ICCJ. Decizia nr. 9699/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9699/2009
Dosar nr. 6535/30/2006
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 august 2006, reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pârâta Universitatea Politehnică Timişoara, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune este colectivă şi obligatorie, pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 martie 2006; totodată, să o oblige la plata penalităţilor de întârziere, precum şi la publicarea integrală a sentinţei în două ziare cu tiraj la nivel naţional, pe cheltuiala pârâtei.
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat-o pe reclamantă la plata onorariului de expert de 800 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Obligaţia de plată a organismelor de radiodifuziune, de televiziune şi a distribuitorilor de servicii de programe de televiziune prin cablu ia naştere doar în situaţia utilizării de către aceştia în cadrul propriilor servicii a unor fonograme în scop comercial.
În cauza dedusă judecăţii, pârâta Universitatea Politehnică Timişoara este o instituţie publică de învăţământ, care a obţinut licenţa audiovizuală nr. 0241 din 1 februarie 1993 pentru difuzarea programului universitar intitulat „Teleuniversitate TV".
În vederea punerii în aplicare a acestei licenţe, în cadrul pârâtei a fost înfiinţat un departamente intitulat „Teleuniverstitatea TV Timişoara", având ca obiect principal reflectarea pulsului vieţii academice, prin aducerea la cunoştinţa publicului a aspectelor din viaţa academică şi socială ce au legătură cu mediul universitar.
Departamentul astfel înfiinţat nu deţine un buget propriu de venituri şi cheltuieli, nerealizând venituri.
Folosirea unor fonograme în scop comercial vizează şi obţinerea unui profit, care nu se regăseşte ca obiect al pârâtei.
Din rezoluţia de neîncepere a urmării penale date în dosarul 289/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş s-a reţinut că acest departament nu a folosit fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el şi pentru care posedă exclusivitatea drepturilor de autor.
Acelaşi lucru s-a reţinut şi din expertiza administrată în cauză, situaţie în care nu sunt întrunite condiţiile HG nr. 143/2003 pentru plata remuneraţiei, ca parte a obligaţiei prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Prin Decizia civilă nr. 301 din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 331,26 lei, reprezentând remuneraţie reactualizată pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2006, precum şi la plata sumei de 2 558,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Este necontestat faptul că Universitatea Politehnică din Timişoara este o instituţie publică de învăţământ, a cărei activitate este reglementată de Legea nr. 84/1998 a învăţământului.
Pe de altă parte, pârâta deţine propriul post de televiziune, Teleuniversitatea T.V., pentru care a obţinut licenţa audiovizuală, fiind autorizat de C.N.A.
Legea nr. 8/1996 şi HG nr. 143/2003 nu fac distincţie între utilizatorii de fonograme, după cum sunt instituţii publice sau private.
În baza reglementărilor menţionate, utilizatorul de fonograme are obligaţia de a achita remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi inclusiv pentru semnalele muzicale de la începutul fiecărei emisiuni.
De asemenea, nu are importanţă dacă programele sunt producţie proprie sau nu, legea nefăcând o atare distincţie.
Nici ponderea fonogramelor în programele transmise şi nici faptul că utilizatorul a realizat sau nu venituri nu au importanţă, normele de aplicare a Legii nr. 8/1996 conţinute în HG nr. 143/2003 prevăzând o remuneraţie minimă, sub care nu se poate coborî.
Prin Decizia O.R.D.A. 104/2005 C.R.E.D.I.D.A.M. a fost desemnat, alături de U.P.F.R., ca organisme de gestiune care să colecteze sumele datorate în baza Legii nr. 8/1996.
Pe baza expertizei efectuate în cauză, s-a stabilit remuneraţia pe care pârâta o datorează conform metodologiei în vigoare, instanţa omologând varianta I de calcul, prin care s-a ţinut seama de suma minimă lunară, ce a fost actualizată la zi.
Dată fiind reactualizarea, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune acordarea penalităţilor de întârziere.
Totodată, a considerat neîntemeiat şi capătul de cerere privind publicarea hotărârii în două ziare de tiraj naţional, cu motivaţia că Legea nr. 8/1996 nu prevede o asemenea reparaţie morală.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:
1.Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Deşi atât Legea nr. 8/1996 cât şi HG nr. 143/2003 – acte normative reţinute drept temei legal al deciziei – condiţionează plata remuneraţiei de utilizarea fonogramelor în scop comercial, instanţa motivează că nu se face distincţie între utilizatorii de fonograme, instituţii publice sau private, motivare ce nu are nicio legătură cu criteriul calităţii de utilizator avut în vedere de legiuitor.
Legiuitorul a avut în vedere scopul pentru care sunt utilizate fonogramele şi anume scopul comercial şi nu calitatea de instituţie publică sau privată a celui ce utilizează fonograme.
Cum pârâta a utilizat fonograme producţie proprie şi nu desfăşoară activităţi comerciale, nu este întrunită condiţia din HG nr. 143/2003 a radiodifuzării fonogramelor în scop comercial.
2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi instanţa reţine că pârâta este o instituţie publică de învăţământ, care nu desfăşoară niciuna dintre activităţile comerciale prevăzute de Legea nr. 8/1996, totuşi obligă Universitatea Politehnică din Timişoara la plata unei remuneraţii datorate în temeiul acestei legi.
