ICCJ. Decizia nr. 9186/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9186/200.
Dosar nr. 6335/30/2007
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:
Contestatorul W.G.W. a chemat in judecată pe pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze în parte Decizia nr. 157 din 14 august 2007 emisă de pârâtă, să o oblige pe aceasta la restituirea in natură a imobilelor înscrise in C.F. 15034 Sânnicolau Mare, nr.top 1782, reprezentând teren cu construcţii industriale in suprafaţă le 1863 mp şi nr.top 12823-12825/2973, reprezentând teren cu construcţii industriale in suprafaţă de 1272 mp (aduse din C.F. 951 Sânnicolau Mare) situate in Sânnicolau Mare, judeţ Timiş şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prin Decizia contestată i s-a respins notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului înscris iniţial in C.F. nr. 951.
După introducerea notificării, pe parcursul soluţionării acesteia, cele două parcele cu nr.top 1782 şi nr.top 12823-12825/2973 au fost transnotate in C.F. 15034.
Decizia atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât se invocă faptul că nu s-a depus declaraţie notarială pe proprie răspundere că persoana care a depus notificarea, sau antecesorii acesteia, nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat.
Contestatorul nu a depus o astfel de declaraţie, însă a depus la dosar adeverinţa nr. 30016/2003 emisă de Oficiul Central pentru Despăgubiri, Direcţia Compensaţii, din Budapesta, prin care se adevereşte faptul că nu a primit nici un fel de compensaţii pentru imobilul notificat.
În ceea ce priveşte autorul contestatorul, acesta a decedat in România şi, prin urmare nu avea de unde să primească vreo despăgubire.
În drept s-a invocat Legea nr. 10/2001.
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 6990/30 din 27 septembrie 2007, petentul F.N., în contradictoriu cu SC C. SA Sânnicolau Mare a solicitat anularea aceleiaşi decizii nr. 157 din 14 august 2007, emisă de aceeaşi pârâtă, şi a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să fie restituit acelaşi imobil, deţinut de K.F.(N.) in calitate de nepot, respectiv moştenitori gradul IV, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, art. 24, iar, dacă acest lucru nu este posibil, in termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să se facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
La 06 martie 2008, petentul F.N. şi-a precizat contestaţia, solicitând să se constate calitatea sa de moştenitor, in baza Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea in natură sau în echivalent a imobilelor înscrise in C.F. 951 Sânnicolau Mare, şi să se constate lipsa calităţii procesuale active a numitelor K.I. si C.K.G., arătând că este nepot de soră al fostului proprietar al imobilului din litigiu, că a făcut dovada calităţii de moştenitor după defunctul K.F.(N.), şi toate demersurile pentru a intra in posesia actelor solicitate de SC C. SA. Sânnicolau Mare, la Arhivele Naţionale, iar faptul că acestea nu se găsesc nu constituie culpa sa, totodată, certificatul de moştenitor nr. 317/2001 a fost întocmit eronat, numitele K.I. si C.K.G. neavând vocaţie succesorală în baza Legii nr. 10/2001.
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 6616/30 din 18 septembrie 2007, petentele K.I., C.K.G., in contradictoriu cu pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, au contestat aceeaşi decizie nr. 157/2007 a SC C. SA Sânnicolau Mare, solicitând obligarea unităţii deţinătoare a imobilului să le restituie nemişcătorul, ca fiind singurele persoane îndreptăţite să beneficieze de restituirea in natură şi au arătat că prin notificarea nr. 236 din 08 august 2001, K.C.F. a solicitat, in baza Legii nr. 10/2001, să se restituie in natură imobilul situat in Sânnicolau Mare, jud. Timiş, înscris in C.F. nr. 951 Sânnicolau Mare, care a aparţinut antecesorului K.N.F., imobil naţionalizat. S-a invocat împrejurarea că sunt singurele persoane îndreptăţite să beneficieze de bunurile ce au aparţinut defunctului K.N.F., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 259/2004, respectiv 317/2001.
