ICCJ. Decizia nr. 9909/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9909/2009
Dosar nr. 334/117/2008
Şedinţa publică din 4 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 455 din 25 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 334/117/2008 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul P.V., împotriva pârâţilor Primarul municipiului Cluj-Napoca, municipiul Cluj-Napoca prin Primar, Statul Român prin M.E.F., având ca obiect contestaţie împotriva dispoziţiei emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F., în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţie ce a fost apreciată ca neîntemeiată.
Astfel, s-a constatat că dispoziţia atacată este emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, entitate obligată în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, însă, prima instanţă a apreciat că din aceste împrejurări nu se poate concluziona în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F.
S-a reţinut că în susţinere, pârâtul, titular al excepţiei, a invocat dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora îi este atribuită calitate procesuală pasivă într-un eventual litigiu, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată.
Totodată, acelaşi pârât s-a prevalat şi de dispoziţiile OUG nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, prin care a fost modificată completată Legea nr. 247/2005, act normativ prin care s-a recunoscut calitatea procesuală în vederea stabilirii şi modalităţii de plată a despăgubirilor pentru C.C.S.D. şi A.N.R.P., instituţii care acţionează în numele şi pe seama Statului Român.
Prima instanţă a apreciat că se impune a fi observat faptul că alături de cele două instituţii menţionate, Statului Român prin M.E.F., îi sunt conferite atribuţii speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziţii legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puţin pentru opozabilitatea hotărârii pronunţate în cauză, calitatea procesuală pasivă acestuia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, M.F.P. (în prezent M.E.F.) va reprezenta Statul Român ca acţionar la Fondul P. şi va exercita toate drepturile ce decurg din această calitate.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din acelaşi act normativ, capitalul social iniţial al Fondului P. este împărţit în acţiuni deţinute de M.E.F., iar potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1), sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar de către D.A.D. se asigură, până la listarea SC F.P. SA, din dividendele aferente acţiunilor deţinute de stat la Fondul P., în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul M.E.F.
Asupra excepţiei analizate, prima instanţă a concluzionat că aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII - din Legea 247/2005, privind acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptăţite, presupune asigurarea fondurilor necesare din partea M.E.F., ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din derularea procedurii administrative reglementate prin dispoziţiile legale speciale în materie.
Instanţa de fond a admis că este adevărat că atribuţiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea a doua etapă a parcurgerii procedurii administrative, însă, atât timp cât se recunoaşte instanţei posibilitatea de a se substitui entităţii investite soluţionarea notificării atunci când se constă o tergiversare din partea acesteia în vederea stabilirii îndreptăţirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, şi, plecând de la aceleaşi raţiuni, chiar posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor (caz în care, C.C.S.D. ar urma să procedeze doar la actualizarea acestora), potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., pentru celeritatea procedurii şi în vederea respectării duratei rezonabile a litigiului, în înţelesul prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, este evident că şi în această etapă de desfăşurare a procedurii, devin incidente dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea 247/2005.
Pe fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 4510 din 09 iulie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj- Napoca, dată în vederea soluţionării notificării înregistrată sub nr. 16 din 19 septembrie 2001 la BEJ C.M., s-a propus în favoarea reclamantului P.V. acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII - din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru construcţiile expropriate şi demolate în suprafaţă de 159,40 mp şi pentru terenul suprafaţă de 392 mp, situate în Cluj-Napoca, înscrise în CF.
Prin contestaţia formulată reclamantul nu a contestat natura măsurilor reparatorii stabilite în favoarea sa în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci a contestat faptul că acesta urmează a fi stabilit în temeiul legii speciale - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, motivat de faptul că Fondul P. nu este unul funcţional şi apreciind că i se cuvin despăgubiri stabilite la valoarea actuală circulaţie a imobilului din litigiu.
Instanţa de fond a apreciat că nu pot fi primite argumentele reclamantului în acest sens, întrucât despăgubirile acordate în condiţiile Titlul VII al Legii 247/2005 au la bază raportul de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluare desemnaţi Secretariatul Comisiei Centrale, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 16 în actul normativ menţionat, despăgubirile fiind determinate la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, calculată conform standardelor internaţionale de evaluare.
