantul-reclamant a arătat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, raportat la dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
În final, se susţine că autoritatea administrativă în mod ostentativ a refuzat sistematic să emită dispoziţia de restituire, producându-i astfel un grav prejudiciu prin lipsirea de folosinţă a bunului şi privarea de dreptul de proprietate garantat de Constituţie şi de normele comunitare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 883A din 9 decembrie 2008 a admis apelul reclamantului M.I.S. împotriva sentinţei civile nr. 1267 din 8 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâţi să-i restituie în natură apartamentul nr. 1, din Bucureşti, sector 2.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că, prin cererea completată la 18 februarie 2008, reclamantul M.I.S. a solicitat ca instanţa să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi obligarea pârâţilor în solidar la daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 9 august 2007 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Anterior promovării acţiunii, reclamantul a formulat notificare în calitate de moştenitor al autorului său, defunctul M.F. care dobândise imobilul în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 203/1943.
Prin sentinţa civilă nr. 5578 din 29 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1202 din 8 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâţi şi numita S.M.
Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri, imobilul solicitat de reclamant a reintrat în patrimoniul unităţii deţinătoare, aceasta având posibilitatea să soluţioneze notificarea.
Potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
In speţă, acţiunea are ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtului Primarul General al municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului solicitat de reclamant.
Reclamantul, fiind vătămat în drepturile sale prin refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a-i soluţiona notificarea a înţeles să promoveze acţiune direct în instanţă.
In cauză fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, ca urmare a desfiinţării actului de vânzare-cumpărare încheiat cu terţul chiriaş cumpărător şi reintrării imobilului în patrimoniul unităţii deţinătoare, judecătorul are obligaţia de a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei, pe care urmează să o adopte, întrucât retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului, aşa cum a procedat instanţa de fond, ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
In spiritul reglementărilor de ansamblu date de Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona cererea de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei decizii, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţiei, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Imobilul în discuţie a fost preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950, astfel că se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În plus, nevalabilitatea titlului statului a fost recunoscută chiar prin dispoziţia nr. 1009 din 29 iunie 2006, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti în favoarea reclamantului.
Având în vedere că instanţa de fond a admis în parte acţiunea completată a reclamantului, obligând pe pârâţi să soluţioneze notificarea, având ca obiect restituirea apartamentului de la adresa indicată anterior, fără a proceda în mod direct la restituirea în natură a acestui imobil, în condiţiile în care era liber şi erau îndeplinite cerinţele art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că soluţia pronunţată de tribunal este netemeinică şi nelegală şi ca urmare a admiterii apelului a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii să restituie în natură reclamantului apartamentul solicitat.
Cu privire la critica referitoare la plata daunelor cominatorii întemeiată pe disp. art. 5803 C. proc. civ., s-a reţinut că soluţia instanţei de fond este legală.
Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, la care a făcut trimitere apelantul s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii cu privire la articolul menţionat, dar şi-a produs efectele numai până la data modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006. De altfel, în urma modificării Codului de procedură civilă prin acest act normativ, art. 580 alin. (5) C. proc. civ. dispune explicit că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face intuitu personae nu se pot acorda daune cominatorii, această instituţie controversată fiind eliminată.
Împotriva deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, întrucât a admis în mod eronat apelul reclamantului, dispunând obligarea unităţii deţinătoare la restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că judecătorul trebuie să chibzuiască asupra eficienţei soluţiei, deoarece trimiterea cauzei la unitatea deţinătoare ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Se susţine că, în mod greşit instanţa a avut în vedere cererea completatoare, formulată la 8 februarie 2008, în condiţiile în care trebuia ţinut cont numai de cererea introductivă de la 18 ianuarie 2008, prin care s-a solicitat obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului solicitat.
Susţine recurentul că cele două cereri se exclud reciproc şi că soluţia corectă este cea pronunţată de către instanţa de fond şi că nu se impunea ca instanţa de apel să aibă în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recursul în interesul legii.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl reţine ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel corect a admis apelul formulat de reclamant şi a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant în calitate de persoană îndreptăţită.
Scopul Legii nr. 10/2001 este acela de a oferi foştilor proprietari cadrul legal pentru a li se restitui imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Prin aceeaşi lege s-a prevăzut atât restituirea în natură a imobilelor, cât şi măsuri reparatorii prin echivalent.
În urma investirii unităţii deţinătoare cu notificarea prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, aceasta era obligată ca în termen de 60 de zile, conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să soluţioneze cererea, aspect ce a fost ignorat.
Prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a statuat că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi în mod direct restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei emise de unitatea deţinătoare a imobilului, cât şi în cazul când unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziţie motivată, cu privire la pretenţiile reclamantului, care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege.
Prin art. 26 alin. (3) din lege s-a precizat că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingerea a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul trebuie să chibzuiască şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al unităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Instanţa de apel a reţinut corect că, imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român, că operează de drept prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar autoritatea administrativă în mod abuziv tergiversează soluţionarea notificării.
Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul declarat de pârât să fie respins ca nefondat.
La cererea intimatului M.I.S., reţinându-se culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei, reprezentând onorariul apărător, dovedit cu chitanţa de la fila 9 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească intimatului M.I.S. cheltuieli de judecată în sumă de 600 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iulie 2009.
8
| ← ICCJ. Decizia nr. 822/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7246/2009. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