Petentele K.I. şi C.K.G. au precizat că în cauză au mai depus notificări W.G.W. (notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001), la care sunt ataşate acte de stare civilă din care rezultă doar potriviri de nume şi fără să se facă dovada că s-a acceptat succesiunea in condiţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 700 C. civ., termenul de acceptare expresă sau tacită a succesiunii, de 6 luni, începând să curgă de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 11 februarie 2001. Petentul W.G.W. nu a dat o declaraţie de acceptare a succesiunii la notar, neputând fi vorba despre acceptarea tacita a succesiunii, deoarece el nu a locuit niciodată in România, fiind cetăţean maghiar cu domiciliul in Budapesta, iar notificarea a fost depusa peste termenul de acceptare a succesiunii, la 12 noiembrie 2001.
Cu privire la petentul F.N., (prin notificarea nr. 497 din 13 noiembrie 2001), s-a arătat că atât acesta, cât şi C.I., K.A.I., K.D. şi T.I. (prin notificarea nr. 293 din 13 august 2001) au pretins că sunt persoane îndreptăţite să ceară restituirea imobilului din litigiu, dar nu au făcut dovada gradului de rudenie şi că au acceptat succesiunea după K.N.F., mai mult, prin sentinţa civila nr. 846/2002 şi sentinţa civila nr. 107/2003 ale Judecătoriei Sânnicolau Mare, aduse la cunoştinţa pârâtei SC C. SA Sânnicolau Mare, prin adresele 210 si 211 din 16 aprilie 2004, s-a constatat că doar cele două petente au calitatea de moştenitori acceptanţi si sunt îndreptăţite să ceară restituirea imobilului din Sânnicolau Mare, jud.Timiş.
Petentele au mai arătat că motivările din Decizia contestată, respectiv că nu au făcut dovada naţionalizării imobilului, că au fost acţionari sau ca nu au depus declaraţii notariale, că nu au primit despăgubiri, sunt nereale, deoarece, cu adresele C nr. 311, 35 si 569 din 26 octombrie 2004, au făcut dovada că au îndeplinit toate aceste condiţii.
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 6494/30 din 14 septembrie 2007, petenta C.I., in contradictoriu cu aceeaşi pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, a contestat aceiaşi decizie nr. 157 din 14 august 2007, prin care s-a respins notificarea cu nr. 293 din 13 august 2001, şi au solicitat să li se restituie in natura imobilul, teren si construcţii, în suprafaţă de 8205 mp, situat in localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiş.
În motivarea contestaţiei a arătat că împreună cu K.A.I., K.D. si T.I., au solicitat, conform notificării nr. 293 din 13 august 2001, restituirea în natură a imobilului menţionat, iar prin Decizia respectivă Ie-a fost respinsă notificarea, cu motivul că nu au fost depuse unele înscrisuri la dosarul intern, că la imobilul a cărei restituire în natură se solicită, statul român ar fi edificat noi construcţii precum şi faptul că nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, deşi, aceasta calitate, în ceea ce o priveşte pe petenta C.I., a fost dovedită prin actele de stare civilă din dosarul administrativ, iar faptul că Statul Roman ar fi edificat noi construcţii pe suprafaţa imobilului revendicat, nu îndreptăţeşte deţinătorul să refuze restituirea in natură a părţii din imobil care este liberă, după cum nici nu-i îngrădeşte dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În şedinţa publica din 25 ianuarie 2008, in baza art. 164 C. proc. civ., având in vedere si acordul părţilor litigante, instanţa a dispus conexarea dosarelor 6990/30/2007, 6616/30/2007 şi 6494/30/2007, la dosarul nr. 6335/30/2007 al Tribunalului Timiş.
Învestit astfel cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2444/PI din 6 iunie 2008 a respins, în tot, contestaţia formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 157 din 14 august 2007 pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare a respins notificările reclamanţilor, toate având ca obiect restituirea imobilului situat in Sânnicolau Mare, înscris in C.F. nr. 951, cu motivarea că solicitanţii nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, in sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, respectiv nu s-a făcut dovada depunerii declaraţiei notariale, pe proprie răspundere, că persoana care a depus notificarea sau antecesorii acesteia nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat (cu excepţia domnului F.N.), nu s-a depus procesul verbal întocmit cu ocazia naţionalizării, pentru a se stabili societatea care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate şi în ce a constat aceasta; nu s-a depus ultimul bilanţ contabil publicat in Monitorul Oficial, înaintea naţionalizării; nu s-a depus nici un înscris pentru dovedirea calităţii de asociaţi/acţionari la persoana juridica naţionalizată a antecesorilor notificatorilor, iar imobilul a cărui restituire in natură se solicită a devenit un alt imobil, conform documentaţiei tehnico-economice existente în arhiva societăţii, ca urmare a transformărilor aduse, începând din anul 1970, pe orizontală si pe verticală, de către Statul Român.