Totodată, s-a mai reţinut că în urma modificărilor aduse Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin OUG nr. 81/2007, s-a prevăzut prin dispoziţiile art. 181 posibilitatea opţiunii persoanei îndreptăţite pentru acordarea de despăgubiri în numerar, în limita sumei maxime de 500.000 lei.
Pe de altă parte, în practica actuală a instanţelor, pentru celeritatea derulării procedurii, instanţa de fond a reţinut că se obişnuieşte a se stabili cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptăţite, pe baza unei expertize de specialitate ce are în vedere valoarea actuală de circulaţie a imobilului obiect al litigiului, situaţie în care C.C.S.D. ar urma să procedeze doar la actualizarea acestora, însă, în cauză, atare expertiză nu a putut fi administrată deoarece reclamantul nu s-a prezentat în faţa instanţei (personal sau prin apărătorul ales) pentru susţine o cerere în acest sens pentru devedirea pretenţiilor deduse judecăţii, motiv pentru care contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamantul P.V. şi pârâtul Statul Român prin M.E.F., cel din urmă apelant susţinând critici privind nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale în cauză.
Prin motivele sale de apel, reclamantul a susţinut că soluţionarea cauzei în prima instanţă a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 85 şi art. 89 C. proc. civ., sentinţa fiind dată fără a se intra în cercetarea fondului.
Reclamantul a mai arătat că, din motivarea sentinţei apelate, reiese că datorită nefuncţionalităţii Fondului P., pe baza legii, în practica instanţelor s-a statuat ca soluţionarea pe fond a litigiilor privind măsuri reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001, presupune stabilirea în concret a felului şi cuantumului valorii bunului ce face obiectul măsurilor reparatorii.
Necesitatea stabilirii în concret a cuantumului despăgubirii nu este lăsată la latitudinea C.C.S.D. într-o etapă incertă şi viitoare, aşa cum consideră Tribunalul prin invocarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ci chiar de către instanţa de judecată în cadrul procesului, deoarece, numai în acest mod, poate fi soluţionată cererea de despăgubire la care Statul Român s-a obligat prin elaborarea legii reparatorii.
Apelantul reclamant a mai susţinut că argumentele instanţei privind parcurgerea procedurilor stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi-ar fi avut raţiunea doar în cazul în care pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi-ar fi îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării în termenele obligatorii, stipulate de Legea nr. 10/2001 şi ar fi trimis dosarul Comisiei Centrale împreună cu dispoziţia sa motivată.
S-a arătăt prin aceleaşi motive de apel, că hotărârea apelată este nelegală, întrucât nu a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de circulaţie a imobilului, instanţa încălcând astfel prevederile art. 167 şi urătoarele C. proc. civ., privind procedura propunerii şi administrării dovezilor, precum şi cele ale art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. referitoare la îndatorirea instanţei de a lămuri orice împrejurare de fapt ori de drept incidente în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 10/ A din 15 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, în timp ce apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în parte, astfel că, s-a respins contestaţia împotriva acestui pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea nr. 1516 din 19 septembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul P.V. a solicitat restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Cluj-Napoca, imobile constând din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 109 stj.p., ce au fost expropriate de Statul Român în baza decretelor de expropriere nr. 44/1985 şi nr. 78/1986, de la numiţii C.T. şi C.I., al căror moştenitor este; s-a anexat certificatul de moştenitor nr. 90 din 12 martie 1996 (f. 19, 31, 33-36 dosar fond), pentru dovedirea calităţii de succesor.
Prin dispoziţia nr. 4510 din 09 iulie 2008, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind modul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat- Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la momentul exproprierii, în favoarea reclamantului P.V.
