ICCJ. Decizia nr. 9407/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9407/2009
Dosar nr. 3992/87/2007
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanţii F.N., P.A., N.G., D.G., D.I., B.B., l.M., G.M., H.E. au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite şi neacordate.
Prin încheierea din 5 martie 2008, Tribunalul Teleorman a disjuns judecata cererii reclamanţilor N.G., I.M. şi G.M. şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii lor, în favoarea Tribunalului Giurgiu, având în vedere prevederile art. 284 alin. (2) C. muncii şi faptul că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Giurgiu.
Prin sentinţa civilă nr. 878/ LM/AS din 8 decembrie 2008, Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtei SC P. SA la plata drepturilor salariate suplimentare brute, compuse din primele de Paşti şi Crăciun pe perioada 2004 - 2007, corespunzător perioadei efectiv lucrate de către fiecare reclamant, actualizate la zi cu indicii de inflaţie, astfel suma de 4208 lei reclamantului N.G., suma de 8.114 lei reclamantului I.M. şi suma de 8.114 lei, reclamantului G.M.
A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma totală de 650 lei, cheltuieli de judecată. împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii şi respingerea cererii de chemare în judecată.
Ulterior, printr-o completare a motivelor de recurs, s-a invocat excepţia de ordine publică, respectiv excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman, excepţie absolută, reglementată prin norme imperative, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi sancţionarea încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/2009 privind soluţionarea conflictelor de muncă, raportat la prevederile art. 249 C. muncii, Legea nr. 53/2003, cu referire la art. 298 alin. (2) ultima liniuţă.
În cursul judecăţii recursului, pârâta SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul muncii prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Motivul de neconstituţionalitate invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menţionate au una caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluţionării conflictelor de muncă şi că cele două acte normative reglementează diferit problema competenţei teritoriale în acest domeniu.
S-a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ, ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere.
Prin încheierea pronunţată la 13 mai 2009, în dosarul nr. 3992/87/2007 (2136/2009), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a constatat că în realizarea demersului de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa are obligaţia să verifice dacă textul a cărui neconstituţionalitate s-a invocat are legătură cu soluţionarea cauzei şi că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material şi procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecăţii.
În speţă, ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor privitoare la competenţă, în evoluţia lor temporală.
Deşi art. 298 alin. (2) ultima liniuţă are legătură cu soluţionarea cauzei, această legătură nu este dată de relaţia textului cu art. 72 din Legea nr. 168/2009, dacă îl abrogă sau nu sub aspectul competenţei, întrucât competenţa de soluţionare este expres stabilită prin art. 284 alin. (2) C. muncii, în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi au domiciliul reclamanţii.
Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte constituţionale, în realitate, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
S-a concluzionat asupra inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a unui text de lege, susţinut prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie în fapt, corelarea actelor normative între ele, tinzând să deducă spre control instanţei de contencios constituţional, modalitatea de soluţionare a conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea şi aplicarea legii la speţă. Împotriva acestei soluţii a declarat recurs SC P. SA, care a susţinut caracterul nelegal din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a arătat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condiţiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, se arată că „orice dispoziţie contrară se abrogă", text care a fost interpretat de teoreticieni şi practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi expresă, totală sau parţială.
Faţă de această situaţie juridică, conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei şi, ca atare, are legătură cu soluţionarea cauzei, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis de tehnica legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este nu în vigoare.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială.
Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, învestite cu soluţionarea litigiului, iar nu în competenţa judecătorului constituţional.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcţie de aceasta să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Aşadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
De aceea, respingând sesizarea Curţii Constituţionale pe motiv că ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competenţa în evoluţia lor temporală, instanţa în faţă căreia s-a invocat excepţia a procedat corect.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicare legii în timp.
Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9545/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9355/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
