ICCJ. Decizia nr. 9786/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9786/2009
Dosar nr. 35.309/3/2005
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 13 august 2002, reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I., au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC F. SA, O.I., H.A.H.N., B.I., M.V.V., G.T., S.P., N.I., C.E., C.F. şi V., P.I. şi E., P.V., N.I. şi M., I.I., R.A., D.R., G.C., R.M., L.G. şi C., B.M., M.I. şi V., D.M.Z., N.M.F., I.O., S.B.E., P.G. şi P.N. – restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren, în suprafaţă de 862 mp şi construcţie S + P + 6 etaje, precum şi constatarea nulităţii absolute a 24 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA şi pârâţii persoane fizice, în intervalul 1973 – 1998.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ. şi art. 46 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele au arătat că au urmat procedura administrativă prevăzută prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, adresând Primăriei Municipiului Bucureşti, notificarea nr. 258 din 4 iunie 2001, aceasta neînţelegând însă să se conformeze dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din lege, în sensul de a emite o dispoziţie motivată, în termenul de 60 de zile de la data comunicării notificării.
Imobilul, se mai arată în cererea introductivă, a fost preluat în proprietatea statului, fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, neexistând identitate între numele proprietarilor reali (care, de altfel, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare) şi a celor nominalizaţi, în lista anexă.
La 13 martie 2003, reclamantele şi-au precizat acţiunea, în sensul că înţeleg să-şi micşoreze câtimea obiectului cererii introductive – faţă de emiterea dispoziţiei nr. 786 din 29 ianuarie 2003 a Primarului General, prin care li s-au restituit în natură 6 apartamente şi 4 spaţii cu altă destinaţie, precum şi suprafaţa de 397,59 mp – şi să solicite numai constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare indicate în acţiune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii în natură a apartamentelor ce fac obiectul acestor contracte, a spaţiului deţinut de SC I. SA, a mansardei imobilului, precum şi a diferenţei de teren, în suprafaţă de 467,41 mp.
Prin cerere reconvenţională, pârâţii N.M.F. şi D.T. au solicitat instanţei ca în cazul în care se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care l-au achiziţionat pe această cale, să fie despăgubiţi cu suma reprezentând preţul achitat prin contract, actualizată, precum şi cu suma reprezentând contravaloarea diferitelor îmbunătăţiri efectuate, urmând să li se recunoască un drept de retenţie asupra locuinţei, până la achitarea acestor sume.
În cauză, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, T.I. şi T.A., prin care au arătat că au cumpărat – la data de 18 iunie 1985 – apartamentul nr. 3, situat în imobilul ce a făcut obiectul notificării, de la pârâţii H.A. şi H.D.M., modalitate ce exclude ipoteza relei credinţe la data încheierii contractului.
La dosar, a fost depusă şi cererea de intervenţie formulată de numitul D.G. care a solicitat respingerea acţiunii, pe considerentul că autorul reclamantelor, V.D., nu mai deţinea, la data naţionalizării, o parte din apartamentele situate în imobil – inclusiv apartamentul nr. 20, unde locuieşte – pe care le vânduse lui L.A.
La data de 18 septembrie 2003, pârâtul N.M.F., a învederat instanţei că, în acord cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., înţelege să renunţe la judecarea cererii reconvenţionale.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 494 din 19 mai 2004, a admis excepţia necompetenţei sale materiale – invocată, din oficiu, la termenul din 19 mai 2004 – şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, Bucureşti, reţinând că soluţionarea cererii vizând restituirea în natură a imobilului, depinde de soluţia ce va fi pronunţată în cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, primul, fiind privit ca accesoriu, faţă de cel de-al 2-lea, de care depinde soluţionarea cauzei, în ansamblul său.
Recursul declarat de pârâţi împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă care, prin Decizia nr. 1219 din 29 septembrie 2005, casând sentinţa, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că cererea de restituire a imobilului reprezintă capătul principal al acţiunii reclamantelor, iar valoarea nemişcătorului, ce depăşeşte cu mult 5 miliarde de lei vechi, atrage competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 1687 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, invocate în cauză, ca neîntemeiate.
A respins acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul D.T., luând act totodată, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunţarea pârâtului N.M.F., la judecarea acestei cereri.
A admis cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii T.A. şi T.I. precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D.G.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că toate apartamentele ce formează obiectul contractelor a căror anulare se solicită au fost cumpărate, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Faptul că cererea reclamantelor de restituire, formulată în baza Legii nr. 112/1995, nu fusese soluţionată la data la care avusese loc vânzarea către chiriaşi, nu este de natură a atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât valabilitatea acestora este condiţionată, conform art. 9 din lege, doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14 şi respectiv, de calitatea de titular al unui contract de închiriere valabil încheiat.