S-a apreciat din conţinutul referatului ce a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât construcţiile au fost demolate, iar terenul este ocupat de blocuri locuinţe (f. 17). Din considerentele care au stat la baza întocmirii acestui referat, a rezultat că prin decretele de expropriere nr. 44/1985 şi nr. 78/1986 au fost expropriate de la numiţii C.I. şi C.T. - al căror moştenitor unic este reclamantul, conform certificatului de moştenitor nr. 90/1996 - construcţiile în suprafaţă de 159,40 mp. şi terenul în suprafaţă de 109 stj. p. (392 mp), cu plata unor despăgubiri în sumă de 80.833 lei.
În baza art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată, preluarea imobilului în litigiu, cu titlu de expropriere, se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, putându-se considera, ca fiind una abuzivă, a apreciat instanţa de apel.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, prevede ca în cazurile care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziţii în acelaşi sens, fiind conţinute şi de art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege.
Pe de altă parte, din economia art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă evidenţă faptul că în cazul imobilelor expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea, au fost demolate total, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, iar dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea construcţiilor demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare; în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren expropriat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Art. 11 alin. (8) teza finală din acelaşi act normativ, prevede că în situaţiile reglementate de alin. (2), (3) şi (4) ale acestui articol, măsurile reparatorii prin echivalent vor fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabiliri plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, lege reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de apel a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa de stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv, felul şi cuantumului acestora, revine în exclusivitate C.C.S.D., în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, indiferent din ce fonduri, bugetare sau extrabugetare, vor fi acordate măsurile reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, câtă vreme competenţa exclusivă de acordare a acestora revine C.C.S.D., iar nu M.E.F., cum nefondat a susţinut reclamantul şi cum neîntemeiat a reţinut prima instanţă în hotărârea pe care a pronunţat-o.
În consecinţă, M.E.F. nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, nici din perspectiva Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum şi având în vedere împrejurarea că acesta nu este emitentul dispoziţiei atacate ori deţinătorul imobilului cu privire la care reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamantul însuşi, prin notificarea pe care a formulat-o, a recunoscut implicit faptul că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, atunci când a solicitat pentru acest imobil „restituirea prin echivalent".
Curtea de apel a mai constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care statua în Titlul VII împrejurarea că pentru imobilele a căror restituire în natură nu este posibilă se "acordă măsuri reparatorii prin echivalent", exclusiv în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea 247/2005, jurisprudenţa nu a fost una unitară, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti au apărut divergenţe de opinie în legătură cu sfera dispoziţiilor prin care s-a stabilit dreptul persoanei îndreptăţite de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, dacă instanţele judecătoreşti mai sunt sau nu competente să se pronunţe asupra felului şi cuantumului acestor măsuri prin echivalent.
Datorită acestei practici neunitare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie în interesul legii nr. 52/2007 a statuat în sensul că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Or, având în vedere cele dezlegate prin această decizie în interesul legii, apare cu evidenţă faptul că doar în privinţa dispoziţiilor sau deciziilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, şi prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, instanţele de judecată mai sunt competente să statueze asupra felului şi cuantumului măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite, în timp ce deciziile ori dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a acestei legi, prin care au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, nu mai pot fi cenzurate de către instanţele de judecată sub aspectul felului şi cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptăţite, o atare competenţă revenind exclusiv C.C.S.D., în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Aşa fiind, instanţa de apel a înlăturat ca nefondat motivul de apel prin care reclamantul a solicitat să i se stabilească despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului de către instanţa de judecată.
Nefondat s-a apreciat a fi şi motivul de apel prin care reclamantul a invocat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 85 şi art. 89 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de apel, reclamantul a depus la dosarul cauzei, la termenul de judecată din 15 ianuarie 2009, o adeverinţă emisă de Asociaţia de proprietari B.N., mun. Cluj Napoca - unde şi-a indicat domiciliul, atât prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, cât şi prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care se atestă împrejurarea că începând cu data de 01 septembrie 2008, reclamantul nu mai locuieşte la această adresă.
Reclamantul apelant a mai susţinut aşadar că, deşi începând cu data de 1 septembrie 2008 nu a mai locuit în Cluj-Napoca, totuşi, în mod nelegal Tribunalul Cluj l-a citat de la această adresă pentru primul termen de judecată stabilit, termen la care cauza a şi fost luată în pronunţare.
