ICCJ. Decizia nr. 9192/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9192/200.
Dosar nr. 997/2/2008
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 august 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantul M.F. a chemat în judecată pe pârâţii N.G., N.M., T.P., N.M., N.D., Primăria municipiului Bucureşti şi SC A. SA solicitând obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, prin compararea titlurilor de proprietate şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare cu nr. 5320/2000, nr. 1972/1996 şi 1988/1996.
La data de 17 februarie 2003 reclamantul şi-a modificat acţiunea, în sensul că a dorit să se judece cu moştenitorul numitei T.P., respectiv N.G. şi a precizat numărul corect al contractului de vânzare cumpărare.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea modificată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5320/2000, nr. 1972/1996 şi 1988/1996 şi a respins capătul de cerere privind obligarea persoanelor fizice să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sector 2.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia nr. 1121 din 3 iulie 2006 a admis apelul declarat de reclamantul M.F. împotriva hotărârii primei instanţe, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis şi capătul de cerere privind revendicarea şi a obligat pârâţii N.G., N.M., N.M., N.D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, respingând apelurile declarate de Primăria municipiului Bucureşti şi pârâţii N.G., N.M., N.M., N.D.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 1564 din 27 septembrie 2007 a respins, ca nefondat recursul formulat de pârâţii N.G., N.M., N.M., N.D. împotriva deciziei pronunţate în apel.
Pârâţii N.G., N.M., N.M., N.D. au contestat soluţia pronunţată de instanţa de recurs, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 77 din 22 ianuarie 2007 a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de aceste părţi.
La data de 14 februarie 2008 pârâţii N.G., N.M., N.M., N.D. au formulat o nouă contestaţie în anulare solicitând anularea deciziilor nr. 1564 din 27 septembrie 2007 şi nr. 77 din 22 ianuarie 2007, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
La termenul de judecată din data de 3 noiembrie 2008 contestatorii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2008 a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecării cauzei pe durata soluţionării excepţiei, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte art. 320 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţie care nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unei legături cu soluţionarea contestaţiei în anulare care a învestit Curtea.
Curtea a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a art. 320 alin. (3) C. proc. civ. este neîntemeiată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, „prin lege" se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, nefiind obligatoriu accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie, ci numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, prevederile art. 16 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 129 din Constituţia României, nefiind astfel încălcate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs M.F. susţinând următoarele critici:
a) Neconstituţionalitatea art. 320 C. proc. civ. a fost verificată de Curtea Constituţională care s-a pronunţat prin decizie rămasă definitivă şi general obligatorie;
b) excepţia de neconstituţionalitate nu mai poate fi ridicată în cazul în care în cauză s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă;
c) excepţia invocată nu are legătură directă cu cauza dedusă judecăţii, neconstituind un temei de drept pentru pricina în speţă.
Recurentul a invocat dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 145 alin. (1) din Constituţie.
A mai susţinut că întrucât Decizia nr. 77 din 22 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, este irevocabilă o astfel de excepţie nu mai poate fi invocată în faţa instanţei.
O teză contrară ar conduce la ideea că autoritatea de lucru judecat ar putea fi înlăturată prin apărări de ordine publică descoperite ulterior de partea interesată, chestiune inadmisibilă în drept.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimaţii N.G., N.M., N.M., N.D. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Analizând lucrările dosarului înalta Curte constată că excepţia este incidenţă pentru următoarele considerente:
Astfel, în capitolul 5 al legii, care conţine reglementări privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, dispoziţiile art. 29 alin. (6) prevăd că „ Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare."
Potrivit dispoziţiilor art. 4 din lege sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare", iar pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5.
Prin urmare, aşa cum rezultă din textele de lege anterior menţionate legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului doar pentru situaţiile, limitativ enunţate, în care excepţia de neconstituţionalitate invocată în cursul judecării unui proces a fost respinsă, ca inadmisibilă sau neîntemeiată.
Cum dispoziţiile legale prevăd expres măsura suspendării cauzei până la soluţionarea excepţiei, atunci când instanţa în faţa căreia a fost ridicată a admis-o, şi cum nu a fost prevăzută în această situaţie o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a admis excepţia, potrivit principiului de drept ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, recursul formulat în cauză se priveşte ca fiind inadmisibil.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate calea de atac declarată de reclamant nu poate fi primită, soluţie care face inutilă analizarea criticilor de casare formulate de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de M.F. împotriva încheierii de şedinţă din data de 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9196/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9193/2009. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