Or, se mai arată, la momentul încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, statul era titularul necontestat al dreptului de proprietate, îşi exercita public aceste prerogative şi nu se stabilise că imobilul ar fi fost preluat fără titlu.
Pe de altă parte, terţii subdobânditori nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc, prin care să li se aducă la cunoştinţă intenţia reclamantelor de a-şi redobândi proprietatea, nu au avut procese anterioare cu acestea şi nici nu li s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui litigiu privind imobilele în cauză.
De altfel, reclamantele nu puteau beneficia de restituire în baza Legii nr. 112/1995, întrucât nu îndeplineau cerinţele art. 2 din acest act normativ, apartamentele nefiind libere şi nici ocupate de reclamante, în calitate de chiriaşe, situaţie în care avându-se în vedere şi data încheierii contractelor, nu se poate aprecia asupra relei credinţe a cumpărătorilor.
Cât priveşte acţiunea în revendicare, prima instanţă a reţinut că întrucât atât reclamantele cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, se impune compararea acestora, pentru a stabili care dintre ele este preferabil.
În speţă, se reţine, operează teoria validităţii aparenţei de drept, deoarece s-a realizat condiţia erorii comune şi invincibile, întrucât Statul Român – titularul aparent al dreptului real – a creat convingerea legitimă că este titularul dreptului de proprietate, astfel încât orice persoană cu o diligenţă normală, ar fi perfectat contractul, fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a acestuia.
Prin art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 s-a statuat asupra obligativităţii menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi s-a instituit, indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din acest act normativ, criteriu aplicabil şi în soluţionarea acţiunii în revendicare.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 206/A din 20 martie 2008, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reţinând că la momentul încheierii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al statului, ca titular al dreptului de proprietate, îşi producea pe deplin efectele astfel că, în mod corect instanţa fondului a constatat că nu există nici un motiv de nulitate absolută a acestor contracte, întrucât dispoziţiile art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995 fuseseră respectate şi din nici o probă administrată nu rezultă că pârâţii ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat vreo altă locuinţă proprietate personală.
Cât priveşte compararea titlurilor, se mai arată, aceasta a fost în mod corect efectuată de instanţă, în condiţiile în care fiecare din părţi reclamă dreptul său de proprietate asupra imobilului, sau asupra unei părţi din acesta, iar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispune că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat, fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I., care invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, după cum urmează:
- s-a apreciat în mod greşit asupra respingerii capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a celor 24 de contracte de vânzare-cumpărare, reţinându-se respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi buna credinţă a terţilor subdobânditori.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantele arată că şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, conferită prin art. 3 al Legii nr. 10/2001, fiind moştenitoarele autorilor V.M. şi V.C., care au avut în proprietate, întregul imobil situat în Bucureşti, aspect ce le conferă „legitimitatea procesuală activă".
- în contextul revocării abuzive a primei dispoziţii de restituire (nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă ulterior formulării cererii introductive) prin dispoziţia nr. 8870 din 17 octombrie 2007, şi urmare precizărilor făcute de către reclamante, a rămas în fiinţă, ca obiect al acţiunii, doar capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, soluţie ce se impune în condiţiile în care, autoarele lor erau exceptate de la naţionalizarea operată prin Decretul nr. 92/1950 – act normativ de altfel, profund neconstituţional – iar dreptul de proprietate nefiind legal desfiinţat, statul nu putea înstrăina imobilul către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, mai ales faţă de împrejurarea că cererea de restituire, formulată de reclamante în temeiul acestei legi, nu fusese încă soluţionată.
- reaua-credinţă a subdobânditorilor este dovedită şi de faptul că o parte din aceştia şi-au manifestat opţiunea de cumpărare, anterior expirării termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 ceea ce (coroborat cu lipsa bunei credinţe a statului vânzător) duce la concluzia că ne aflăm în ipoteza „vânzării bunului altuia".
- atât instanţa fondului cât şi instanţa de apel au calificat în mod greşit acţiunea ca fiind o revendicare, prin comparare de titluri, în condiţiile în care, reclamantele au solicitat restituirea apartamentelor ca efect al admiterii capătului de cerere vizând nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi a repunerii părţilor, în situaţia anterioară.
Dacă s-ar fi solicitat revendicarea prin compararea titlurilor, se mai arată, ar fi însemnat ca acest capăt de cerere să aibă un caracter subsidiar, recunoscându-se implicit şi valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată.
- greşit s-a reţinut deasemenea ca fiind fondată, contrar probelor administrate în cauză, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D.G., pe considerentul că apartamentul ocupat de acesta, urmare închirierii nu ar fi constituit proprietatea autorilor reclamantelor, datorită sarcinilor ce grevau imobilul (trei ipoteci) în favoarea Societăţii Creditului Funciar Urban.
