ICCJ. Decizia nr. 7396/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.7396/2009
Dosar nr. 16197/3/2006
Şedinţa publică din 09 iulie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 8 mai 2006, reclamanţii l.E., l.G.D. şi H.E. au chemat în judecată pe pârâţii P.M. Bucureşti, SC R. SA şi S.R., prin Ministerul Finanţelor pentru ca, prin hotărârea instanţei: (1) să se constate existenţa dreptului lor de proprietate asupra imobilului, teren şi clădire, din Bucureşti, str. Berzei; (2) să se constate nulitatea actului de naţionalizare a imobilului; (3) să se constate nulitatea absolută a actelor de vânzare - cumpărare încheiate de P.M. Bucureşti cu chiriaşii din imobilul menţionat, în baza Legii nr. 112/1995; (4) să fie obligată pârâta P.M. Bucureşti să emită Decizia de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Berzei, către reclamanţi.
La 12 iunie 2006, reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că obiectul acţiunii lor este definit, la pct. 4 din acţiunea iniţială, „ca fiind o contestaţie împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă P.M. Bucureşti; că „cererea de restituire în natură a imobilului este motivată în fapt şi în drept prin explicaţiile de la punctele 1, 2, 3 şi 4 din acţiunea iniţială, care nu constituie cereri distincte" şi că SC R. SA a fost chemată în judecată pentru a le preda spaţiile din imobilul în litigiu, pe care Ie-a închiriat (filele din dosarul nr. 16197/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă).
La 15 ianuarie 2007, reclamanţii au formulat cerere de introducere în cauză a chiriaşilor cumpărători M.N.D.A., P.A., P.C.E., Ţ.T., Ţ.L., K.L., M.B.G. şi B.E., reiterând cererile de la pct. 1, 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, privind constatarea dreptului de proprietate real şi actual al reclamanţilor, nevalabilităţii titlului statului şi nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cererea fiind încuviinţată de instanţă, care a dispus citarea chiriaşilor cumpărători în calitate de intervenienţi forţaţi.
La 16 aprilie 2007, C.I.V., în calitate de moştenitoare a intervenientei M.N.D.A., B.M. şi B.C., în calitate de moştenitori ai intervenientei B.E. şi C.F., C.V.C. şi C.G., în calitate de moştenitori ai intervenientei K.L., au formulat cereri intitulate „de intervenţie în interes propriu".
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1399 din 12 noiembrie 2007, a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanţii l.E., l.G.D. şi H.E. în contradictoriu cu intervenienţii B.E., prin moştenitorii B.M. şi B.C., K.L., prin moştenitorii C.F., C.V.C. (U.) şi C.G., P.C.E., prin moştenitorii M.M. şi N.F.V., M.N.D.A., prin moştenitoarea C.I.V. şi P.A., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material al reclamanţilor la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin primarul general şi cu intervenienţii Ţ.T., Ţ.L. şi M.B.G. (N.)
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenienţilor Ţ.T., Ţ.L. şi M.B.G. (N.) pe celelalte capete de cerere.
A respins capetele de cerere din acţiunea precizată (având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi contestaţia împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001) formulate de reclamanţi în contradictoriu cu intervenienţii Ţ.T., Ţ.L. şi M.B.G. (N.), ca fiind îndreptate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin primarul general, SC R.V. SA şi S.R. prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A respins excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâtului P.M. Bucureşti, prin primarul general să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului notificat.
A disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâtului P.M. Bucureşti, prin primarul general să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului notificat, formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin primarul general, SC R.V. SA şi S.R. prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi formarea unui alt dosar.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă: că unele dintre persoanele chemate în proces ca intervenienţi forţaţi respectiv B.E., K.L., P.C.E., M.N.D.A. şi P.A. erau decedate la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel că, având în vedere art. 41 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 7 din Decretul nr. 31/1954, acestea nu au capacitate procesuală de folosinţă; că, în raport de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, incident în speţă, este prescris dreptul material al reclamanţilor la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, formulată în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin primarul general şi SC R.V. SA şi cu intervenienţii Ţ.T., Ţ.L. şi M.B.G. (N.); că aceşti intervenienţi nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi contestaţia împotriva deciziei comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu se află în vreun raport juridic cu reclamanţii; că, în raport de art. 111 C. proc. civ., capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâţii P.M. Bucureşti, prin primarul general, SC R.V. SA şi S.R. prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care vizează constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, este inadmisibil, aceştia având deschisă calea realizării dreptului a cărui constatare s-a cerut şi că, faţă de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, capetele de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâtului P.M. Bucureşti, prin primarul general de a emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului notificat nu sunt inadmisibile dar că, nefiind în stare de judecată, se impune disjungerea soluţionării lor, în vederea administrării de probe.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii l.E., l.G.D. şi H.E.
