ICCJ. Decizia nr. 9789/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9789/2009
Dosar nr. 2113/2929/200.
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Teleorman a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N.S., ca nefondată, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu referire la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Teleorman a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 300.000 RON, în temeiul art. 504 C. proc. pen., susţinând că a executat, pe nedrept, pedeapsa cu închisoare conform sentinţei civile nr. 689 din 6 martie 1981, pronunţată de Judecătoria Roşiorii de Vede.
Reclamantului i-au fost aplicate, în calitate de contravenient, două luni de închisoare contravenţională, în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. b) Decretul nr. 153/1970, iar sesizarea a fost respinsă pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. f) din acelaşi act normativ.
S-a mai reţinut că plângerea formulată de reclamant împotriva lucrătorilor de poliţie la Parchetele Militare de pe lângă Curtea Militară şi Apel şi de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă ca neîntemeiată, iar plângerea prealabilă formulată împotriva pârâţilor D.C., V.V., T.G., V.I. şi V.M., pentru care a solicitat obligarea acestora la plata de daune morale, în sumă de 60.000.000 lei, a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de lege, dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) şi art. 10 lit. f) C. proc. pen.
Tribunalul Teleorman ca apreciat că prevederile art. 504 art. 1 C. proc. pen., coroborate cu art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie, reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar această răspundere este limitată numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale, prin urmare, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, deoarece reclamantul a fost sancţionat contravenţional nu penal.
Aceeaşi instanţă a mai reţinut că Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman nu are legitimare procesuală în cauză, prin raportare la temeiul de drept invocat.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul N.S. care a criticat sentinţa deoarece nu s-au avut în vedere certificatele medico-legale şi că, prin executarea pedepsei cu închisoare contravenţională a suferit un prejudiciu concretizat în lipsa resurselor materiale necesare creşterii şi educării minorilor pe care îi avea în întreţinere.
Prin Decizia nr. 192 din 18 martie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis apelul declarat de apelantul - reclamant N.S. împotriva sentinţei civile nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Teleorman, a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut că, faţă de caracterul autonom al noţiunii de „acuzaţie în materie penală" în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de natura şi gravitatea sancţiunii aplicate contravenientului (două luni de închisoare contravenţională), pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu prevederilor art. 504 C. proc. pen. astfel că soluţia de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu este legală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. şi ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 Curtea a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".
Conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executare silită".
Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul pentru introducerea acţiunii este de 18 luni şi curge de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504 C. proc. pen.
În speţă, apelantul – reclamant nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri sau a unei ordonanţe a procurorului din cele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., însă faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 182 din 18 mai 1998 prin care s-a arătat că limitarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale doar la două cazuri posibile este neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie. Curtea apreciază că termenul de prescripţie de 18 luni a început să curgă la data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii şi era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 Curtea a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul şi s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind prescrisă; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei reţinând că faţă de temeiul de drept invocat (art. 504 C. proc. pen.) legitimare procesuală pasivă are numai Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a constatat că prin modificarea temeiului de respingere a acţiunii nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. având în vedere caracterul de ordine publică al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi împrejurarea formulată că anterior cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă de prima instanţă ca nefondată.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul N.S. cât şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamantul N.S. a invocat greşita respingere a acţiunii sale de către instanţele de judecată, pe de o parte, aceasta nefiind prescrisă, iar pe de altă parte, el consideră acţiunea ca fiind fondată şi dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, consideră, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea este nelegală, deoarece în primul rând, această decizie pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamant ca fiind prescrisă, încalcă prevederile art. 296 teza a II – a C. proc. civ., respectiv principiul non reformatio in pejus.
Se apreciază că instanţa nu putea să invoce din oficiu excepţii absolute dacă admiterea acestora ar duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac; vătămarea produsă apelantului-reclamant prin soluţionarea pe cale de excepţie a cauzei de către instanţa de apel constă în aceea că nu a mai analizat fondul cauzei, fiind încălcate dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
S-a apreciat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu art. 504 C. proc. pen. Situaţia reclamantului care a efectuat închisoare contravenţională nu se circumscrie noţiunii de „acuzaţie în materie penală", aşa cum a reţinut curtea de apel.
Prin urmare, se consideră că răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a unor erori judiciare săvârşite în procesele penale nu poate fi antrenată, deoarece reclamantul nu a invocat vreuna din situaţiile prevăzute la art. 504 C. proc. pen.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.
Această prevedere instituie principiul non reformatio in pejus şi impune ca apelantului-reclamant să nu-i fie agravată situaţia în propria sa cale de atac.
Prin admiterea apelului reclamantului N.S., prin schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a respingerii acţiunii reclamantului ca fiind prescrisă instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor referitoare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt fondate: instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală prin soluţionarea pe cale de excepţie a acţiunii, în calea de atac a apelului reclamantului, nemaianalizând practic fondul acţiunii.
Motivele invocate de recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind calificarea acţiunii de către Curtea de Apel în sensul că pretenţiile reclamantelor se circumscriu dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., sunt fondate: Aşa cum a stabilit şi Tribunalul Teleorman, prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 52 alin. (3) Teza I din Constituţie, reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar această răspundere este limitată numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
În speţa supusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor morale şi naturale pe care le-a suferit, urmare a executării pedepsei cu închisoare contravenţională.
Situaţia reclamantului care a fost condamnat la pedeapsa sancţiunii contravenţionale nu se circumscrie noţiunii de „acuzaţie în materie penală", aşa cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Bucureşti.
Prin urmare, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare săvârşite în procesele penale, nu poate fi antrenată deoarece reclamantul nu a invocat vreuna din situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa Decizia recurată şi pe fond va menţine sentinţa civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Teleorman.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul N.S. şi pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei nr. 192 A din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Teleorman.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9790/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9786/2009. Civil → |
|---|