S-au ignorat astfel, dispoziţiile art. 1786 C. civ., potrivit cărora, efectul ipotecilor încetează dacă nu au fost reînnoite în curs de 15 ani.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Reclamantele şi-au fundamentat acţiunea, formulată la 13 august 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atât pe dispoziţiile legii speciale cât şi pe cele ale dreptului comun, învederând instanţei că au parcurs procedura prealabilă prevăzută prin dispoziţiile acestui act normativ şi au notificat Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la 4 iunie 2001, fără ca acesta să se conformeze prevederilor art. 23 alin. (1) din lege, în sensul de a emite, în termenul de 60 de zile, o dispoziţie motivată.
Ca atare, în raport de cele solicitate prin cererea introductivă şi precizările ulterioare, cadrul procesual nu putea fi circumscris decât dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 iar demersul judiciar al reclamantelor nu putea fi soluţionat decât în limitele acestei reglementări, instanţa fondului calificând greşit acţiunea ca fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, cu motivarea că, în speţă, nu se verifică niciuna din ipotezele solicitării imobilului, de la statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare situaţie în care, se arată, nu este relevant dacă reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Or, în condiţiile în care, notificării formulate la 4 iunie 2001 nu i s-a răspuns, conform legii, prin dispoziţie motivată iar la data de 13 august 2002 când s-a formulat acţiunea, acest act administrativ nu fusese încă emis, demersul judiciar viza – aşa cum de altfel s-a arătat explicit în acţiune – soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării şi avea ca finalitate, restituirea în proprietate a imobilului ce a făcut obiectul acestor solicitări.
Ca atare, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sub aspectul incidenţei acestora în stabilirea cadrului procesual, nu puteau fi ignorate, în condiţiile în care chiar reclamantele au fost cele care au solicitat aplicarea acestora cazului lor, prin formularea unei notificări vizând restituirea imobilului ce a aparţinut antecesorilor lor, în procedura acestei legi, în care, de altfel, au şi obţinut – pe parcursul soluţionării cauzei – o dispoziţie (nr. 786 din 29 ianuarie 2003 – fila 81 dos. 5162/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, – Vol. IV) de restituire a acelor spaţii din imobil libere ori deţinute cu contract de închiriere, ca şi recunoaşterea dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru spaţiile ce au fost înstrăinate de către stat, terţilor subdobânditori.
Or, odată aleasă calea acestei legi speciale şi derogatorii de la dreptul comun, reclamantele urmau a se supune în întregime regimului juridic instituit prin aceasta.
De altfel, chiar în condiţiile în care prima instanţă reţine că obiectul litigiului îl constituie o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri „între două persoane fizice", aceasta îşi fundamentează soluţia şi pe texte din legea specială – a se vedea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 – apreciind că, indiferent de considerentele arătate de către reclamante în acţiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor.
Această motivare, apare ca o statuare asupra legalităţii dispoziţiei nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă ulterior introducerii acţiunii – prin care se reclama tocmai atitudinea culpabilă a Primarului General al Municipiului Bucureşti, de a nu fi emis în termenul legal o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării – act la care instanţa face trimitere, fără a le pune însă în vedere reclamantelor să-şi precizeze poziţia în legătură cu acesta.
Cu prilejul rejudecării, instanţa fondului urmează să reanalizeze cererile formulate prin acţiunea introductivă, şi să le circumscrie exclusiv cadrului procesual ce urmează a fi stabilit prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale care, de la data intrării sale în vigoare – astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008 – înlătură aplicarea dreptului comun, anumite prevederi ale acesteia putând fi înlăturate doar în ipoteza în care contravin Convenţiei şi fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C.E.D.O., aparţinând altor persoane.
Tot astfel, în soluţionarea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a celor 24 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA şi pârâţii persoane fizice, în intervalul 1973 – 1998, instanţele s-au raportat exclusiv la îndeplinirea de către pârâţi, a cerinţelor cumulative prevăzute prin dispoziţiile art. 2 şi art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în rejudecare impunându-se a se examina aspectul – de esenţa litigiului – ce vizează modalitatea în care a fost preluat imobilul de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru a se putea statua judicios asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 1 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ultimele prevederi legale permiţând înstrăinarea de către stat, exclusiv a imobilelor preluate, cu titlu.
În lămurirea acestui aspect, urmează a se examina şi apărările formulate de pârâţi şi intervenientul D.G. privind eventualele sarcini ce grevau asupra imobilului, la data preluării acestuia de către stat.