În motivarea apelului, s-au susţinut următoarele:
Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat obligarea P.M. Bucureşti de a emite Decizia de restituire în natură a imobilului, iar acesta a fost singurul capăt de cerere, toate celelalte precizări şi explicaţii fiind făcute numai în scopul susţinerii acestei unice cereri; reclamanţii nu au cerut anularea contractelor de vânzare - cumpărare, iar persoanele fizice nu au calitate procesuală în acest proces; situaţia creată în speţă, chiar dacă şi reclamanţii „s-au antrenat" în intervenţiile făcute de persoanele fizice, a condus, în final, la disjungerea nelegală a unei cereri unice; reclamanţii nu au cerut anularea contractelor şi nici nu o puteau cere, deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost încă recunoscut; instanţa a fost indecisă cu privire la calitatea procesuală a persoanelor fizice intrate în proces şi i-a numit „intervenienţi" fără nici o distincţie, pentru ca apoi, în sentinţă, să precizeze că cererile formulate de aceştia sunt întâmpinări; asupra constatării nulităţii contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, rezolvând litigiul în baza unor excepţii invocate de persoane fără calitate procesuală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 721 din 03 octombrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii au formulat o cerere complexă, compusă din patru capete distincte şi au solicitat explicit „constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare - cumpărare încheiate de P.M. Bucureşti şi SC R. SA cu chiriaşii din imobil Berzei sector 1, conform capătului de cerere numerotat cu 3 la dosar fond.
Ulterior, la 12 iunie 2006 au precizat că pct. 1 - 4 din cererea iniţială reprezintă numai explicaţii şi temeiuri de fapt în susţinerea cererii lor având ca obiect obligarea P.M. Bucureşti la restituirea în natură a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, la sfârşitul cererii precizatoare reclamanţii au consemnat că „în cadrul cererii de la pct. 3 din cererea iniţială temeiul de drept al constatării nulităţii absolute este definit în Legea nr. 10/2001 (..)". Apoi, au precizat că, întrucât Legea nr. 10/2001 le păstrează reclamanţilor calitatea de proprietari nu mai există nici o restricţie în exercitarea dreptului de a cere anularea actelor de vânzare - cumpărare, după emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului din str. Berzei.
La 15 ianuarie 2007 au formulat cerere de chemare în judecată a persoanelor fizice având calitatea de cumpărători ai apartamentelor din imobilul revendicat şi au recunoscut calificarea dată de instanţă acestei cereri, chiar şi prin cererea depusă la 26 martie 2007.
Instanţa de apel a constatat, având în vedere situaţia de fapt expusă, precum şi criticile formulate, că reclamanţii se află în eroare cu privire la modul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului în litigiu în natură de către P.M. Bucureşti considerând că actele de vânzare deja încheiate de P.M. Bucureşti cu terţii sunt nule implicit şi că nulitatea lor ar putea fi stabilită, eventual, pe cale de excepţie, în procesul care se desfăşoară între reclamanţi şi P.M. Bucureşti, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a imobilului în natură.
De fapt, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 procedura de restituire în natură a imobilului este suspendată până la soluţionarea proceselor având ca obiect anularea contractelor de înstrăinare încheiate de P.M. Bucureşti cu terţii, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, restituirea în natură a imobilului este condiţionată de anularea contractelor, deoarece, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, invocate insistent de către reclamanţi pe parcursul întregului proces „păstrarea" calităţii de proprietar în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, nu le garantează reclamanţilor restituirea în natură a imobilului.
De aceea, prin faptul că reclamanţii au scos din contextul general al Legii nr. 10/2001 numai dispoziţiile legale menţionate, ei au ajuns la concluzia greşită că restituirea în natură a imobilului nu este condiţionată decât de preluarea imobilului în proprietatea statului fără un titlu valabil, cu ignorarea totală a celorlalte condiţii ale legii printre care şi cea prevăzută la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii contractelor de înstrăinare a apartamentelor în mod explicit şi căinstanţa de fond, faţă de modul în care a fost formulată cererea, care nu corespundea cerinţelor legale, reclamanţii solicitând constatarea nulităţii actelor pe cale de excepţie şi fără citarea în proces a persoanelor implicate, a interpretat cererea în interesul reclamanţilor, având în vedere voinţa şi scopul urmărit, dar în condiţiile impuse de procedura de judecată şi de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Deoarece reclamanţii nu au renunţat niciodată la cererea lor de constatare a nulităţii contractelor de înstrăinare, instanţa de fond s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi a constatat, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 137 C. proc. civ., că dreptul material la acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este prescris.
Cum instanţa de fond trebuia să soluţioneze cu prioritate cererea de anulare a contractelor, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disjungerea cererii de obligare a P.M. Bucureşti de a emite Decizia de restituire în natură a imobilului a fost legală, aceasta urmând a fi soluţionată după rămânerea irevocabilă a prezentei decizii.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect au fost introduse în cauză persoanele fizice, în calitate de intervenienti principali, la cererea reclamanţilor conform dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a omis să răspundă criticii pe care au formulat-o în completarea motivelor de apel, la 09 septembrie 2008, care viza faptul că instanţa de fond a soluţionat acţiunea cu încălcarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu nu intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 pentru că nu se mai afla în deţinerea autorităţii administraţiei publice locale la data intrării în vigoare a legii şi, deşi au solicitat instanţei de apel să desfiinţeze sentinţa tribunalului care este nelegală, pentru că a aplicat Legea nr. 10/2001 şi Ie-a înlăturat drepturile de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care incidente speţei erau dispoziţiile art. 480 C. civ., această solicitare nu a fost luată în considerare.