De asemenea, încalcă dispoziţiile art. 33 lit. c) din Legea nr. 8/1996, act normativ reţinut ca temei legal al deciziei, care prevede că instituţiile de învăţământ superior au dreptul de a radiodifuza către public, fără niciun avantaj direct sau indirect, comercial sau economic, scurte articole izolate sau scurte extrase din operă, fără nicio obligaţie de plată a vreunei remuneraţii.
Departamentul Teleuniversitatea nu a folosit în activitatea sa fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el însuşi.
Din conţinutul noului raport de expertiză care a fost încuviinţat de instanţa de apel reiese că, în lipsa unei baze de calcul, nu se poate determina un rezultat şi aceasta se datorează faptului că pârâta nu utilizează fonograme în scop comercial.
Pe de altă parte, nu era necesară concluzia unui expert pentru a se dovedi că o instituţie de învăţământ superior nu desfăşoară activităţi comerciale şi nu utilizează fonograme.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi rezultă în mod evident că pentru sumele din perioada 2002-2005 a intervenit prescripţia, instanţa nu stabileşte niciun text de lege în baza căruia pârâta să fie obligată la plata unor sume prescrise.
De asemenea, potrivit Legii nr. 8/1996 şi HG nr. 143/2003, utilizatorul de fonograme trebuie să fie autorizat în baza unui contract de licenţă neexclusivă şi să folosească efectiv în activitatea lor fonograme în scop comercial.
Pârâta nu are obligaţia de a plăti remuneraţie, deoarece nu există un contract de licenţă în temeiul căreia remuneraţia să poată fi pretinsă, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia instituţiile de învăţământ superior să aibă obligaţia de a achita vreo remuneraţie pentru activităţile pe care le desfăşoară în baza Legii nr. 8/1996, orice cheltuială a instituţiei trebuind să fie angajată în temeiul unei norme legale sau a unui contact valabil încheiat.
Plata remuneraţiei minime se datorează doar în cazul în care textele invocate de reclamant s-ar aplica şi instituţiilor de învăţământ, dacă acestea ar desfăşura activităţi comerciale.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei şi respingerea acţiunii ca nefondată.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Conform art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.
Din modul de redactare a textului rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remuneraţie unică echitabilă.
Referirea la scopul comercial se face în legătură cu modul în care fonogramele au fost publicate de către titularii drepturilor şi nu în legătură cu utilizarea lor de către terţi.
În atare situaţie, apărarea recurentei conform căreia prin utilizarea fonogramelor nu ar fi urmărit un scop comercial este nerelevantă şi în niciun caz nu atrage incidenţa art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Faptul că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă şi din Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune şi de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie.
Faptul că în speţă pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu prezintă relevanţă, deoarece remuneraţia este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele şi pentru artiştii interpreţi sau executanţi (C.R.E.D.I.D.A.M.), şi nu de către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.
În plus, aşa cum s-a apărat şi reclamanta, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă, conform art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.
2. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, motivarea instanţei de apel nefiind contradictorie cub niciun aspect.
În ce priveşte critica potrivit căreia nu s-ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 33 lit. c) din Legea nr. 9/1996, aceasta se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu este fondată.
Pentru ca acest text să fie incident în cauză ar fi trebuit să se reţină, pe baza probelor administrate în cauză, că pârâta a utilizat numai scurte fragmente din fonograme în emisiunile televizate, destinate exclusiv învăţământului.
Or, pe baza structurii de programe aprobate de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a reţinut că pârâta difuzează şi filme, programe de divertisment şi publicitate, care conţin fonograme şi în care scopul nu poate fi cel prevăzut de textul de lege menţionat.
3. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2002-2005, Înalta Curte constată următoarele:
Acţiunea a fost introdusă la data de 18 august 2006 şi, pentru perioada 18 august 2003 - 18 august 2006, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd un termen general de prescripţie de 3 ani.
Pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 18 august 2003, apărările reclamantei intimate sunt fondate.
Astfel, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile HG nr. 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor, a cărei aplicare a fost suspendată prin sentinţa civilă nr. 808 din 4 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti.
Suspendarea a dăinuit până la pronunţarea deciziei nr. 3974 din 23 iunie 2005 a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că hotărârea de guvern atacată nu stabileşte retroactiv o obligaţie de plată, ci doar obligă pe utilizatori la plata sumelor restante, stabilind procentul remuneraţiei datorate organismelor de gestiune colectivă pentru anul 2002.
Or, pe durata suspendării actului normativ în baza căruia se stabilea remuneraţia datorată a operat şi suspendarea cursului prescripţiei începute la data de 1 ianuarie 2002, care încă nu se împlinise la suspendarea actului normativ şi care nu s-a împlinit nici anterior datei de 18 august 2006, când s-a introdus acţiunea.
În acest sens, intimata a depus la dosar mai multe hotărâri judecătoreşti, care conturează o jurisprudenţă constantă pe aspectul suspendării cursului prescripţiei.
4. În fine, faptul că pârâta nu a încheiat contract de licenţă neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, cu nesocotirea art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, nu poate servi ca temei al exonerării de răspundere a pârâtei, căreia nu-i este permis a invoca propria culpă şi a cărei obligaţie de plată remuneraţiei îşi are izvorul în lege.
Cum nici aceste critici care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Universitatea Politehnică Timişoara împotriva deciziei nr. 301 A din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 3570 lei cheltuieli de judecată către C.R.A.D.I.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9701/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 9697/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
