ICCJ. Decizia nr. 9231/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9231/2009
Dosar nr. 1713/118/200.
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 4 martie 2008 la Tribunalul Constanţa, M.R.E. a acţionat în judecată Statul Român în temeiul art. 504 şi art. 505 alin. (2) C. proc. pen. solicitând repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale pe nedrept, prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 150.000 lei.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că prin sentinţa penală nr. 1333, din 15 iunie 2005 a Judecătoriei Medgidia a fost condamnată la o amendă penală de 5 milioane lei pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzute de art. 180 C. pen., fără a fi persoana care a săvârşit fapta, făcându-se confuzie cu o altă persoană din localitatea Satu Nou – purtând acelaşi nume – M.R.E., cea care se face vinovată de săvârşirea infracţiunii pentru care reclamanta a fost condamnată.
Reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă de proces şi condamnare la momentul executării mandatului – data la care elevă fiind se pregătea pentru examenul de bacalaureat şi susţinerea examenuluila Academia de Poliţie. Având însă cazier, nu a mai putut participa şi susţine examenul.
În urma demersurilor care au durat aproximativ doi ani şi jumătate, perioadă în care reclamanta a fost supusă unor traume psihice, prin sentinţa penală nr. 1681/P din 16 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria Medgidia, s-a constatat eroarea judiciară, revizuienta M.R.E. nefiind autoarea agresiunii. Ca urmare, s-a procedat la anularea sentinţei penale nr. 1333 din 15 iunie 2005 a Judecătoriei Medgidia prin care reclamanta a fost condamnată, şi s-a dispus achitarea acesteia.
Se precizează totodată că în toată această perioadă reclamanta a făcut demersuri la toate instituţiile statului fără a primi vreun sprijin, iar viaţa sa a făcut obiect de dezbateri în mass-media, impactul social alternând între compătimire – pentru că devenise o victimă a justiţiei şi subiect de persiflare la nivelul comunităţii locale.
Datorită situaţiei create, reclamanta nu s-a mai putut înscrie la şcoala de şoferi, nu a mai putut susţine examenul la Academia de Poliţie, iar viaţa de familie a fost tensionată pe parcursul celor zece procese, în efortul de a stabili realitatea, la care s-au adăugat cheltuieli implicate de problemele judiciare.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 117 din 8 octombrie 2008 a admis în parte acţiunea reclamantei M.R.E. în contradictoriu cu statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti – pe care l-a obligat la plata sumei de 30.000 lei reprezentând daune morale.
S-a reţinut că prin condamnarea reclamantei la amenda penală de 5.000.000 lei pentru infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. şi ulterior achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. prin sentinţa penală nr. 1681/P din 16 octombrie 2007 a Judecătoriei Medgidia, s-a produs o eroare judiciară în privinţa persoanei, M.R.E. nefiind autoarea agresiunii. Prin această eroare i-au fost cauzate reclamantei grave prejudicii.
Prin hotărârea Judecătoriei Medgidia nr. 1681/P din 16 octombrie 2007, s-a constatat că eroarea a fost determinată de organele de poliţie care au comunicat greşit datele de stare civilă ale numitei M.R. devenită C., dar şi părţii vătămate A.E. care nu a făcut cuvenitele diligenţe pentru arătarea adevăratei făptuitoare, împrejurări care au condus la condamnarea pe nedrept a reclamantei. În temeiul probelor administrate, instanţa a reţinut că timp de 2 ani şi jumătate reclamanta a făcut demersuri pentru a-şi proba nevinovăţia, perioadă în care a fost afectată psihic, situaţia generând probleme familiale şi legate de desăvârşirea pregătirii profesionale
Datorită cazierului, reclamanta nu şi-a mai putut susţine examenul la şcoala de şoferi şi nu s-a mai putut înscrie pentru susţinerea examenului la Academia de Poliţie.
La stabilirea daunelor morale instanţa a avut în vedere gravitatea pedepsei, faptul că aceasta nu a fost privată de libertate dar şi impactul condamnării asupra demnităţii, trauma psihică suferită de reclamantă în cursul procesului penal şi consecinţele asupra vieţii de familie.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 36 c din 11 februarie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, a admis apelul reclamantei M.R.E. şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – la plata unor daune morale majorate de la 30.000 lei la 150.000 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a concluzionat că în mod nejustificat Statul Român susţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiunile art. 504 C. proc. pen. Textul de referinţă – raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond trebuie coroborat cu art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru pagubele cauzate prin erori judiciare, dispoziţii care sunt în concordanţă cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană pentru drepturile omului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, curtea a concluzionat că, prima instanţă nu a făcut o justă aplicare criteriilor de cuantificare a daunelor morale raportate la situaţia de fapt, deoarece despăgubirile acordate nu sunt de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă, fapt ce impune majorarea acestora.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. – reprezentat de D.G.F.P. Constanţa pentru Statul Român, nemotivat în drept.
