ICCJ. Decizia nr. 9697/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9697/2009
Dosar nr. 1787/1/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2000 din 25 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 15318/1/2005, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta H.M.M., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 700.000 lei, reprezentând daune materiale şi echivalentul a 1980 lei, reactualizaţi cu rata inflaţiei, începând din 21 martie 1959 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei condamnări penale pe nedrept.
În considerentele sentinţei, s-a arătat, în prealabil cercetării fondului, că sunt neîntemeiate excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare, referitoare la lipsa dovezii calităţii de reprezentant, a puterii de lucru judecat şi a tardivităţii precizării acţiunii, motiv pentru care le-a respins ca atare.
Astfel, s-a arătat că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost invocată cu privire la mandatarul care a semnat cererea de chemare în judecată, însă la prima zi de înfăţişare ce a urmat invocării excepţiei reclamanta a depus o copie a acţiunii iniţiale, purtând semnătura şi ştampila Cabinetului de avocat M.R., care a făcut dovada împuternicirii în vederea reprezentării părţii. Astfel, viciul iniţial al cererii, echivalând cu lipsa semnăturii menţionate în art. 112 C. proc. civ., a fost acoperit în condiţiile art. 133 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 720/2004 a Tribunalului Timiş, nu produce niciun efect în cauză, fiind desfiinţată prin Decizia nr. 393 din 18 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În privinţa precizării de acţiune, vizate de excepţia tardivităţii, s-a apreciat că este o simplă explicitare a pretenţiilor formulate prin acţiunea introductivă, nefiind o modificare de natura celei prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 15/1959, Tribunalul Militar Timişoara i-a condamnat pe numiţii H.H. şi H.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională şi 5 ani de interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, iar prin Decizia penală nr. 4736/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în dosar nr. 3219/2002, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei din 1959, dar şi a hotărârii din rejudecarea recursului declarat de inculpaţi, fiind casate hotărârile menţionate, concomitent cu achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Din conţinutul adresei nr. 8732/2007, eliberate de Penitenciarul Miercurea Ciuc, rezultă că reclamanta a executat o pedeapsă privativă de libertate de aproximativ 2 ani, iar actele de stare civilă de la dosar confirmă susţinerile reclamantei că la data încarcerării avea vârsta de 36 ani şi că avea de întreţinut un copil minor de 3 ani.
În privinţa suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supusă reclamanta în timpul detenţiei, a marginalizării sale şi a familiei ei de restul societăţii, dar şi a privaţiunilor pe care a trebuit să le suporte, Tribunalul a apreciat că pot fi prezumate, datorită notorietăţii de care se bucură în conştiinţa socială actuală condiţiile grele prin care au trecut în fostul regim comunist persoanele condamnate pentru delicte cu caracter politic.
Tot în legătură cu existenţa şi întinderea prejudiciului moral, Tribunalul a valorificat constatările instanţei dintr-un proces anterior finalizat prin sentinţa civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiş, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 95/2003 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea reclamantului C.R., în calitate de moştenitor al numitului S.I., persoană care a fost condamnată penal alături de reclamanta din cauză, la 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru acelaşi delict de uneltire contra ordinii sociale prin aceeaşi hotărâre penală.
Pe lângă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 259/2003 în privinţa considerentelor vizând cuantificarea reparaţiei echitabile pentru prejudiciul moral produs persoanei condamnate pe nedrept, constând în suferinţele psihice şi prestigiul personal afectat, Tribunalul a considerat că aceasta a fost de natură să creeze reclamantei o speranţă legitimă, pentru o pedeapsă mai mare decât cea aplicată pe nedrept lui S.I. în aceleaşi împrejurări şi pentru un delict identic, că va obţine despăgubiri morale cel puţin la fel de oneroase ca cele ale primului reclamant.
Reclamanta a avut motive rezonabile să creadă că va avea câştig de cauză în faţa instanţelor naţionale.
