ICCJ. Decizia nr. 9796/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9796/2009
Dosar nr. 18026/3/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 19 mai 2006, contestatorii M.N. şi M.G. au formulat contestaţie împotriva deciziei civile nr. 201 din 18 aprilie 2006 emisă de intimata A.P.P.S. RA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a apartamentului situat în Bucureşti, sectorul 1.
În motivarea contestaţiei, se precizează că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în 1949, fără întocmirea vreunei forme de preluare şi fără titlu, fiind trecut succesiv la diferite instituţii, în prezent fiind deţinut de A.P.P.S. RA.
În mod nelegal intimata a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 ca nefondată, deşi a depus toate înscrisurile necesare ce dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită, dar şi preluarea abuzivă a bunului respectiv.
Prin sentinţa civilă nr. 581 F din 21 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 201 din 18 aprilie 2006 emisă de A.P.P.S. RA şi s-a dispus restituirea către contestatori a garsonierei nr. 2, situată la etajul 1, în imobilul din Bucureşti, şi a cotei indivize de teren de 65 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că garsoniera în litigiu a fost proprietatea mamei contestatorilor A.S.N., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 94/1949, că reclamanţii contestatori au calitatea de moştenitori ai defunctului şi au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Se mai reţine că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, imobilul a fost preluat în mod abuziv, intimata neputând prezenta un titlu valabil, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
S-a conchis de către tribunal că imobilul ce a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic N.E. se impune a fi restituit în natură, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile nr. 581 F din 21 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti a declarat apel intimata R.A.P.P.S., criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:
Decizia nr. 201 din 18 aprilie 2006, prin care s-a respins notificarea contestatorilor este legală, întrucât aceştia nu au depus toate documentele necesare prin care să facă dovada calităţii de persoane îndreptăţite, deşi fuseseră înştiinţaţi prin mai multe adrese să completeze dosarul de notificare, aceştia depunând înscrisurile nu în faza administrativă, ci în faza contencioasă;
- Expertiza tehnică efectuată în cauză nu a identificat corect garsoniera solicitată de contestatori, întrucât nu a avut în vedere vechile planuri ale imobilului şi aspectul că celelalte apartamente şi garsoniere din imobil sunt revendicate de către alte persoane, inclusiv etajul 1, pe rolul instanţelor existând mai multe litigii;
- Instanţa nu putea dispune restituirea în natură a imobilului către contestatori, întrucât nu avea dreptul de a se subroga în drepturile unităţii deţinătoare, neputând decât să oblige regia la emiterea unei noi decizii.
Examinând hotărârea apelată în raport de criticile formulate, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Expertul a avut în vedere actul de proprietate al autoarei contestatorilor, planurile executate de Ministerul de Interne şi documentaţia cadastrală actuală executate de intimata RA A.P.P.S.
Încăperile indicate în raportul de expertiză reprezintă o unitate locativă respectând actul de proprietate, astfel cum se menţionează în răspunsul la obiecţiuni de la filele 238 – 229 dosar fond.
Apelanta avea obligaţia de a pune la dispoziţia expertului întreaga documentaţie cadastrală şi să depună diligenţe pentru obţinerea planurilor iniţiale ale imobilului.
Pe de altă parte, expertului urma să i se prezinte de către apelantă planurile celorlalte apartamente şi garsoniere din imobil, revendicate de alte persoane, cu atât mai mult cu cât apelanta avea o evidenţă exactă şi clară a notificărilor, contestatorii fiind în imposibilitate de a obţine planurile celorlalte apartamente, care nu aparţineau autoarei lor.
- Prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a statuat că, în măsura în care deciziile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar art. 2 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 10/2001, fac referiri exprese cu privire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa ce a fost investită cu cenzurarea deciziei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie de restituire în natură.
