ICCJ. Decizia nr. 8876/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8876/2009
Dosar nr. 26729/3/2007
Şedinţa publică din 30 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamanta B.A.M. a solicitat prin acţiunea civilă formulată la data de 27 noiembrie 2006, ca instanţa de judecată să constate că imobilul situat în Bucureşti, construcţie şi teren, a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, respectiv L.P., să fie evacuaţi pârâţii din imobilul revendicat şi să fie obligaţi aceştia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, instanţa urmând a compara titlurile de proprietate exhibate de fiecare parte.
Prin sentinţa civilă nr. 238 din 05 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 26729/3/2007, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a primului capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.M. (fostă Ş.) împotriva pârâţilor V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C., R.E. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, capăt de cerere privitor la constatarea naţionalizării abuzive a imobilului din Bucureşti, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revendicare a terenului; a respins, ca neîntemeiată, solicitarea privind revendicarea construcţiei situată pe teren, a respins cererea în evacuare şi, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanţie a municipiului Bucureşti, formulate de pârâţii - persoane fizice.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor - persoane fizice cheltuieli de judecată în sumă de 3.903,4 lei.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a constatat, prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 09 octombrie 2007, că în privinţa celui dintâi capăt al cererii reclamantei, referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1341/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu valabil, astfel cum această noţiune a fost definită de art. 1 alin. (2) şi (3) din HG nr. 20/1996 republicată, titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind desfiinţat prin nicio hotărâre judecătorească.
De asemenea, în analiza cererii de revendicare a imobilului din Bucureşti, sector 1, prima instanţă a făcut distincţia între acţiunea vizând terenul şi cea vizând construcţia aflată pe teren, apreciind că acţiunea în revendicarea terenului este inadmisibilă, întrucât pentru întregul teren aflat la această adresă, în suprafaţă de 322 mp cât şi pentru suprafaţa construită de 74 mp (aşadar pentru un total de 396 mp teren) defunctul A.G. a obţinut despăgubiri în baza Acordului Franco-Român din 09 februarie 1959, ratificat prin Decretul nr. 1117/1959, conform Deciziei nr. 697/1959.
A reţinut că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, astfel încât, revendicarea unui teren pentru care statul român a plătit anterior despăgubiri apare drept inadmisibilă.
În privinţa revendicării construcţiei, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată întrucât, procedând la compararea titlurilor de proprietate concurente şi pornind de la premisa (rezultând din sentinţa civilă nr. 5905/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) că preluarea imobilului a fost una cu titlu, s-a stabilit că dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestuia a ieşit din patrimoniul său.
Astfel, s-a reţinut că titlurile concurente sunt cel al reclamantei, reprezentat de actul de donaţie autentificat sub nr. 28731 din 06 iunie 1945, transcris sub nr. 13310/1945, prin care autoarea reclamantei - E.M.L., a dobândit imobilul amplasat în sector 1 de la părinţii săi P.G. şi A.G. şi autorizaţia nr. 13 F 1939, ce descrie corpul din faţă ca fiind compus din parter, etaj şi mansardă, pe de o parte, şi cele ale pârâţilor, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii - persoane fizice cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, pe de altă parte.
Având în vedere că statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil şi că, ulterior acestei preluări, el a înstrăinat tot valabil bunul către terţii subdobânditori, prima instanţă a dat preferinţă titlului şi drepturilor deţinute de aceştia din urmă, reţinând ca argument suplimentar şi necesitatea asigurării siguranţei circuitului civil, apreciind că titlurile de proprietate ale părţilor s-au consolidat în urma respingerii acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a acestora.
