ICCJ. Decizia nr. 9317/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9317/200.
Dosar nr. 1441/116/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dosar nr. 1441/116/2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârâta SC P. SA.
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Instanţa de control judiciar arată că, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere de către judecători a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuţă.
Se mai susţine că, în ceea ce priveşte principiul „efectivităţii juridice", acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi exemplele din jurisprudenţa europeană, au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată şi a adopta dispoziţii eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare.
Or, se mai arată, obligaţia Parlamentului de a respecta legile pe care el însuşi le-a edictat şi de a asigura coerenţa legislativă a actelor normative pe care le emite, cât şi interpretarea şi aplicarea unitară de către instanţe a acestora, deşi reprezintă deziderate legitime şi obligaţii constituţionale, nu interesează şi nu pot constitui temeiul controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Instanţa a mai avut în vedere că sunt întrunite cerinţele legii, precum şi faptul că excepţia vizează texte dintr-o lege care are legătură cu soluţionarea cauzei şi care nu au fost declarate anterior neconstituţionale.
Cu toate acestea s-a avut în vedere că nu este îndeplinită condiţia desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, că sesizarea Curţii Constituţionale nu vizează modul de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, ce ţine de resortul exclusiv al instanţei de control judiciar, competenţa instanţei constituţionale fiind limitată la stabilirea înţelesului neconstituţional al normei supuse controlului judiciar.
S-a mai reţinut că, într-adevăr, sunt respectate cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare, nedeclarate neconstituţionale şi care au legături cu procesul, pun în discuţie chiar procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă.
Însă, instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-pârâtă SC P. SA este totuşi inadmisibilă, deoarece este inutil a sesiza Curtea Constituţională, câtă vreme eventuala declarare a acestor texte de lege ca neconstituţionale nu ar avea nicio influenţă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în recurs.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen legal SC P. SA, Membru O.M.V. Grup, pârâtă în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reia în esenţă argumentele ce au stat la baza excepţiei de neconstituţionalitate şi conchide că, din dispoziţiile art. 62 şi art. 63 ale Legii nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare ale acestora.
S-a făcut referire la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Analizând recursul în raport de motivele invocate de recurentă şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., se constată că este fondat:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în M.Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.
Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin legea organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială şi în art. 79 alin. (1) referitor la Consiliul Legislativ.
Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 sunt admisibile excepţiile invocate în faţa instanţei de către una dintre părţile procesului care au ca obiect neconstitutionalitatea unor texte.
Conform acestui text, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, dispoziţia a cărei neconstituţionalitate se invocă trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia să fie invocată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă şi ca printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale să nu se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor respective.
Or, în prezenta cauză sunt îndeplinite aceste condiţii, deoarece excepţia a fost invocată de una din părţi, nu s-a pronunţat de către Curtea Constituţională o decizie prin care să se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor în discuţie, iar acest text, invocat de recurentă în calea de atac are legătură cu soluţionarea pricinii având ca obiect un conflict de muncă (drepturi salariale), motivul susţinut privind aspecte legate de competenţa de soluţionare a cauzei.
Înalta Curte apreciază că problemele ce ţin de aplicarea legii, respectiv luarea deciziei asupra incidenţei în cauză a unor texte de lege revin instanţei de judecată potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţia României care prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", iar nu instanţei de contencios constituţional. Astfel, instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii. Decizia instanţei de judecată poate fi atacată la instanţa superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădeşte o interpretare neunitară, Constituţia prin art. 126 alin. (3) dă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu Curţii Constituţionale, competenţa de a stabili interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Eventualele necorelări de ordin legislativ dintre dispoziţiile Legii nr. 168/1999 şi cele ale Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate şi nici nu pot fi invocate drept argument în sprijinul susţinerii neconstituţionalităţii unor reglementări. Examinarea acestora nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări pentru a asigura ordinea juridică necesară.
Curtea Constituţională nu poate fi transformată în legiuitor pozitiv, ci trebuie să-şi limiteze rolul la cel de legiuitor negativ, având doar competenţa de a lipsi de efecte juridice legile neconstituţionale.
În acelaşi sens, trebuie avut în vedere că atribuţiile Curţii Constituţionale privind analiza conformităţii unor texte de lege cu Constituţia nu se pot extinde şi asupra aspectelor ce ţin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta vreme cât aceste norme nu au relevanţă în plan constituţional.
Trebuie totuşi avut în vedere că autoarea excepţiei susţine în esenţă, că art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, care prevede că orice dispoziţie contrară acestui act normativ se abrogă, este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, considerăm că textul de lege criticat, prin formularea sa imprecisă poate ridica dificultăţi de interpretare şi aplicare a legii.
Făcându-se referire la normele procedurale aplicabile în speţă, ce au ca obiect un conflict de muncă, se arată că art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii nu este în măsură să clarifice care dintre acestea urmează să se aplice.
Astfel, menţionează că prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă sunt diferite de prevederile art. 284 C. muncii, care reglementează aceeaşi materie, respectiv instanţa competentă să soluţioneze acest conflict.
Chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate ar fi inadmisibilă, în raport de considerentele de mai sus cu privire la acest aspect trebuie să se pronunţe Curtea Constituţională, instanţa de judecată neavând competenţă în acest sens.
Fată de aceste considerente, urmează ca recursul reclamantei să fie admis în sensul dispozitivului prezentei încheieri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă a VII-a civilă, pe care o casează.
Admite cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâta SC P. SA.
Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate invocată de pârâtă.
Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepţia de neconstitutionalitate până la soluţionarea acesteia de către Curtea Constituţională.
Trimite dosarul Curţii Constituţionale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9319/2009. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 9313/2009. Civil → |
|---|
