ICCJ. Decizia nr. 9270/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.9270/2009
Dosar nr. 2484/2/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 287 din 11 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor – D.G.P., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtului I.V. la liberă circulaţie în Elveţia pe o perioadă de 3 ani.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că existenţa acordului de readmisie în baza căruia a fost returnat pârâtul de pe teritoriul Elveţiei nu este suficient pentru a restrânge dreptul acestuia la liberă circulaţie.
Prin Decizia nr. 319 din 22 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamantă, constatând că sentinţa i-a fost comunicată, la data de 18 martie 2008, termenul de declarare a apelului s-a împlinit, la data de 24 martie 2008, iar apelul a fost declarat la 26 martie 2008.
Prin Decizia nr. 8225 din 17 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa supremă a reţinut că cererea de declarare a apelului nu a fost transmisă tardiv, deoarece apelanta -reclamantă a făcut dovada depunerii declaraţiei de apel şi prin fax, la data de 20 martie 2008.
Reinvestită cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 249 din 31 martie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.G.P.
Instanţa de rejudecare a reţinut, în esenţă, că returnarea pârâtului din Elveţia, la data de 29 noiembrie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat cu această ţară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe în dreptul la liberă circulaţie al pârâtului, faţă de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la C.A.D.O.L.F. şi art. 27 din Directiva 38/2004/CE.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Fără a invoca vreuna din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că Decizia este nelegală, deoarece, potrivit art. 25 din Constituţia României, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că, instituirea cerinţelor specifice în care cetăţenii Români pot circula în străinătate ţine de opţiunea legiuitorului.
În cauză, pârâtul a fost returnat din Elveţia, care nu este stat membru al U.E., iar autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile elveţiene, fără a putea cenzura returnarea.
Măsura reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în deciziile pronunţate.
Legea nr. 248/2005 şi OG nr. 5/2006 asigură implementarea prevederilor constituţionale, art. 29 din D.U.D.O., art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul la liberă circulaţie poate fi limitat, sub condiţia ca limitarea să fie prevăzută de lege, iar Legea nr. 248/2005 îndeplineşte cerinţele C.E.D.O. privind calitatea legii.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
România, stat membru al C.E.U.E., nu face poliţe internaţionale atunci când, prin acte normative proprii, reglementează drepturi şi libertăţi fundamentale sau când, prin instanţele de judecată, trebuie să aplice legea internă.
Preeminenţa dreptului internaţional în domeniul drepturilor fundamentale ale omului este consacrată de art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Libera circulaţie este unul din drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 25 din Constituţia României şi reglementat la nivel naţional de prevederile Legii nr. 248/2005.
Numai că, acest drept face şi obiectul de reglementare al unor instrumente internaţionale, precum C.A.D.O.L.F., la care atât România cât şi Elveţia sunt state membre.
Prin urmare, în măsura în care standardul protecţiei oferite de legislaţia internaţională dreptului la liberă circulaţie este mai înalt decât nivelul de protecţie asigurat de dreptul intern, se vor aplica cu prioritate reglementările internaţionale.
Art. 2 paragraf 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la C.A.D.O.L.F. prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
Dreptul astfel garantat, nu este, însă, un drept absolut, căci poate fi limitat în condiţiile prevăzute de paragraful 3 al art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, care impune ca limitarea să fie prevăzută de lege, să fie o măsură necesară într-o societate democratică (pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora) şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.
Conform dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Analizând comparativ nivelul de protecţie oferit de legea internă şi de dispoziţiile Convenţiei dreptului la liberă circulaţie, se constată că legea internă oferă garanţii insuficiente pentru respectarea standardelor impuse de Convenţie.
Astfel, deşi măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie este prevăzută de lege, respectiv de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 248/2005, îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate impuse de Convenţie şi urmăreşte unul din scopurile legitime, prevăzute de paragraful 3 din art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, aceasta nu este proporţională cu scopul urmărit.
La dosar se află talonul de returnare, din care rezultă că acesta a fost returnat din Elveţia, la data de 29 noiembrie 2007, pentru şedere ilegală.
Or, în lipsa oricăror probe din care să rezulte că, într-adevăr, pârâtul, prin conduita sa ar fi afectat securitatea naţională, siguranţa publică, ordinea publică, sănătatea sau morala, ori ar fi prejudiciat drepturile şi libertăţile altora, în sensul art. 2 paragraf 3 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, limitarea dreptului la liberă circulaţie apare ca arbitrară şi, pe cale de consecinţă disproporţionată cu scopul legitim urmărit.
Faţă de cele arătate, recursul declarat de reclamantă se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 249 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9267/2009. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 9239/2009. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