Această susţinere a apelantului a fost înlăturată ca nefondată de instanţa de apel având în vedere că reclamantul însuşi şi-a indicat ca domiciliu tocmai această adresă din Cluj-Napoca, prin cererea introductivă de instanţă, fără să depună ulterior la dosarul cauzei vreo cerere prin care să încunoştiinţeze instanţa despre o eventuală schimbare de domiciliu.
Or, art. 98 C. proc. civ. prevede imperativ faptul că schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că de vreme ce reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale art. 98 C. proc. civ., nu i se poate imputa primei instanţe faptul că a dispus citarea sa la domiciliul pe care reclamantul şi l-a indicat în cererea de chemare în judecată.
În al doilea rând, adeverinţa emisă de Asociaţia de Proprietari B.N., şi de care reclamantul s-a prevalat în susţinerea acestei critici, este un act întocmit pro causa, a mai apreciat curtea de apel, având în vedere că la dosarul de fond, la data de 09 octombrie 2008, reclamantul a depus o cerere la dosar prin care arata că este domiciliat în Cluj-Napoca, şi solicita să-i fie comunicat termenul de judecată fixat în dosar.
Prin urmare, dacă la data de 09 octombrie 2008 reclamantul însuşi învedera că locuieşte la aceeaşi adresă, din Cluj-Napoca, este evident că Asociaţia de Proprietari, în mod nereal a precizat că începând cu data de 01 septembrie 2008, apelantul nu mai domiciliază la această adresă.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţa a soluţionat cauza la primul termen de judecată, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunţarea cauzei pentru a-i da reclamantului posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că potrivit art. 11 din Legea 10/2001, republicată, imobilele expropriate se restituie în natura persoanei îndreptăţite, iar dacă aceasta a primit o despăgubire, restituirea este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare, conform legislaţiei in vigoare.
Art. 11 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întreg imobilul, dacă acesta este ocupat funcţional de cele edificate în realizarea scopului exproprierii, în timp ce în alin. (5) se prevede că valoarea construcţiilor expropriate şi demolate (ca în speţă), se stabileşte la valoarea pieţii, criteriu aplicabil şi pentru teren.
Recurentul mai susţine că în forma iniţială a legii se prevedea imperativ obligaţia unităţii deţinătoare de a respecta atât termenul de soluţionare a notificărilor cât şi aceea de a face persoanei îndreptăţite o "ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", ceea ce presupune determinarea măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al categoriei cuvenite.
Astfel, nerespectarea dispoziţiile legale enunţate la emiterea dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 constituie o cauză de nelegalitate a actului administrativ, cu consecinţe directe asupra validităţii acestuia.
Recurentul învederează că ambele instanţe au dat o interpretare greşită legii, deoarece, deşi prin art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 Titlul VII privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul lor a unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate şi despre care se arată că vor fi predate Comisiei Centrale, însoţite de dispoziţiile cu propunerile motivate de acordare a despăgubirilor. I
În speţă, de fată prevederile legale anterioare, dispoziţia nr. 4510 din 9 iulie 2008, contestată în cauză este nelegală, întrucât nu face nicio referire la autoritatea competentă să rezolve problema despăgubirilor efective. Mai mult decât atât, legea dispune că Notificările însoţite de dispoziţia emisă vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale cu propunerea motivata de acordare a despăgubirilor, fapt ce nu s-a realizat până în prezent.
Prin urmare, recurentul consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005, potrivit cărora instanţa poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţie, reprezentând valoarea de circulaţie a bunurilor şi orice altă interpretare a textului echivalează cu o denegare de dreptate (sancţionată potrivit art. 3 C. civ.) şi cu împiedicarea dreptului de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
În speţă, mai arată recurentul, nici până în prezent nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale şi în condiţiile în care la peste 2 ani de la adoptarea legii noi, trebuie parcursă o nouă etapă administrativă, cu posibilitatea de a urma o noua etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării într-un viitor apropiat a dreptului subiectiv invocat.