Ca atare, pe temeiul art. 998, art. 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen., cât şi a jurisprudenţei consacrate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a conchis că reclamanta tinde la valorificarea unui „bun" în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi a acordat reclamantei suma de 700.000 lei daune morale.
În privinţa daunelor materiale de 100.000 lei solicitate prin acţiune, Tribunalul a constatat lipsa unor criterii clare de apreciere aspra existenţei şi întinderii prejudiciului constând în probe cu privire la veniturile obţinute în concret de către reclamantă la momentul condamnării penale în discuţie.
Singurul indiciu ce permite identificarea şi individualizarea unui prejudiciu material este oferit de conţinutul procesului-verbal din 21 martie 1959 întocmit de fostul Tribunal Raional Timişoara, care atestă confiscarea unor bunuri mobile personale ale condamnatei în valoare totală de 1980 lei, a căror reactualizare de la data confiscării şi până în momentul rămânerii definitive a hotărârii asigură repararea prejudiciului material.
Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 299 din 17 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că suma de 200.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea penală, executarea pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa şi a familiei sale în societate, imposibilitatea de a-şi creşte, educa şi îngriji copilul minor şi imposibilitatea de a-şi exercita profesia de învăţătoare.
Astfel, suma de 700.000 lei acordată de prima instanţă este prea mare, întrucât sumele acordate cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să constituie venituri nejustificate pentru victime.
În prealabil cercetării fondului cauzei, Curtea de Apel a respins criticile apelantului – pârât privind excepţia lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, cu motivarea că la termenul următor invocării excepţiei prin întâmpinare, reclamanta a depus dovezile ratificării actelor făcute în numele său de avocaţii E.T. şi M.R., precum şi de C.R.
Totodată, au fost înlăturate susţinerile privind excepţia tardivităţii precizării cererii de la data de 17 decembrie 2007, deoarece prin această cerere obiectul pretenţiilor nu a fost majorat sau micşorat, ci doar s-au specificat despăgubirile pentru daunele materiale şi morale, astfel cum instanţa de apel a dispus prin Decizia nr. 393 din 18 septembrie 2007.
În plus, sentinţa civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiş, reţinută de către prima instanţă ca având putere de lucru judecat, a fost modificată prin Decizia nr. 1754 din 30 septembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 1803 din 23 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiindu-i acordate lui C.R. 200.000 lei, în loc de 700.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de S.I., care a stat încarcerat 5 ani, în timp ce reclamanta a executat doar 2 ani.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate.
I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta H.M.M. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, unicul argument al instanţei de apel pentru reducerea cuantumului daunelor morale de la 700.000 lei la 200.000 lei fiind acela decurgând din soluţia unei alte instanţe privind acordarea unei sume similare cu titlu de daune morale, cu toate că s-a ignorat, în acelaşi timp, existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti invocate de reclamantă cu titlu de practică judiciară şi nu s-a făcut referire la probatoriul administrat în cauză.
Instanţa nu a motivat înlăturarea criteriilor reţinute de prima instanţă în stabilirea prejudiciului moral, reţinând doar că suma de 700.000 lei este prea mare.
2. Reducerea drastică a cuantumului daunelor morale nu are justificare legală şi nici suport în probatoriul administrat, apreciindu-se greşit că ar constitui venituri nejustificate pentru reclamantă.
Astfel, nu s-a ţinut cont de perioada îndelungată de 736 de zile a cercetării penale, condamnării şi executării pedepsei, de vârsta, situaţia familială, profesională a reclamantei de la acel moment, atingerea adusă demnităţii, prestigiului său şi al familiei sale, afectarea gravă a sănătăţii fizice pentru toată viaţa.
Recurenta a făcut referire şi la documentul internaţional asupra situaţiei comunităţii evreieşti „Raportul României cu privire la Mişcarea Antisemită din România", prezentat în faţa Comisiei de Integrare Europeană, în care sunt definite suferinţele morale suportate de evreii condamnaţi politic; totodată, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 3 privind cuantumul daunelor morale acordate pentru rele tratamente.
II. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Cererea trebuia anulată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, respectiv avocatul E.T., în aplicarea art. 68 alin. (1) C. proc. civ., în absenţa probării mandatului acordat acestui avocat sau numitului C.R., care l-ar fi împuternicit pe avocat în acest sens, potrivit declaraţiei avocatului consemnate în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Cu ocazia rejudecării după casare, instanţele nu au respectat dispoziţiile obligatorii ale instanţei supreme, în sensul de a verifica dacă mandatul dat pentru introducerea cererii de chemare în judecată este valabil, respectiv de a stabili persoana semnatară a împuternicirii avocaţiale, în baza căreia avocatul angajat a formulat şi semnat cererea de chemare în judecată; din moment ce, după casare, nu s-a depus mandatul în forma cerută de lege, cererea introductivă trebuia anulată pentru lipsa calităţii semnatarului său.
De asemenea, depunerea de către avocat M.R. a unei fotocopii de pe acţiune nu este de natură a complini lipsa semnăturii reclamantei, deoarece nu a avut loc în termenul prevăzut de art. 133 C. proc. civ., respectiv la primul termen de după invocarea excepţiei.
În plus, mandatul dat avocatului M.R. nu vizează redactarea acţiunii şi înregistrarea acesteia - acte pentru care s-a pretins că ar fi fost împuternicit alt avocat, iar procura nu produce efecte retroactiv.
2. Sentinţa civilă nr. 720 din 16 iunie 2004 are putere de lucru judecat în cauză, în ceea ce priveşte precizarea reprezentantului reclamantei în sensul că solicită doar daune morale; modificarea cererii este tardivă, în raport de termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
3. Suma de 200.000 lei acordată de instanţa de apel este exagerată, în raport de prejudiciul moral încercat de reclamantă.
Pe de o parte, deşi s-a bazat pe hotărârea judecătorească pronunţată în cauza ce îl priveşte pe S.I., s-a acordat aceeaşi sumă, deşi acesta a executat o pedeapsă mai mare, respectiv 5 ani.
Pe de altă parte, situaţia de fapt reţinută a avut în vedere mai ales starea reclamantei după ieşirea din penitenciar, care nu este relevantă, deoarece reclamanta a părăsit ţara la scurt timp după aceea.
Nu s-a luat interogatoriul reclamantei şi nu s-au luat în considerare, la stabilirea cuantumului daunelor, posibilităţile materiale ale celui obligat la plată.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
I.1. Susţinerile reclamantei întemeiate pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au suport, deoarece Decizia de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, iar considerentele expuse nu sunt nici contradictorii, nici străine de cauză.
Instanţa de apel a menţinut în totalitate situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă, referitoare la existenţa prejudiciului moral încercat de reclamantă, în condiţiile în care a menţionat criteriile esenţiale pentru stabilirea acestuia, respectiv condamnarea penală, executarea pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa şi a familiei sale în societate, imposibilitatea de a-şi creşte, educa şi îngriji copilul minor şi imposibilitatea de a-şi exercita profesia de învăţătoare.
Confirmându-se criteriile aplicate de către prima instanţă în determinarea existenţei şi întinderii prejudiciului moral, era inutilă referirea la mijloacele de probă administrate, regăsite în considerentele sentinţei Tribunalului şi aceleaşi cu cele din care Curtea de Apel a extras împrejurările relevante pentru conturarea prejudiciului moral suferit.
Instanţa de apel, în raport de criteriile adoptate, a reevaluat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei, apreciind ca excesivă de bani suma acordată.
Este corectă susţinerea recurentei în sensul că s-a avut în vedere şi împrejurarea că sentinţa civilă nr. 259 din 28 martie 2003 a Tribunalului Timiş a fost modificată în apel pe aspectul cuantumului despăgubirilor, în condiţiile în care prima instanţă reţinuse puterea de lucru judecat a acesteia.