În virtutea dreptului instanţei la plenitudine de jurisdicţie ce i-a fost acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu a corespuns cerinţelor legii, este îndrituită să o anuleze şi să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Această soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
În spiritul reglementărilor de ansamblu, date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă, ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale la care România este parte.
Instanţa investită să evoce fondul în condiţiile art. 297 C. proc. civ., constată pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Prin Decizia civilă nr. 12 din 9 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de R.A.A.P.P.S., împotriva sentinţei civile nr. 581 din 21 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti. Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel a reţinut că:
- Chiar în măsura în care contestatorii nu au depus toate actele doveditoare în faza administrativă, aceştia sunt îndreptăţiţi de a depune toate înscrisurile, de a-şi face toate apărările şi de a-şi dovedi susţinerile în faza judiciară a contestaţiei.
Cu înscrisurile depuse la dosar aceştia au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, în condiţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind moştenitorii legali ai A.S.N., proprietara imobilului în litigiu la data preluării abuzive a acestuia.
A primi teza apelantei, în sensul că toate înscrisurile trebuiau a fi depuse în faza administrativă, înseamnă a nesocoti dispoziţiile legale procedurale privind administrarea probatoriilor în faza judiciară, întrucât judecarea contestaţiei formulată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură civilă, inclusiv Secţiunea a III-a – Administrarea dovezilor, din Titlul III – Procedura înaintea primei instanţe.
- Expertiza imobiliară efectuată în cauză a identificat în mod corect garsoniera nr. 2, ce a fost restituită contestatorilor, precizându-se componenţa acesteia în raport de aspectul că spaţiul iniţial nu a suferit modificări din punct de vedere constructiv şi s-a schimbat numai destinaţia de locuinţă în spaţii de birouri, de către fostul administrator, Ministerul de Interne.
Împotriva deciziei a declarat recurs RA A.P.P.S. care a învederat instanţei critica de nelegalitate.
Decizia nr. 12 din 9 ianuarie 2009 este nelegală, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa interpretând în mod greşit prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, din verificarea dosarului de notificare rezultă că lipsesc o parte din înscrisurile necesare rezolvării notificării, iar contestaţia trebuia să facă dovada în instanţă că, în faza administrativă, actele necesare soluţionării notificării, au fost depuse.
Pe de altă parte, se susţine neidentificarea corectă a garsonierei ce face obiectul dosarului, având în vedere că şi celelalte apartamente de la adresă sunt revendicate sau fac obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta RA A.P.P.S. este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond şi instanţa de apel au interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 atât în privinţa reţinerii calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor la restituirea imobilului în litigiu, cât şi a dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului ce a fost preluat în mod abuziv şi aflat în prezent, după trecerea succesivă la diverse instituţii, în deţinerea pârâtei A.P.P.S.
Susţinerile recurentei privind aplicarea eronată a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu se justifică: instanţele de judecată au interpretat şi aplicat în mod just aceste prevederi legale.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „soluţionarea notificării" trebuie interpretată în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanelor juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului şi bunei înfăptuiri a justiţiei.
Singura sancţiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanelor îndreptăţite de a solicita în justiţie măsura respectivă sau prin echivalent, este cea prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 20/2001 pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Nici ultima critică a recurentei nu poate atrage reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, identificarea garsonierei a cărei restituire s-a dispus şi care a făcut obiectul notificării s-a realizat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, neprezentând relevanţă susţinerile recurentei că şi celelalte apartamente situate la aceeaşi adresă fac obiectul acţiunilor în revendicare sau în restituire pe calea Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, se constată că în mod corect instanţele de judecată au considerat că Decizia nr. 201 din 11 aprilie 2006 emisă de A.P.P.S. este nelegală şi, în consecinţă, s-a dispus restituirea în natură a garsonierei nr. 2 situată în Bucureşti, sectorul 1, precum şi a cotei indivize de 65 mp identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat cu consecinţa menţinerii deciziei Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 12 din 9 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9800/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9792/2009. Civil → |
|---|