A constatat că numai petentele K.I. şi C.K.G. au făcut dovada calităţii procesuale active în cauză, in calitate de moştenitoare ale defunctului proprietar al imobilului revendicat, K.N.F., conform certificatelor de moştenitor nr. 317/2001, eliberat de B.N. „S.D.N.N.", din Timişoara şi nr. 259/2004, eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociaţi Sânnicolau Mare, judeţul Timiş, corelate cu sentinţa civila nr. 107/2003 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 1829/2002 şi sentinţa civila nr. 846/2002 pronunţata de Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 845/2002, acţiunea petenţilor W.G.W. şi F.N., respectiv C.I. (care a declarat că renunţă la acţiune), urmând a fi respinsă pentru lipsa calităţii procesual active întrucât nu au făcut dovada acceptării succesiunii, în condiţiile prevăzute de art.3 din Legea 10/2001 si dispoziţiile art. 700 C. civ.
Tribunalul a reţinut ca fiind incidente cauzei dispoz. art. 1 alin. (1), (2), (4), (5) din Legea nr. 10/2001 şi dispoz. art. 31 pct. l, art. 31.6.1 si art. 31 pct. 6 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001.
Analizând actele din dosarul administrativ şi cele depuse în instanţă, in completarea probatoriului de către petentele K.I. şi C.K.G., tribunalul a constatat că acestea nu au depus toate înscrisurile solicitate de către unitatea deţinătoare SC C. SA Sânnicolau Mare, respectiv, întrucât naţionalizarea imobilelor revendicate s-a făcut in baza Legii nr. 119/1948, act normativ prin care s-au naţionalizat întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, trebuia făcută dovada că notificatoarele nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat, trebuia depus procesul verbal întocmit cu ocazia naţionalizării, pentru a stabili societatea care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate şi în ce a constat acesta, ultimul bilanţ contabil publicat in Monitorul Oficial înaintea naţionalizării, înscrisuri pentru dovedirea calităţii de asociat/acţionar la persoana juridica naţionalizată a antecesorilor petentelor, astfel încât în lipsa acestor dovezi a respins contestaţia acestora, ca nefondată.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamanţii W.G.W., K.I. şi C.K.G. care au solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Reclamantul W.G.W. a arătat că instanţa trebuia să analizeze dacă are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, respectiv dacă este moştenitorul fostului proprietar această calitate a dovedit-o cu acte de stare civilă depuse la dosarul administrativ, iar dovada acceptării succesiunii nu era necesară în condiţiile dreptului comun, întrucât legea specială repune pe moştenitori proprietari în termenul de acceptare a succesiunii, iar depunerea notificării valorează cu acceptarea expresă a succesiunii.
Totodată, a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că dosarul nu este complet, deoarece actele menţionate au fost unele depuse, iar altele nu erau necesare.
Astfel, cu adeverinţa nr. 30016/2003 emisă de Oficiul Central Despăgubiri, Direcţia Compensaţii din Budapesta a dovedit că nu a primit niciun fel de compensaţii, iar fostul proprietar a decedat în România , fiind evident că nu a promit despăgubiri.
A susţinut că procesul-verbal întocmit cu ocazia naţionalizării nu era necesar deoarece imobilul a fost preluat de la o persoană fizică de Statul Român şi nu de la o persoană juridică, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul ultimului bilanţ sau al înscrisurilor cerute pentru dovedirea calităţii de asociat/acţionar, câtă vreme proprietarul tabular în momentul preluării de stat a fost bunicul său K.N.I., iar nu o persoană juridică, fapt atestat de înscrierile din cartea funciară.
În fine, a arătat că este nepot de fiu al fostului proprietar şi face parte din clasa de moştenitori legali, astfel încât îi înlătură de la succesiune pe toţi ceilalţi reclamanţi.
Reclamantele K.I. şi C.K.G. au arătat că au calitatea de moştenitoare după defunctul proprietar, conform certificatului de moştenitor nr. 259/2004, iar actele menţionate în sentinţa primei instanţe, fie au fost depuse la dosar, fie nu sunt necesare.