Astfel, din mai multe acte, depuse în copie, de către Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale (f. 117 – 127, 131, 144 – 152 – dos. 5768/2002 al Tribunalului Bucureşti – Volum III) rezultă că imobilul în litigiu, era grevat cu ipotecă" în prim rang" urmare a trei împrumuturi contractate de autoarele V.M. şi V.C., în noiembrie 1947, în sumă totală de 2.562.000.000 lei, de la Societatea Creditului Funciar Urban Bucureşti, împrumut rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.
Susnumita societate a fost la rândul său naţionalizată, prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 „pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi transporturi" iar art. 6 al acestui act normativ prevedea că aceste instituţii trec în proprietatea Statului, cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiunile contractate, în vederea exploatării lor, astfel că, la nivelul anilor 50, Statul Român apare ca fiind creditor, pentru cele trei împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor.
În legătură cu acest aspect particular al cauzei, urmează a se examina şi incidenţa dispoziţiilor art. 1786 C. civ., referitoare la obligativitatea reînnoirii inscripţiilor asupra ipotecilor, în termenul de 15 ani şi respectiv consecinţele juridice ale nerespectării acestor prevederi, în condiţiile în care, în mai puţin de trei ani de la data încheierii contractelor de împrumut, imobilul ipotecat fusese scos din proprietatea celor două autoare.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării ambelor hotărâri, şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Admite recursul declarat de reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I.
Casează Decizia nr. 206/A din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi sentinţa nr. 1687 din 14 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul:
Admite recursul declarat de reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I., cea din urmă continuată procesual de G.M.M. împotriva deciziei nr. 206/A din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantelor împotriva sentinţei nr. 1687 din 14 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că admite acţiunea principală precizată.
Constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum urmează:
- nr. 16 din 30 septembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi H.N., moştenit de H.V., cu privire la apt. nr. 21;
- nr. 433 din 28 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA şi B.I., cu privire la apt. nr. 18;
- nr. 409 din 24 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA şi M.V.V., cu privire la apt. nr. 26;
- nr. 414 din 25 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA şi G.T., cu privire la apt. nr. 6;
- nr. 311 din 07 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi S.P., cu privire la apt. nr. 11;
- nr. 840 din 26 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi N.I., moştenită de R.A.F., cu privire la apt. nr. 13;
- nr. 680 din 11 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi C.E., cu privire la apt. nr. 15;
- nr. 1176/10 decembrie 1996 şi actul adiţional nr. 1076/A din 04 iulie 2000 încheiate între SC F. SA şi C.F. şi C.V.T., cu privire la apt. nr. 15;
- nr. 2046 din 20 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA şi P.I. şi P.E., cu privire la apt. nr. 5;
- nr. 1080 din 20 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi P.V., cu privire la apt. nr. 9;
- nr. 958 din 03 decembrie 1996 şi actul adiţional nr. 958/A din 09 iunie 2000 încheiate între SC F. SA şi N.I. şi N.M., cu privire la apt. nr. 10;
- nr. 1159 din 16 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi I.I., cu privire la apt. nr. 12;
- nr. 839 din 20 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi R.A., cu privire la apt. nr. 13;
- nr. 456 din 29 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA şi D.R., cu privire la apt. nr. 19;
- nr. 1379 din 06 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA şi G.C., moştenit de M.S., cu privire la apt. nr. 23;
- nr. 802 din 21 noiembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi R.M., cu privire la apt. nr. 25;
- nr. 2568 din 22 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA şi L.G. şi L.C., cu privire la apt. nr. 8;
- nr. 3199 din 12 mai 1997 încheiat între SC F. SA şi B.M., moştenită de S.S., cu privire la apt. nr. 7;
- nr. 3209 din 14 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA şi M.I. şi M.V.M., cu privire la apt. nr. 7;
- nr. 3180 din 19 mai 1997, încheiat între SC F. SA şi D.M., moştenită de E.C.L. şi E.L., cu privire la apt. nr. 24;
- nr. 3098 din 22 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA şi N.M.F. moştenit de N.A.E. şi A.A.F., cu privire la apt. nr. 24;
- nr. 3552 din 14 octombrie 1997 încheiat între SC F. SA şi O.I. moştenit de I.O., cu privire la apt. nr. 27;
- nr. 4031 din 13 iulie 1998 încheiat între SC F. SA şi S.B.E., moştenită de B.I.S., cu privire la apt. nr. 22 bis;
- nr. 4163 din 13 octombrie 1998 încheiat între SC F. SA şi P.G. şi P.N., cu privire la apt. nr. 22.
Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor menţionate.
Obligă pârâţii să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie apartamentele menţionate, situate în Bucureşti, şi terenul aferent, sector 2.
Respinge cererea de intervenţie formulată de D.G.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes, respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâtul D.T. şi renunţarea pârâtului N.M.F. la judecata cererii reconvenţionale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9789/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9773/2009. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