Recurenţii-reclamanţii au susţinut că instanţa de apel trebuia să constate că acţiunea pe care au formulat-o trebuia soluţionată de instanţa de fond, în temeiul art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor şi nu în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că apartamentele din imobil au fost vândute înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, chiar dacă în faţa instanţei de fond au solicitat să se emită Decizia de restituire în natură a imobilului, conform Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu a exercitat un rol activ în efectuarea controlului judiciar şi „nu a făcut o cercetare completă a faptelor şi probelor existente la dosar şi a faptului dacă instanţa de fond a făcut o aplicaţie corectă a legii, sau dacă judecata aparţine instanţei de alt grad, după competenţa materială şi teritorială".
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că prin hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel a fost încălcat dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă şi imparţială, cauza fiind soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi nu era cea incidenţă, având în vedere art. 21 din această lege iar motivul de apel privind greşita aplicare a legii care a fost formulat prin cererea din 08 septembrie 2008.
Prin completarea Ia recurs, înregistrată la dosar la 06 martie 2009, recurenţii-reclamanţi au învederat instanţei că abrogarea art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, pe care şi-au fundamentat susţinerile în etapele procesuale ale fondului şi apelului, nu atinge substanţa dreptului lor de proprietate, ci le dă posibilitatea să se judece potrivit dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., fără a fi obligaţi să mai parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, sens în care au invocat Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au mai susţinut că, din toate probele administrate în cauză, reiese nulitatea absolută a actului de naţionalizare, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed.
Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual civil cu privire la părţi şi la obiectul litigiului, instanţa fiind chemată să statueze numai limitele determinate prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 480 C. civ. şi la o greşita aplicare a legii în raportul dedus judecăţii, în sensul că nelegal acţiunea a fost soluţionată în raport cu dispoziţiile Legi nr. 10/2001, nu sunt fondate.
În speţă, reclamanţii au investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe care au indicat-o expres, ca temei juridic al acţiunii iar instanţele de fond şi apel au soluţionat fondul şi, respectiv, calea de atac a apelului, în cadrul procesual al acestui act normativ, cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Schimbarea temeiului juridic în calea de atac şi transpunerea raportului juridic dedus judecăţii de pe tărâmul Legii nr. 10/2001, pe cel al dreptului comun este o cerere care schimbă cadrul juridic iniţial al investirii, or, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 316 C. proc. civ., obiectul şi cauza juridică a unei acţiuni se păstrează în limitele investirii, neputând fi schimbate în căile de atac.
Aşa fiind, instanţa de apel nu putea examina criticile şi susţinerile reclamanţilor invocate prin motivele de apel prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, deoarece nu acesta era obiectul acţiunii cu a cărei soluţionare a fost sesizată instanţa de fond, limitele cererii de chemare în judecată fiind cele stabilite de Legea nr. 10/2001, lege pe care reclamanţii au indicat-o ca fiind elementul juridic al demersului lor judiciar.
Instanţa de apel a reţinut, chiar în considerentele deciziei, că „reclamanţii au invocat insistent, pe tot parcursul procesului", dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi în mod legal, cu respectarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a soluţionat apelul în raport de temeiul de drept al acţiunii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, criticile recurenţilor-reclamanţi conform cărora prin hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel a fost încălcat dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă şi imparţială, cauza fiind soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi nu era cea incidenţă, nu sunt fondate, cu atât mai mult cu cât atât prin cererea de recurs, cât şi prin completarea la motivele de recurs aceştia au recunoscut că în etapele procesuale ale fondului şi apelului au înţeles să invoce dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu pe cele ale dreptului comun.
Solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a constata că acţiunii pe care au formulat-o îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun şi de a desfiinţa hotărârile pronunţate în fond şi apel nu are nici un suport legal, pentru argumentele menţionate.
Totodată, este de reţinut că invocarea de către recurenţii-reclamanţi a deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, ar avea relevanţă într-o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu în cauza de faţă, al cărei obiect îl reprezintă o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea învederată instanţei de recurs de recurenţii-reclamanţi vizând faptul că prin art. I din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care a constituit apărarea lor în etapele procesuale anterioare, conform Cărora „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, nu este relevantă deoarece dispoziţiile legii noi nu retroactivează iar acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată, în fond şi apel, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la acea dată.
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că Decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi cum, în speţă, intimaţii-intervenienţi au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, care au fost justificate cu chitanţele depuse la dosar, recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi la plata acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii l.E., l.G.D. şi H.E. împotriva deciziei nr. 721 din 03 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi l.E., l.G.D. şi H.E. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei către intervenienta C.I.V., în sumă de 1000 lei către intervenienta N.B.G. (M.) şi în sumă de 1000 lei către intervenienţii Ţ.L. şi Ţ.T.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7362/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7330/2009. Civil → |
|---|