Instanţa de apel a intenţionat să minimalizeze ponderea unuia dintre criteriile aplicate de prima instanţă pentru determinarea întinderii prejudiciului, anume faptul condamnării numitului S.I. alături de reclamantă, prin aceeaşi sentinţă penală nr. 19/1959 a Tribunalului Militar Timişoara, pentru acelaşi delict de uneltire contra ordinii sociale.
Astfel, s-a subliniat greşeala din motivarea sentinţei în sensul că prin hotărârea judecătorească arătată s-ar fi acordat moştenitorului numitului S.I., C.R., suma de 700.000 lei, în loc de 200.000 lei, iar această sumă a avut în vedere o perioadă de detenţie de 5 ani, faţă de cei 2 ani de încarcerare ai reclamantei.
În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că Decizia de apel nu conţine un unic argument, după cum pretinde reclamanta şi nici nu este eliptică de motivele pentru care criteriile reţinute de prima instanţă în stabilirea prejudiciului moral ar fi fost înlăturate, dimpotrivă, este motivată tocmai prin prisma situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, confirmând criteriile sale de determinare a existenţei prejudiciului moral.
Referirea la sentinţa civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiş interesează doar aspectul întinderii prejudiciului din perspectiva duratei detenţiei, în sensul că situaţiile celor doi condamnaţi nu pot fi comparate nici acest punct de vedere.
Drept urmare, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, recurenta susţine că suma de 200.000 lei acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate şi de consecinţele negative ale prejudiciului.
În contextul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea instanţei de apel – care a confirmat hotărârea primei instanţe – asupra cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, este cenzurabilă de către această instanţă de control judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum.
După cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel a redat criteriile aplicate de prima instanţă pentru determinarea prejudiciului moral, implicit pentru stabilirea întinderii sale, acestea încadrându-se în categoria celor menţionate generic în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi corespunzând, în esenţă, celor enumerate de către reclamantă în motivarea recursului, chiar dacă evocate într-un mod diferit.
Astfel, s-au avut în vedere durata privării de libertate de 2 ani de zile, consecinţele produse asupra persoanei private de libertate, în context familial, profesional şi social, motivele de recurs conţinând o dezvoltare a situaţiei de fapt din perspectiva acestor urmări negative.
Nu se poate reproşa instanţei de apel o încălcare a legii prin faptul că nu a valorificat toate criteriile invocate de către reclamantă, precum atingerea gravă adusă sănătăţii acesteia, din moment ce art. 505 nu conţine o enumerare limitativă a tuturor criteriilor ce trebuie luate în considerare în stabilirea întinderii reparaţiei, ci o enunţare cu titlu generic a unor posibile elemente relevante din acest punct de vedere.
Selectarea criteriilor decisive în conturarea existenţei şi a întinderii prejudiciului moral încercat de victima uneia dintre faptele menţionate în art. 504 C. proc. pen., precum şi aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de judecată, interesând situaţia de fapt reţinută în cauză.
Or, reevaluarea situaţiei de fapt stabilite, implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise aprecierii legalităţii hotărârii în limitele presupuse de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ.
În materia daunelor morale, hotărârile CEDO pot furniza criterii de apreciere a acordării acestora, însă în niciun caz a cuantumului despăgubirilor cu acest titlu.
Recunoscând prejudiciul moral suferit prin încălcarea unui drept, Curtea judecă în echitate şi procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei şi a tratamentului la care petentul a fost supus de către o autoritate a statului, fără a motiva, de cele mai multe ori, cuantumul fixat.
Astfel, aprecierea instanţei europene poate reprezenta un reper în evaluarea încălcării unui drept al persoanei fizice de către stat, dar nu poate fi urmată când este vorba despre nivelul despăgubirii pentru prejudiciul moral.
Aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie făcută de la caz la caz, în raport de circumstanţele particulare ale speţei.