Pe cale de consecinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de evacuare, iar cererile de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti au fost respinse ca rămase fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe, ca şi a încheierii din 09 octombrie 2007, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii în tot a cererii sale precizate - sub aspectul suprafeţei de teren revendicate, ca fiind de 172,94 mp Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 363 din 15 mai 2008 a admis apelul formulat de reclamanta B.A.M.F., a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut ca îndreptăţită şi întemeiată critica apelantei privitoare la greşita nesoluţionare a celui dintâi capăt al cererii sale, referitor la constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului din Bucureşti, sector 1, corpul de clădire din faţă, pentru motivul reţinerii existenţei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Curtea a constatat că acest proces a avut ca obiect soluţionarea acţiunii reclamantei, îndreptată împotriva aceloraşi pârâţi, de constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între aceştia şi Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care lor li s-au vândut (ca unităţi locative distincte) părţi din imobilul revendicat în procedura acestui act normativ (respectiv, corpul din faţă al imobilului din Bucureşti, sector 1).
În acel litigiu, reclamanta nu a învestit instanţele judecătoreşti ca, în mod prealabil cercetării legalităţii actelor juridice contestate, acestea să se pronunţe şi asupra titlului cu care imobilul înstrăinat pârâţilor a fost preluat de stat.
Curtea a reţinut că, totuşi, chiar în lipsa unei solicitări exprese din parte titularilor unor astfel de acţiuni, instanţele au dreptul şi chiar se impune să facă analize prealabile asupra titlului de preluare al statului, fără să li se poată reproşa critica de „plus petita", întrucât o astfel de analiză este impusă în mod necesar de modul de reglementare a art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabileşte diferite criterii de exercitare a controlului de legalitate asupra actelor juridice contestate, în funcţie de diferitele ipoteze în care acestea se încadrează, respectiv dacă e vorba de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu valabil sau de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil.
Aceasta a fost şi raţiunea pentru care instanţele care au judecat cererea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deţinute de pârâţii - persoane fizice, au simţit nevoia să facă anumite consideraţii în legătură cu titlul de preluare a imobilului de către stat.
Curtea a reţinut că aceste consideraţii sunt departe de a reprezenta o analiză profundă şi completă, în raport de toate normele legale incidente şi de cadrul juridic existent la data soluţionării cauzei, începând cu propriile dispoziţii ale actului de preluare, Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, în varianta sa iniţială.
Dimpotrivă, modul în care instanţele respective au abordat subiectul legat de titlul de preluare al statului este unul simplist şi el nu a constat decât într-o simplă trimitere pe care acestea au făcut-o, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantei de a cerceta acest element al cauzei sale, la declaraţia pe care legislaţia în vigoare la data încheierii contractelor contestate o făcea în legătură cu titlul de preluare al statului.
Cu alte cuvinte, instanţele au pornit în soluţionarea cazului de la declaraţia legii sub imperiul căreia s-au efectuat înstrăinările cu privire la titlul de preluare al statului şi de la constatarea că, până la data acelei judecăţi, titlul de proprietate al statului nu fusese desfiinţat prin nici o hotărâre judecătorească, neconstatându-se că acesta nu ar fi valabil. Aşadar, raţionamentul a fost, în sensul că, în lipsă de contestare din partea reclamantei, prezumţia nu poate fi decât în sensul că titlul statului este valabil.
Curtea a reţinut că pe calea acţiunii de faţă, prin cel dintâi capăt al cererii sale, pentru prima oară până în prezent, reclamanta face instanţelor chiar o astfel de solicitare, de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat de ea, întrucât acesta s-a aplicat cu încălcarea propriilor dispoziţii ale actului normativ de preluare - Decretul nr. 92/1950.
Autorii reclamantei nu făceau parte din categoriile vizate de acest decret, iar preluarea s-a făcut de la altcineva decât de la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza unui act normativ ce contravenea chiar Constituţiei acelei vremi.
