ICCJ. Decizia nr. 7885/2009. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7885/2009
Dosar nr. 11168/3/2008
Şedinţa publică din 2 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1463 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de recunoaştere a hotărârii de arbitraj definitivă, pronunţată la data de 20 iunie 2007 în statul Israel, de Tribunalul Zonal Haifa, în dosar nr. 924/2007, aprobată prin Hotărârea judecătorească din data de 31 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Zonal Haifa A00924/07, formulată de petenta SC Z.C. SRL (fostă SC Z.T. SRL).
Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut că înscrisurile depuse conţin inadvertenţe pe care petenta nu le-a putut explica din punct de vedere juridic.
Nu se poate şti cu precizie ce soluţie s-a dat cererii formulate de repondenţii M.M., E.M., I.P., A.P. în contradictoriu cu petenta prin care aceştia şi-au dat aprobarea pentru avizarea parţială a hotărârii de arbitraj din data de 20 iunie 2007, întrucât în hotărârea din data de 31 ianuarie 2008 nu s-a mai menţionat nimic în acest sens.
Totodată, nu rezultă din actele depuse la dosar dacă cererea nr. 14362/07 prin care repondenţii au cerut prelungirea termenului de depunere a unei alte cereri de anulare a hotărârii de arbitraj şi care a fost radiată prin hotărârea din data de 31 ianuarie 2008, a conţinut şi cererea prin care repondenţii au fost de acord cu avizarea parţială a hotărârii de arbitraj din data de 20 iunie 2007.
Tribunalul a apreciat că petentul nu şi-a dovedit pretenţiile, respectiv faptul că hotărârea de arbitraj din 20 iunie 2007 a fost aprobată integral prin hotărârea judecătorească din data de 31 ianuarie 2008.
Apelul declarat de petentă împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 103 din 12 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru următoarele motive:
Susţinerea apelantei cu privire la faptul că hotărârea de arbitraj este clară sunt corecte şi nu pot fi reţinute astfel consideraţiile primei instanţe potrivit cărora înscrisurile depuse conţin inadvertenţe care nu au putut fi explicate din punct de vedere juridic.
Hotărârea arbitrală este definitivă potrivit legii statului Israel.
Cu toate că hotărârea primei instanţe este greşită, Curtea a considerat că soluţia de respingere a cererii este corectă pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Imobilul ce face obiectul litigiului soluţionat de instanţa arbitrală din Israel este situat în România şi, în aceste condiţii, potrivit art. 151 pct. 7 din Legea nr. 105/1992, litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române.
S-a apreciat astfel că hotărârea solicitat a fi recunoscută încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, motiv pentru care poate fi refuzată cererea potrivit art. 168 pct. 2 din Legea nr. 105/1992.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 340 C. proc. civ., prin arbitraj se pot soluţiona, cu respectarea celorlalte condiţii, doar acţiunile personale şi nu cele reale; prin urmare, litigiu în legătură cu vânzarea unui imobil nu era arbitral potrivit legii române, în măsura în care instanţa arbitrală ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la transferul proprietăţii asupra bunului şi efectuarea formelor de publicitate imobiliară.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, formulând critici care se circumscriu motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Hotărârea arbitrală care se solicită a fi recunoscută nu se referă la un litigiu referitor la un drept real asupra unui imobil, care să fie supus legii locului situării bunului, potrivit Legii nr. 105/1992.
Neînţelegerile cu privire la imobil au fost soluţionate prin convenţia din data de 13 iulie 2006 când părţile, de comun acord, au hotărât ca acest bun imobil să fie vândut iar preţul obţinut să fie împărţit între părţile litigante până la valoarea de 75%, procent diminuat ulterior la 25% din valoare.
Litigiul ce a fost soluţionat prin hotărârea arbitrală priveşte stabilirea cotelor din procentul de 25% din valoarea imobilului.
2. În condiţiile în care litigiul a privit drepturi de creanţă, hotărârea arbitrală putea fi recunoscută, fiind îndeplinite cerinţele Legii nr. 105/1992.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed.
1. Curtea de apel a constatat că hotărârea arbitrală este definitivă potrivit legii statului Israel, unde a fost pronunţată – cu aplicarea art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992.
S-a apreciat însă că recunoaşterea hotărârii poate fi refuzată în condiţiile art. 168 alin. (1) pct. 2 din lege, întrucât încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, fiind pronunţată cu încălcarea art. 151 din lege, care instituie competenţa exclusivă a instanţei române – art. 151 pct. 7 din lege instituind o asemenea competenţă exclusivă în procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la imobile situate pe teritoriul României. S-au făcut referiri totodată şi la dispoziţiile art. 340 C. proc. civ.
Această concluzie a instanţei de apel este urmarea schimbării naturii şi înţelesului actului juridic dedus judecăţii, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Din hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat se constată că obiectul arbitrajului l-a constituit împărţirea sumei de 25% din contravaloarea imobilului vândut, sumă depusă în Contul de Trust pe numele trustee-ului Ponia, stabilindu-se drepturile părţilor, procentual, din cota menţionată.
Hotărârea arbitrală nu se circumscrie astfel dispoziţiilor art. 151 pct. 7 din Legea nr. 105/1992, pentru a fi atrasă competenţa exclusivă a instanţei române, ci priveşte drepturi de creanţă şi nu sunt susţinute legal argumentele instanţei de apel referitoare la motivele de refuz al recunoaşterii hotărârii străine.
2. Faţă de cele reţinute cu privire la primul motiv de recurs şi celelalte statuări ale instanţei de apel privind hotărârea în cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 167 din Legea nr. 105/1992, aceasta putând fi recunoscută pe teritoriul României.
În consecinţă, cu aplicarea art. 312 alin. (1) şi art. 296 C. proc. civ., urmează să se admită recursul formulat şi să se modifice Decizia de apel, în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe.
Se va schimba sentinţa în sensul că se va admite cererea formulată şi se vor recunoaşte efectele hotărârii de arbitraj pronunţată la data de 20 iunie 2007 în Statul Israel, pe teritoriul României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta SC Z.C. SRL împotriva deciziei nr. 103 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că:
Admite apelul formulat de aceeaşi parte împotriva sentinţei nr. 1463 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă .
Schimbă sentinţa în sensul că:
Admite cererea formulată de reclamanta SC Z.C. SRL
Recunoaşte efectele hotărârii de arbitraj pronunţată la data de 20 iunie 2007 în Statul Israel, pe teritoriul României.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7891/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7882/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