În aceste condiţii, nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul pârâtului, se va constata, de asemenea, că este nefondat.
1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, se constată că, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanţă, soluţia fiind menţinută în apel.
Se reţine că cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 mai 2004 la Tribunalul Timiş a fost semnată de către avocatul E.T., care a ataşat o împuternicire avocaţială în acest sens, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 857 din 4 aprilie 2004.
Prin Decizia nr. 4 din 8 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual al cauzei, prin care s-a dispus casarea deciziei Curţii de Apel Timişoara, de menţinere a hotărârii primei instanţe favorabile reclamantei, s-a stipulat că instanţa de rejudecare a apelurilor urma a cerceta valabilitatea mandatului dat pentru formularea cererii de chemare în judecată, din perspectiva semnatarului contractului de asistenţă juridică încheiat cu avocatul E.T., implicit a împuternicirii avocaţiale ataşate cererii introductive.
La dosar nu a fost depus acest contract, despre care avocatul E.T. a declarat, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara – ale cărui cercetări au fost finalizate prin rezoluţii succesive de neîncepere a urmăririi penale faţă de H.M. şi C.R. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 şi art. 291 C. pen. (file 39 – 41) – că ar fi fost încheiat cu numitul C.R., care, la rândul său, a acţionat în baza procurii speciale date de reclamantă (care, de asemenea, nu a fost depusă la dosar).
Cu toate acestea, la termenul din 12 iunie 2007, în faţa Curţii de Apel Timişoara, cu ocazia rejudecării după casare, s-a depus o declaraţie notarială a reclamantei, sub semnătură legalizată, purtând apostila Convenţiei de la Haga (file 19 – 20 dosar 15318/1/2005), prin care se arată că reclamanta ratifică toate actele de procedură, cererile şi acţiunile formulate de avocat E.T. (ca, de altfel, şi pe cele formulate de C.R. şi de avocat M.R.).
În aceste condiţii, este lipsit de relevanţă că nu s-a făcut dovada împuternicirii avocatului care a semnat cererea de chemare în judecată de către reclamantă sau mandatarul acesteia în forma contractului de asistenţă juridică: depunerea cererii în numele şi pe seama reclamantei, fără mandat, are semnificaţia unei gestiuni de afaceri, iar ratificarea unui asemenea act conduce la convertirea retroactivă a gestiunii de afaceri în mandat, conform art. 1546 C. civ.
Cerinţa dovedirii procurii pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, prevăzută de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. în forma unui înscris sub semnătură legalizată, este îndeplinită prin ratificarea în forma unui asemenea înscris a actului de depunere a cererii.
Chiar dacă nu s-ar da eficienţă, în modalitatea arătată, operaţiunii de ratificare a exercitării fără mandat a dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, se reţine că la data de 18 august 2005 reclamanta a împuternicit pe avocat M.R. în vederea reprezentării sale în prezenta cauză, în toate fazele procesuale, semnătura reclamantei fiind, de asemenea, legalizată de un notar public, actul notarial purtând apostila Convenţiei de la Haga (file 25 – 26 dosar nr. 15318/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Totodată, s-a depus la dosar contractul de asistenţă juridică vizând reprezentarea reclamantei în prezentul proces încheiat cu acelaşi avocat (fila 21 dosar nr. 15318/1/2005 al Curţii de Apel Timişoara).
Avocatul astfel împuternicit a depus la dosar copia cererii de chemare în judecată purtând semnătura sa, precum şi ştampila cabinetului de avocat, conformându-se dispoziţiilor instanţei de judecată de la termenul din 4 februarie 2008, fără vreo opoziţie din partea pârâţilor şi complinindu-se, în acest fel, lipsa semnăturii reclamantei în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.
Nu se poate susţine că nu a fost respectat termenul legal pentru atare act de procedură: recurentul a invocat exclusiv nedovedirea calităţii de reprezentant al reclamantei în persoana semnatarului cererii, nu şi absenţa semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, care s-ar fi putut discuta în măsura în care s-ar fi apreciat ca nedovedită calitatea de reprezentant.