Or, această situaţie ar constitui o ingerinţă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (chiar prin echialent), drept garantat de Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
În concluzie, se susţine ca ambele instanţe au greşit considerând ca atribuţia pentru stabilirea despăgubirilor este apanajul autorităţii administrative, cu excluderea instanţei de judecată, soluţionând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie, încălcându-se şi dispoziţiile art. 167 şi urm. C. proc. civ. privind propunerea şi administrarea dovezilor, respectiv, refuzându-se efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de circulaţie a imobilului.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.E.F., recurentul consideră că a fost greşit dezlegată de instanţa de apel, întrucât chiar dacă Statul Român nu este emitentul dispoziţiei contestate şi nici deţinătorul bunului, această entitate are calitate procesuală pasivă, calitate ce decurge din obligaţia reprezentării statului roman ca acţionar al Fondului P., obligaţie prevăzuta în art. 12 din Legea 247/2005, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 5514 din 6 iunie 2006
În al treilea rând, se reia critica privire la judecarea cauzei în primă instanţă cu nelegala sa citare, în condiţiile în care imobilul respectiv are trei scări, iar pe citaţie acest element nu a fost indicat.
Totodată, instanţa a mai reţinut că reclamantul nu s-a prezentat nici personal şi nici prin avocatul angajat, ceea ce este nereal, întrucât la dosar există delegaţie în acest sens.
S-a mai precizat că nu s-au cerut cheltuieli de judecată deşi acestea au fost solicitate prin cererea adresată instanţei; în opinia recurentului, toate aceste aspecte conduc la concluzia că instanţa de fond a încălcat atât dispoziţiile art. 85 – art. 89 C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Intimatul pârât Primarul Municipiului Cluj Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat menţinerea deciziei instanţei de apel.
În această etapă procesulă nu s-au administrat alte înscrisuri.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator al dosarului, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând, în baza acestora, Decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele presupuse de art. 304 pct. 9 pentru a se dispune modificarea hotărârii instanţei de apel, aceasta fiind pronunţată cu corecta aplicare a legii.
Recurentul reclamant, aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare, susţine în esenţă că, prin dispoziţia contestată intimatul Primarul Municipiului Cluj Napoca trebuia să determine în mod concret cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin, ca măsură reparatorie prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de stat prin cele două decrete de expropriere, iar în măsura în care emitentul dispoziţiei nu a făcut-o, instanţa, în cercetarea acestei critici de nelegalitate şi netemeinicie, avea competenţa de a suplini această lacună a dispoziţiei şi să ordone o expertiză de specialitate prin care să dimensioneze aceste despăgubiri.
Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului sunt în dezacord cu dispoziţiile legale incidente.
Astfel, prin dispoziţia contestată s-a statuat asupra imposibilităţii de restituire în natură a imobilelor situate în Cluj-Napoca, imobile constând din casă (în suprafaţă 159 mp, în prezent demolată), curte şi grădină în suprafaţă de 392 mp, intimatul emitent, propunând acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv de stat, anume în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005.
Întrucât dispoziţia contestată (nr. 4510 din 9 iulie 2008) a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii 247/2005 care intergrează şi Titlul VII anterior menţionat, în mod legal intimatul a decis în sensul celor arătate.
Soluţia anterioară este pe deplin concordantă şi cu cele statuate în Secţii Unite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la domeniul de aplicare al dispoziţii lor art. 16 din Titlul VII, dezlegări ce decurg din Decizia nr. 52/2007, dată în recursul în interesul legii pentru unificarea practicii instanţelor, generate în aplicarea normei amintite.
Prin urmare, de vreme ce prin Decizia menţionată, s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005", reiese că instanţa de apel a aplicat în mod corect această decizie prin regula de interpretare per a contrario, Decizia dată în interesul legii valorificând de altfel, principiul tempus regit actum; totodată, trebuie menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.: "dezlegarea dată problemelor de drept judecate (prin Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii) este obligatorie pentru instanţe."
În consecinţă, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite recurentului urmează a se face în procedura instituită prin dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea 247/2005 de către C.C.S.D., iar nu în cadrul prezentei contestaţii, întrucât dispoziţia emisă în favoarea contestatorului este ulterioară adoptării Legii 247/2005, iar intimatul pârât, emitent al dispoziţiei, nu era ţinut a stabili cuantumul despăgubirilor, în absenţa unui text legal care să mai permită atare soluţie.