Au arătat că îmbunătăţirile pretinse de pârâtă, sunt făcute pe o altă parcelă, respectiv cu nr. top 1783/60/2 în suprafaţă de 6933 mp, ce a fost alipită, dar care nu face obiectul restituirii, imobilul a fost preluat prin naţionalizare de Statul Român cum rezultă din înscrierile din cartea funciară, proprietarul deposedat abuziv fiind autorul lor ca persoană fizică, iar nu o societate comercială.
Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor de aplicare a acestei legi, câtă vreme în cauză nu este vorba despre o societate comercială pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
Prin întâmpinare pârâta S.C. C. SA Sânnicolau Mare a solicitat respingerea apelurilor şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 299 din 18 noiembrie 2008 a admis apelurile formulate de către reclamanţi, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Curtea a stabilit că prioritară în analiza cauzei este soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, în acest context, se impunea ca tribunalul să analizeze dacă aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite.
Curtea a reţinut că în mod greşit tribunalul a apreciat că reclamantele K.I. şi C.K.G. au calitate procesuală activă în cauză, cu referire la certificatul de calitate de moştenitor nr. 259 din 14 aprilie 2004 şi 317 din 11 octombrie 2001, care atestă doar că au vocaţie succesorală, dar nu o vocaţie concretă în raport de ceilalţi moştenitori ce pretind în cauză acelaşi imobil.
Curtea a considerat că, în această analiză, calitatea de moştenitor se stabileşte după regulile dreptului comun civil român, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile ce guvernează moştenirea legală, în cadrul căreia există patru clase de moştenitori legali, iar ordinea în care acestea culeg moştenirea se determină prin aplicarea principiilor devolutiunii legale a moştenirii, stabilindu-se astfel vocaţia succesorală concretă.
Ca urmare, câtă vreme reclamanţii nu au susţinut că vreunul dintre ei a renunţat la moştenire, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 696 C. civ., Curtea a considerat că toţi au vocaţie succesorală legală, însă nu toţi au vocaţie succesorală concretă, acest fapt trebuind să fie stabilit de instanţă în raport de gradul de rudenie, fiind aplicabil principiul venirii la moştenire în ordinea claselor, precum şi principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele K.I. şi C.K.G. întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
Dezvoltarea motivelor de recurs a vizat, în esenţă, următoarele critici:
- imobilul care a făcut obiectul notificării a fost naţionalizat abuziv de la o persoană fizică şi nu de la o societate comercială şi nu a suferit modificări sau îmbunătăţiri, pe orizontală sau verticală;
- susţinerile că notificatoarele nu au făcut dovada primirii de despăgubiri nu este reală şi infirmată de actele depuse în dosar;
- instanţa de apel a reţinut greşit că certificatul de calitate de moştenitor nu face dovada calităţii de moştenitor, ci atestă doar o vocaţie la moştenire în virtutea legii.
- contestatorul W.G.W. nu este persoană îndreptăţită în condiţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a dovedit că este moştenitorul defunctului K.N.I.
Pârâta SC C. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că Decizia atacată este legală pe aspectul neclarificării de către prima instanţă a legitimării procesuale active a reclamanţilor şi formulând apărări pe situaţia de fapt reţinută de tribunal.
Structurând criticile formulate de către reclamante în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte reţine, în primul rând, că nemulţumirile care vizează modul de apreciere a probelor şi situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, nu pot fi analizate în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care nu mai permite o reevaluare a stării de fapt în recurs.
Reaprecierea situaţiei de fapt, la care tind în realitate reclamanţii (prin criticile ce vizează primirea despăgubirilor, îmbunătăţirile şi modificările aduse imobilului) nu poate fi realizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite schimbarea celor reţinute în fapt de instanţele anterioare, în urma reevaluării probatoriului administrat în cauză, întrucât motivul de casare care permitea o asemenea examinare, respectiv art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
De altfel, cercetarea judecătorească făcută în apel a vizat aspectul privind legitimarea procesuală activă a reclamanţilor, prioritară în raport de celelalte susţineri şi apărări ale părţilor, care priveau împrejurări de fapt reţinute de prima instanţă, instanţa de trimitere urmând a le da o dezlegare în rejudecare.
Înalta Curte constată nefondată şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii.