În argumentarea solicitării sale, reclamanta a invocat, de asemenea, şi normele art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea a constatat că, până în prezent, o astfel de analiză asupra titlului de preluare al statului, în legătură cu imobilul în litigiu, nu a avut loc, astfel că nu poate fi în mod valabil şi temeinic opusă acestei solicitări excepţia autorităţii de lucru judecat izvorâtă din sentinţa civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Refuzând cercetarea pe fond a pretenţiei reclamantei sub acest motiv, prima instanţă i-a încălcat acesteia dreptul de acces la instanţă ca urmare a unei aplicări eronate şi formaliste a prevederilor art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Curtea a reţinut că soluţia dată de prima instanţă celorlalte capete de cerere, privitoare la revendicarea construcţiei situată în partea din faţă şi a cererii de evacuare, este strâns legată şi determinată de raţionamentul acesteia dezvoltat cu ocazia soluţionării celui dintâi capăt al acţiunii, al cărui punct central l-a reprezentat constatarea, în sensul că, prin hotărârile anterioare pronunţate între părţi, instanţele au statuat că bunul revendicat a fost preluat cu titlu, şi cum infirmarea acestui raţionament poate influenţa, cel puţin teoretic, modul de rezolvare şi a celorlalte pretenţii ale reclamantei, dar, în egală măsură şi a solicitărilor din cererea de chemare în garanţie formulate de intimaţii - pârâţi, a desfiinţat în tot sentinţa apelată, pentru a asigura o judecată unitară pricinii.
Cât priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii în revendicarea terenului aferent clădirii din faţă, de la adresa din sector 1, astfel cum a fost el individualizat prin actul de donaţie autentificat sub nr. 28731 din 05 mai 1945, aceasta apare ca fiind greşită în sine, întrucât eventualitatea primirii de despăgubiri pentru bunul astăzi revendicat nu exclude, de plano, judecarea pe fond a acestei solicitări şi nu se constituie într-un fine de neprimire în justiţie a cererii de revendicare a terenului în cauză.
Sub un alt aspect, Curtea a reţinut că soluţia apare ca fiind greşită şi întrucât tribunalul a admis excepţia de inadmisibilitate decurgând din incidenţa prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, fără să lămurească în concret dacă reclamanta a încasat sau nu despăgubirile acordate de Statul român în baza Acordului Franco-Român din 09 februarie 1959, ratificat prin Decretul nr. 1117/1959, pentru întregul teren în suprafaţă de 322 mp aflat în sector 1 sau, măcar, dacă reclamanta poate fi considerată dezdăunată pentru drepturile astăzi revendicate, în virtutea calităţii sale de succesoare în drepturi a bunicului A.G., în beneficiul căruia s-a emis Decizia nr. 697 din 04 decembrie 1961.
O astfel de lămurire se impunea cu atât mai mult cu cât art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Excluderea nu a fost însă stabilită prin raportare la imobilele pentru care Statul român a plătit despăgubiri în baza unor astfel de acorduri.
Curtea a reţinut că, prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a negat atât faptul încasării despăgubirilor plătite de Statul român, cât şi calitatea sa de succesoare în drepturi a bunicului A.G., deşi această poziţie procesuală vine să contrazică poziţia aceleiaşi părţi manifestată faţă de aceeaşi situaţie juridică prin declaraţia înregistrată Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 22185 din 23 septembrie 2003 cu titlu de precizare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 de aceasta şi prin care, recunoscându-l pe A.G. ca autor al său, renunţă la a mai solicita restituirea terenului aferent corpului de casă deţinut de mama sa, tocmai în considerarea despăgubirilor ce au fost plătite (fila 386 dosar fond şi declaraţia autentificată sub nr. 1615 din 23 septembrie 2003 la BNP B.G., fila 415 dos. fond).