În susţinerea recursului se critică Decizia prin aceea că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 – 506 C. proc. pen. – texte pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, deoarece cele două ipoteze cumulative prevăzute de textul procedural pentru antrenarea răspunderii statului în cazul erorilor judiciare nu sunt întrunite – reclamanta nefiind niciodată condamnată definitiv – hotărârile de la fond şi apel fiind anulate şi reclamanta achitată şi nici privată de libertate.
Daunele morale solicitate şi acordate de instanţă nu pot fi reţinute, deoarece în această privinţă prejudiciul nu poate fi considerat cert, din moment ce acesta nu a fost probat, însăşi reclamanta recunoscând prin acţiune că nu poate indica valoarea pierderii.
Instanţa greşeşte acordând reparaţii patrimoniale pentru daune nepatrimoniale, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu poate constitui pentru reclamantă o sursă de îmbogăţire.
Cuantumul daunelor morale acordate de instanţă este exagerat şi ele depăşesc valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea şi viaţa reclamantei, cu atât mai mult cu cât împotriva acesteia nu a fost luată măsura privării de libertate.
Pentru aceste considerente Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei nr. 36/c din 11 iulie 2009 şi a sentinţei nr. 1117 din 8 octombrie 2008 şi reducerea cuantumului daunelor morale.
Recursul este nefondat.
În cauză sunt incidente dispoziţiunile art. 504 C. proc. pen., text pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea – şi care statuează că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Dreptul la repararea pagubei nu este condiţionat de privarea de libertate sau restrângerea acesteia în mod nelegal, alin. (2) al art. 505 reprezentând o a doua ipoteză în temeiul căruia operează răspunderea statului pentru erorile judiciare.
Reclamanta M.R.E. a fost condamnată prin sentinţa nr. 1333 din 15 iunie 2005 a Judecătoriei Medgidia la o amendă penală de 5.000.000 lei pentru infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. şi apoi achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. prin sentinţa nr. 1681/P din 16 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria Medgidia în revizuirea sentinţei penale nr. 1333/2005, după ce recursul împotriva acestei sentinţe fusese respins prin Decizia penală nr. 103 din 10 februarie 2006.
Prin sentinţa nr. 1681/2007 a Judecătoriei Medgidia s-a constatat că eroarea judiciară a fost determinată de organele de poliţie care au comunicat greşit instanţei datele de stare civilă ale numitei M.R. devenită C., dar şi a părţii vătămate A.E., care nu a făcut cuvenitele demersuri pentru arătarea adevăratei făptuitoare.
Este evident că prin greşita stabilire a faptelor în cursul procesului penal, având ca urmare condamnarea definitivă a unei persoane nevinovate, în speţă reclamanta, eroarea judiciară s-a produs, ea atrăgând răspunderea statului sub aspect patrimonial pentru prejudiciile cauzate acesteia.
Principiul constituţional prevăzut de art. 53 alin. (3) care consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, este în deplin acord cu protocolul nr. 7 adiţional, la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale potrivit căruia „atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pagubă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii şi practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
În pricina de faţă s-a stabilit cu certitudine că eroarea judiciară nu îi este imputabilă reclamantei ci organelor de poliţie, care au comunicat greşit instanţei datele de stare civilă ale numitei M.R. şi părţii vătămate, care nu a făcut cuvenitele demersuri pentru arătarea făptuitoarei.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, în cauză reclamanta a înfăţişat instanţei elementele probatorii adecvate pentru evaluarea întinderii acestora.
Acestea au evidenţiat că la data condamnării reclamanta, elevă fiind, se pregătea pentru examenul de bacalaureat şi susţinerea examenului la Academia de Poliţie, lucru ce nu s-a mai întâmplat deoarece reclamanta avea cazier judiciar.
Situaţia care a frânat evoluţia profesională a reclamantei a fost dublată de impactul social al condamnării acesteia care a făcut obiect de dezbateri în mass-media, cu larg răsunet în comunitatea locală. La acestea s-a adăugat atmosfera familială extrem de tensionată şi eforturile reclamantei de lămurire a situaţiei sale pe parcursul a zece procese şi nenumărate demersuri făcute la instituţiile statului, fără a primi vreun sprijin din partea acestora.
Toate aceste probatorii au fost apreciate de instanţa de apel la adevărata lor valoare atunci când a admis apelul reclamantei şi a majorat daunele morale de la 30.000 lei la 150.000 lei.
S-au avut în vedere consecinţele fizice şi psihice produse asupra reclamantei, valorile lezate - (evoluţia profesională, demnitatea, impactul social al condamnării sale) intensitatea de percepere a consecinţelor vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi profesionale a reclamantei - toate subordonate aprecierii rezonabile şi pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Din această perspectivă, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei a fost corect stabilit, astfel că şi sub acest aspect critica din motivarea recursului este nefondată.
Reparaţia patrimonială a prejudiciului moral reprezintă o formă de compensare a acestuia – alături de formele nepatrimoniale de reparaţie, integrată principiilor instituite de art. 998 C. civ., care nu face distincţia între cele două categorii de prejudicii - materiale şi morale - sub aspectul modalităţii reparării lor.
În raport de cele mai sus arătate, şi întrucât niciuna din criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu sunt întemeiate, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ. recursul de faţă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 36 c din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9259/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9212/2009. Civil → |
|---|