Faţă de cele reţinute anterior, rezultă că nu sunt fondate nici criticile formulate de recurent cu privire la neadministrarea probei cu expertiză de specialitate (care să facă aplicarea criteriilor prevăzute de art. 11 din Legea 10/2001, astfel cum indică recurentul), proba fiind de altfel, inutilă faţă de soluţia privind necompetenţa Primarului de a statua asupra nivelului despăgubirilor cuvenite recurentului, cu consecinţa şi în ce priveşte competenţa instanţei, la acest moment, de a exercita controlul judiciar asupra acestei chestiuni.
Dreptul recurentului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului nu este vătămat, o atare protecţie fiind antrenată după rămânerea irevocabilă a deciziei instanţei de apel, prin intrarea în circuitul civil a dispoziţiei contestate, dispoziţie în baza căreia recurentul este în măsură să opună o creanţă, o valoare patrimonială, în sensul autonom al noţiunii de „bun" consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Primul Protocol.
Nici dreptul său de acces la o instanţă, din perspectiva garanţiilor art. 21 din Constituţia României şi ale art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană nu este îngrădit, în primul rând, date fiind căile legale de atac puse la dispoziţie de legea naţională, Legea 10/2001, finalizate prin pronunţarea prezentei decizii în recurs, dar şi având în vedere că după emiterea deciziei de către Comisia Centrală în procedura Titlului VII din Legea 247/2005, recurentul va putea să exercite căile de atac prevăzute de art. 19 şi art. 20 din Titlul VII, în condiţiile Legii 554/2004 a contenciosului administrativ.
Înalta Curte apreciază că şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. a fost în mod legal dezlegată de instanţa de apel prin admiterea apelului formulat de acest intimat, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, contestarea dispoziţiei nr. 4510 din 9 iulie 2008 emisă în favoarea sa de către intimatul Primarul Municipiului Cluj Napoca, cale de atac exercitată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată.
O contestaţie reprezintă o cale de atac prin care se susţin critici de nelegalitate şi netemenicie, motiv pentru care etapa judiciară nu se poate derula între alte subiecte de drept decât cele implicate în etapa administrativă prealabilă; or, prin cererea adresată primei instanţe, recurentul reclamant nu a formulat şi alte capete de cerere, astfel încât natura juridică a cererii sale de chemare în judecată să fie una mixtă: contestaţie în baza art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată, plus alte capete de cerere, principale sau accesorii, cea din urmă situaţie fiind singura în care distribuţia procesuală ar fi putut fi extinsă, cu referire la calitatea procesuală pasivă.
Pe de altă parte, în mod legal instanţa de apel a constatat că s-ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., în condiţiile unei cereri formulate în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, republiucată.
În ce priveşte critica privind judecarea cauzei la fond cu lipsă de procedură, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod riguros, legal şi motivat, a înlăturat criticile reclamantului sub acest aspect, aşa cum rezultă din expozeul prezentei decizii; în plus, ceea ce recurentul adaugă prin motivele de recurs (neindicarea pe citaţie a numărului scării din imobilul unde locuieşte), nici nu ar putea fi analizat ca motiv nou direct în recurs, această critică privind neregularităţi procedurale la fond, fiind una omisso medio şi deci, iandmisibilă.
Aspectele legate de solicitarea sa acordare a chetuielilor de judecată la prima instanţă şi absenţa apărătorului său la judecata cererii de către tribunal, sunt chestiuni nerelevante din punct de vedere al legalităţii deciziei instanţei de apel, cu atât mai mult cu cât constestaţia sa fiind respinsă, nu este în măsură să pretindă cheltuieli de judecată, iar existenţa în dosarul de primă instanţă a delegaţiei apărătorului ales, nu echivalează cu prezentarea acestuia la termen pentru susţinerea intereselor sale.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de către reclamantul P.V., împotriva Deciziei civile nr. 10/ A din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10021/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9787/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