Curtea apreciind că reclamanta are vocaţie succesorală generală, a decis ca, în rejudecare, prima instanţă să stabilească calitatea de succesoare în drepturi a reclamantei faţă de numitul A.G., chiar în concurs cu soţia supravieţuitoare a acestuia şi până la determinarea măsurii în care raportul juridic născut între Statul român şi A.G., prin actul juridic al plăţii despăgubirilor în discuţie, este în măsură să influenţeze soluţia pe fond a cererii în revendicare introdusă de reclamantă, cerere ce a vizat deopotrivă construcţia din faţă şi terenul aferent acesteia, situate la adresa din sector 1, astfel cum au fost ele identificate prin actul de donaţie autentificat sub nr. 28731 din 30 mai 1945.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs pârâţii V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C., R.E., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Criticile formulate au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:
- instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., antepronunţându-se cu privire la cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, atunci când a desfiinţat în tot sentinţa apelată pentru a asigura o judecată unitară a pricinii şi a indicat primei instanţe să se pronunţe asupra acesteia, în raport de soluţia pe care o va da primului petit al acţiunii introductive.
- hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi reţine că reclamanta îşi recunoaşte calitatea de succesoare a bunicului său A.G., îndrumarea de casare este ca instanţa de fond să stabilească această calitate, iar pe de altă parte, deşi recunoaşte că s-au primit despăgubiri şi renunţă la revendicarea terenului, Curtea obligă prima instanţă să cerceteze pe fond cererea în revendicare privind terenul şi construcţia şi să cerceteze opozabilitatea despăgubirilor;
- instanţa de apel a greşit atunci când nu a reţinut incidenţă cauzei excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece pentru ca să existe identitate de obiect între două acţiuni nu este necesar ca obiectul să fie formulat în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi.
Recurenţii susţin că instanţele de fond, în momentul în care s-au pronunţat asupra legalităţii titlurilor lor de proprietate au cercetat şi aspectul valabilităţii titlului statului.
- instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare cu aplicarea dispoz. art. 297 alin. (1) C. proc. civ., reţinând, în mod greşit, că nu s-a cercetat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, deşi prima instanţă a unit excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu fondul cauzei şi s-a pronunţat pe fond, astfel încât ipotezele dispuse de textul legal, anterior menţionat, nu sunt incidente speţei;
- instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu a argumentat în cuprinsul considerentelor de ce a înlăturat apărările recurenţilor pe acest aspect.
Cu privire la criticile care vizează motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de acest text de lege, astfel încât nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs.
Se constată că, pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de. casare, hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs şi dacă s-a produs părţii care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Or, atât timp cât instanţa de apel a casat în totalitate sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a se lămuri situaţia de fapt şi a fi dezlegate, fără echivoc, toate susţinerile şi apărările părţilor, nu se poate reţine că aceasta s-a antepronunţat pe aspectul cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti sau că li s-a produs recurenţilor vreo vătămare din această perspectivă, care, de altfel, nici nu a fost dovedită.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.
În susţinerea acestor critici apelanta a formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns prin considerente comune, obligaţia care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelantă, în parte.
Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicare legii de către prima instanţă, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se poate dispune.
Verificând legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile legii materiale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Sintagma „a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanţa a soluţionat procesul pe o excepţie primită nelegal, care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
În cauza supusă analizei, prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 9 octombrie 2007 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pe primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, în raport de dispoziţiile sentinţei civile nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 238 din 5 februarie 2008 a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare a terenului reţinând incidente cauzei dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu s-a cercetat fondul cauzei.
Cu alte cuvinte, în limitele obiectului şi al cauzei acţiunii dedusă judecăţii, prima instanţă a concluzionat că reclamanta nu beneficiază de protecţia oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., nefiind titulara unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu, întrucât prin sentinţa civilă nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, s-a reţinut că statul român a preluat valabil imobilul, astfel încât se concluzionează că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a ieşit din patrimoniul său.
Anume învestită cu soluţionarea unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi având ca obiect material un imobil care a făcut şi obiectul unei legi speciale de reparaţie (Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului) prima instanţă a reţinut că nu poate primi cererea, întrucât între părţile cauzei îşi produce efectul caracterul absolut al autorităţii de lucru judecat.
