ICCJ. Decizia nr. 9633/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9633/2009
Dosar nr. 13096/3/2008
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 3 aprilie 2008, reclamanta D.G.P. a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului G.N.C., pe teritoriul Norvegiei pe o durată de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâtul a fost returnat din Norvegia în baza Acordului de readmisiei încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 69/2003 (M. Of. nr. 181/2003), fiind îndeplinite cerinţele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 şi art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, care permit şi justifică admiterea cererii dedusă judecăţii.
Prin sentinţa nr. 1329 din 7 august 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei reţinând în esenţă că nu pot fi admise limitări ale exerciţiului dreptului la liberă circulaţie care nu sunt reglementate prin Directiva 2004/38/CE şi nici permisă luarea unor măsuri în acest sens în alte condiţii decât cele prevăzute în cuprinsul său, pe calea unei interpretări neoficiale a art. 39 alin. (3) din T.C.E.
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 53/ A din 5 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală, reţinându-se, în esenţă, constatarea existenţei în speţă a unor neconcordanţe între legea naţională şi dreptul comunitar soluţionate în raport de reglementarea comunitară (cerinţă impusă de art. 20 din Constituţie, dar şi de principiile dreptului comunitar), cât şi corecta aplicabilitate în cauză a normelor comunitare, determinat de faptul că deşi Norvegia nu este stat membru al Uniunii, este semnatară a A.S.E.E., în temeiul căruia le-a fost conferit şi cetăţenilor statelor semnatare dreptul solicitat a fi restrâns, cu toate prerogativele exercitării şi cauzele limitării acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituie temeiuri suficiente pentru admiterea cererii de restrângerea dreptului la libera circulaţie pe durata solicitată.
S-a arătat că dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, ci el se circumscrie anumitor condiţii de exercitare, aspect ce rezultă atât din prevederile art. 25 şi art. 53 din Constituţie, cât şi legislaţiei drepturilor omului în materie.
Or, în dreptul intern, Legea nr. 248/2005 este cea care stabileşte aceste îngrădiri cărora trebuie să li se supună toţi cetăţenii români, fără deosebire.
Criticile recurentei au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Susţinerea recurentei, în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună, aplicarea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie, ignoră normele drepturilor omului în materie.
Astfel, dispoziţiile legale invocate, din legislaţia internă, vin în conflict cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la C.E.D.O.L.F.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Paragraful 4 al aceluiaşi articol, prevede că dreptul la libera circulaţi poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Or, în speţă existenţa unor astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, determinat de şederea ilegală pe teritoriul altui stat, pentru că ar însemna nesocotirea normelor legale invocate şi ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii analizate să nu mai intereseze, şi astfel să fie ignorate exigenţele normei europene.
De aceea, în conflictul dintre norma internă şi cea europeană, trebuie acordată prevalenţă acesteia din urmă, potrivit principiului priorităţii dreptului european.
La această interpretare obligă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Considerentul instanţei de apel referitor la incidenţa normei comunitare (în speţă, Directiva 2004/38/CE) nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementărilor internaţionale, care se impune în raport de dreptul intern (mul mai restrictiv în ce priveşte posibilităţile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor la libera circulaţie a persoanei).
Pentru considerentele arătate, care vin să suplinească motivarea instanţei de apel, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 53/ A din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9865/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9815/2009. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