Faptul, susţinut prin motivele de recurs, că avocatul M.R. nu ar fi fost expres împuternicit pentru semnarea cererii de chemare în judecată nu poate avea decât semnificaţia unei depăşiri a limitelor mandatului de reprezentare, care s-a acoperit prin ratificarea tuturor actelor de procedură îndeplinite de acest avocat, prin declaraţia depusă la termenul din 3 martie 2008, sub semnătură legalizată, în forma unui act notarial purtând apostila Convenţiei de la Haga (file 49 – 50 dosar nr. 15318/1/2005 al Tribunalului Timiş).
Faţă de considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, nu s-a procedat la anularea cererii de chemare în judecată, fie pentru nedovedirea calităţii de reprezentant al reclamantei în persoana semnatarului cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 161 C. proc. civ., fie pentru lipsa semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, conform art. 133 C. proc. civ., motivele de recurs pe acest aspect neavând suport.
2. În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 720 din 16 iunie 2004, se apreciază că, în fapt, recurentul intenţionează invocarea tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată de la data de 17 decembrie 2007, fiind depăşit termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., context în care, de altfel, a fost analizat mijlocul de apărare cu acest obiect de către ambele instanţe de fond.
Curtea de Apel Timişoara, admiţând apelurile, în rejudecare după casare, a motivat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la prima instanţă prin necesitatea precizării detaliate de către reclamantă a elementelor ce compun prejudiciul invocat prin cererea de chemare în judecată şi a criteriilor de determinare a acestuia, precizare în absenţa căreia instanţa nu este în măsură a aprecia asupra cuantumului prejudiciului.
Date fiind aceste indicaţii ale instanţei de control judiciar, în cadrul rejudecării la prima instanţă, reclamanta, prin avocat M.R., a arătat structura prejudiciului invocat, printr-o cerere depusă la data de 17 decembrie 2007.
Cererea astfel depusă nu are valoarea unei modificări în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi nici a unei cereri noi în proces, pentru a se aprecia termenul de formulare în raport de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., după cum pretinde recurentul, ci a unei precizări care nu este supusă vreunui termen procedural, mai mult, care trebuia depusă în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., pentru respectarea indicaţiilor instanţei de desfiinţare cu trimitere.
Din considerentele aceleiaşi decizii rezultă, de asemenea, că prin cererea de chemare în judecată nu s-au solicitat exclusiv daune morale, astfel cum se susţine în motivele de recurs, Curtea de Apel reţinând că reclamanta s-a referit atât la un prejudiciu material, cât şi la unul moral, dar insuficient precizat sub aspectul elementelor componente.
În aceste condiţii, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentului pe acest aspect.
3. Cât priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate, sunt valabile considerentele deja expuse pe acelaşi aspect în cadrul recursului reclamantei, în sensul că Decizia recurată poate fi cenzurată de către această instanţă exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum, iar instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
Faptul că s-a avut în vedere mai ales starea reclamantei după ieşirea din penitenciar dovedeşte, contrar susţinerilor recurentului, tocmai aplicarea acestor criterii legale, care se referă la consecinţele produse asupra persoanei private de libertate sau a familiei sale.
Printre aceste criterii nu se numără şi posibilităţile materiale ale debitorului, situaţie în care nu se poate imputa instanţei ignorarea unei asemenea circumstanţe invocate prin motivele de recurs.
Referirea instanţei la hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune morale numitului S.I. a avut scopul de a releva soluţionarea favorabilă a pretenţiilor cu acest titlu a persoanei condamnate alături de reclamantă prin aceeaşi hotărâre penală, aplicându-se, însă, criteriile specifice persoanei reclamantei, care au condus la stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor acordate.
Faţă de considerentele expuse, se constată că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta H.M.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 299 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9699/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 9671/2009. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