Simpla menţionare a cazului de modificare nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Verificând legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile legii materiale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Sintagma anterior menţionată desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanţa a soluţionat procesul pe o excepţie primită nelegal, care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
Notificările soluţionate prin dispoziţia contestată în prezenta cauză au fost formulate de mai multe persoane, toate considerându-se îndreptăţite la revendicarea imobilului înscris în C.F. 951 Sânnicolau Mare, astfel încât instanţa de apel a apreciat corect că se impunea cu prioritate cercetarea legitimării procesuale active a reclamanţilor înainte de dezlegarea celorlalte chestiuni de fond.
O primă obligaţie care îi incumbă moştenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune testamentară, moştenitorul urmând a dovedi aptitudinea sa de a succede şi vocaţia lui ereditară.
Aptitudinea de a succede, reprezintă întrunirea unor prealabile condiţiile legale în persoana unui succesibil, conform art. 654 şi urm. C. civ., condiţii în lipsa cărora devine inoperabilă vocaţia sa succesorală
A avea vocaţie legală înseamnă a fi chemat la succesiune potrivit regulilor instituite de dreptul comun, Legea nr. 10/2001 neconţinând, în acest sens, dispoziţii derogatorii, ci ea complinindu-se cu acesta.
Potrivit dispoz. art. 3 alin. (1) lit. a) sunt îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari si imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Dispoziţiile art. 4 alin. (2) prevăd că de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, iar norma referitoare la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii (respectiv pct. 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003) implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar, stipulând că, în cazul în care se depune "certificat de calitate" emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va soluţiona notificarea şi pe baza acestuia.
În acest sens, susţinerile reclamantelor K.I. şi C.K.G. că certificatul de calitate de moştenitor face dovada că au vocaţie succesorală nu este de contrazis.
În aceeaşi măsură însă acesta singur nu este de natură să înlăture calitatea de persoană îndreptăţită a altor succesibili, daca aceştia se află într-o clasă privilegiată.
Totodată, din interpretarea dispoziţiilor legale redate rezultă că accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii nu impune condiţia obligatorie pentru aceştia a prezentării unui certificat de moştenitor, fiind suficiente actele de stare civilă care dovedesc această calitate. Această concluzie rezidă de altfel şi din pct. 22.1 al Normelor metodologice de aplicare a legii care prevăd, cu privire la acest aspect, la pct. b, că prin acte doveditoare se înţelege actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate), norma nefăcând deci referire, exclusiv, la certificatul de moştenitor.
Art. 4 alin. (3) in lege prevede situaţii de excepţie de la dreptul comun relativ la repunerea în termenul de opţiune succesorală.
De aceste dispoziţii legale profită persoanele chemate la moştenire la data deschiderii succesiunii, dar care nu au înţeles să o accepte, nu şi cele excluse de la moştenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelui defunctului.
Nu se încadrează în această categorie persoanele care aveau o vocaţie generală, după regulile devoluţiunii legale, decurgând din încadrarea în vreuna dintre clasele l-IV, dar care nu s-a concretizat prin dobândirea calităţii de moştenitor, deoarece au fost înlăturaţi de un alt succesibil cu rang preferabil, aceştia rămânând terţi faţă de moştenire.
În contextul procesual al cauzei, au formulat notificare, cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, toţi reclamanţii, astfel încât, cererea de restituire are valoare de acceptarea succesiunii, cu efect asupra termenului de acceptare al acesteia.
Cu toate acestea, depunerea în termen a cererii de restituire nu are semnificaţia recunoaşterii necondiţionate a calităţii de moştenitor pentru orice rudă a defunctului, încadrabilă în oricare din clasele succesorale consacrate.
În stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită este necesar a se avea în vedere diferenţele privind gradul de rudenie faţă de antecesori, proprietari iniţiali ai imobilului şi nu numai aptitudinea de a succede ci, şi vocaţia lor ereditară.
Cu alte cuvinte, instanţa avea a cerceta probele exhibate de părţi cu privire la vocaţia concretă la moştenire, din perspectiva regulilor generale ale devoluţiunii succesorale, care stabilesc că moştenitorii vin la succesiunea lui de cujus în ordinea claselor de moştenitori legali, iar în interiorul aceleiaşi clase rudele aflate în grad mai apropriat de defunct înlăturând pe cele aflate în grad de rudenie mai îndepărtat (art. 54-658C. civ.), în lipsa vreunui legat.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge recursul dedus judecăţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele K.I. şi C.K.G. împotriva deciziei nr. 299 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9193/2009. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 9183/2009. Civil → |
|---|