Astfel, autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. proc. civ. are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Cu alte cuvinte, principiul autorităţi de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces deja finalizat prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, proces desfăşurat în condiţiile triplei identităţi cu privire la părţi, obiect şi cauză.
Această triplă identitate nu a fost însă cercetată de către prima instanţă, care a analizat titlurile părţilor prin raportare doar la faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior este relevantă în ceea ce priveşte chestiunile de drept dezlegate privind situaţia particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte natura juridică a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, aceasta nu a constituit obiect al cercetării judecătoreşti în litigiul anterior, nefiind analizat prin considerente şi neexistând menţiune cu privire la acest aspect în dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior.
În această situaţie, în mod corect instanţa de apel a apreciat că ar fi incidenţă situaţia de excepţie prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanţă ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii pricinii spre rejudecare.
În cazul naţionalizării, valabilitatea titlului statului se analizează în îndeplinirea, la momentul naţionalizării, a condiţiilor impuse de actul de naţionalizare, în concret, în raport de bunul a cărui retrocedare se cere, ştiut fiind că actul de naţionalizare prevedea anumite condiţii pentru preluarea bunurilor precum şi plata de despăgubiri.
Astfel instanţele aveau a analiza dacă preluarea imobilului a fost abuzivă, dacă imobilul a fost preluat pe numele altei persoane decât proprietarul, dacă se aplicau criteriile "in rem" ale actului de naţionalizare, respectiv dacă imobilul era deţinut în scop de exploatare sau dacă autorii reclamantei erau mari industriaşi sau mari comercianţi.
O astfel de cercetare, care să stabilească în ce împrejurări a fost preluat imobilul de către stat, respectiv cu ce justificare, adică în baza cărui act normativ, dacă deposedarea a făcut obiectul unui singur act de naţionalizare sau dacă au existat mai multe măsuri cu privire la imobilul teren şi construcţie, dacă au fost respectate condiţiile impuse de acesta pentru deposedare, nu a fost realizată de instanţă nici în litigiul având ca obiect constarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu pârâţii în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici în cadrul prezentului litigiu.
Pe de altă parte, se reţine că prima instanţă nu s-a pronunţat nici pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, simplul fapt că a reţinut în considerentele sentinţei că revendicarea este inadmisibilă întrucât s-au primit despăgubiri nefiind o motivare în înţelesul normelor de procedură civilă.
În drept, instanţele au obligaţia de a se pronunţa doar asupra cererii deduse judecăţii, respectând cadrul procesual creat de către reclamant, ca o garanţie a aplicării principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Or, în speţă obiectul şi cauza cererii introductive formulată de către reclamantă se circumscrie fără echivoc acţiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., cu toate consecinţele specifice unei astfel de calificări.
Aşa fiind, judecata în faţa instanţelor de fond avea a se desfăşura în procedura dreptului comun, necesitatea verificărilor privind faptul că autorii reclamantei au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 neputând fi primită întrucât acest text de lege nu este incident în cauză.
Or, chestiunea referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil (care cade şi sub incidenţa legilor speciale de reparaţie) se circumscrie apărărilor de fond, fiind o apărare prin care se verifică existenţa raportului de drept material specific acţiunii în revendicare şi dacă titularul are un drept de proprietate actual asupra imobilului.
Aşa fiind, cum prima instanţă a ignorat petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta determinat de către reclamantă şi a dispus şi motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin combinarea unor chestiuni de fapt şi de drept specifice unor proceduri judiciare distincte, soluţia instanţei de apel, care a casat integral sentinţa apelată, este la adăpost de critică, cu menţiunea înlăturării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 care nu se vor reţine în considerente nefiind incidente cauzei.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care în parte se substituie şi în parte le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge recursul dedus judecăţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii V.A.V., V.C.A.D., S.N., G.M.C., G.C., R.E. împotriva deciziei nr. 363A din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8857/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8854/2009. Civil → |
|---|
