ICCJ. Decizia nr. 982/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 982/2009
Dosar nr.5356/30/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2022 din 11 aprilie 2005 de BNPA R., promitenta-vânzătoare SC F. SA Timişoara s-a obligat să înstrăineze către beneficiara SC RBS & CO SRL Timişoara suprafaţa de 1000 mp teren cu construcţii, ce se identifică în C.F. nr. 115219 Timişoara sub poziţiile A11, A12, şi A13, pentru preţul total de 430.000 Euro din care a primit în avans 54.868 Euro (echivalentul a 2 miliarde lei vechi).
Părţile au convenit ca vânzarea să se perfecteze „după dezmembrarea terenului, după ridicarea sechestrului şi radierea ipotecilor ce grevează imobilului şi după primirea diferenţei de 375.132 Euro, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2005".
Totodată, promitenta-vânzătoare s-a obligat să notifice cu cel puţin 30 de zile în avans de îndeplinirea condiţiilor necesare semnării contractului de vânzare cumpărare iar în cazul în care va „refuza culpabil încheierea contractului de vânzare-cumpărare definitiv" sau nu va „respecta termenul de 31 decembrie 2005" se obligă să plătească beneficiarei promisiunii „suma primită cu titlu de avans la preţ plus dobânda de referinţă a BNR".
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2006, reclamanta SC RBS & CO SRL Timişoara a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA Timişoara cerând să se dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei să îi restituie avansul în sumă de 200.000 RON (2 miliarde lei vechi), cu dobânda de referinţă a BNR calculată începând cu date de 11 aprilie 2005 şi până la momentul plăţii efective.
Totodată, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 400.000 RON (4 miliarde lei vechi).
Reclamanta a arătat că îşi întemeiază în drept cererea pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1020-1021 C. civ.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâta nu a respectat şi executat în mod culpabil clauzele promisiunii convenite, motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat până la termenul stipulat, 31 decembrie 2005.
În consecinţă, reclamanta a susţinut că este îndreptăţită, conform regulilor de drept comun care guvernează materia obligaţiilor, să ceară fie executarea acestei obligaţii fie, astfel cum a înţeles să solicite prin acţiunea dedusă judecăţii, rezoluţiunea convenţiei cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în avans din preţ precum şi la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare.
În dovedirea pretenţiilor reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâtă până la termenul convenit a obligaţiei de radiere a inscripţiei ipotecare şi a sechestrului notate în cartea funciară în baza ordonanţei emisă în dosarul penal nr. P/485/2002 al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Timiş cu privire la imobilul care urma să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare, notări care se găseau înscrise şi la data la data de 13 martie 2006.
Referitor la daunele interese solicitate, reclamanta a susţinut că a intenţionat să cumpere terenul în scopul derulării unui proiect imobiliar împreună cu o altă societate care deţinea un teren învecinat, terţa societate întocmind mai multe proiecte de execuţie şi formulând numeroase cereri de autorizare etc, activităţi care au implicat „cheltuieli materiale şi de organizare" care se impun a fi suportate de pârâtă.
Prin concluziile scrise, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona cererea, apreciind că această competenţă aparţine secţiei comerciale şi a arătat că a restituit reclamantei avansul din preţ cu dobânda convenită, caz în care acţiunea dedusă judecăţii a rămas fără obiect.
Pârâta a susţinut că nu datorează daune interese cât timp nu a fost notificată de reclamantă pentru a se prezenta în vederea perfectării contractului şi cât timp depăşirea termenului stipulat a fost determinată de finalizarea cu întârziere, însă nu din culpa sa, a procesului judiciar având ca obiect radierea măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, proces în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă abia în cursul anului 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 1181/PI din 25 mai 2007, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea, a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei o despăgubire în sumă de 200.000 RON şi 5.080 RON, cheltuieli de judecată, respingând în rest acţiunea ca fiind rămasă fără obiect.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că pe parcursul judecăţii pârâta a consemnat la dispoziţia reclamantei sumele încasate cu titlu de avans preţ, cu dobânda stipulată în convenţie, caz în care, dat fiind acordul părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., a apreciat că se impune a desfiinţarea convenţiei intervenită între acestea.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamanta este îndreptăţită, conform art. 998 C. civ., şi la obţinerea unei despăgubiri în cuantum de 200.000 RON (nu de 400.000 RON astfel cum a solicitat), apreciind că prin neexecutarea culpabilă a promisiunii de către pârâtă planul său de afaceri şi de dezvoltare a fost afectat, cu menţiunea că reclamanta era implicată într-o relaţie de colaborare cu o terţă societate comercială care avansat cheltuieli pentru demararea unei afaceri comune, astfel cum rezultă din dovezile (avize, schiţe şi adrese) depuse la dosar, referitoare la activitatea acestei din urmă societăţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, care a susţinut că în mod eronat a fost obligată la plata de daune interese cât timp nu a fost notificată în sensul art. 1079 C. civ. şi o astfel de despăgubire nu a fost convenită de părţi, cât timp nu a fost urmată procedura de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., cu menţiunea că nu are culpă în neexecutarea obligaţiei de radiere a măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, acest fapt nedepinzând de voinţa sa ci de finalizarea unui proces ce se derula pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Pin Decizia civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în totalitate petitul formulat de reclamantă referitor la plata de daune, menţinând celelalte dispoziţii.
Prin aceiaşi decizie reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 1532,60 lei, reprezentând contravaloarea taxelor judiciare aferente apelului.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că la momentul încheierii convenţiei reclamanta avea cunoştinţă că imobilul era indisponibilizat prin notarea unei inscripţii ipotecare din data de 21 februarie 2003, la cererea IPJ Timişoara precum şi de faptul că radierea acestei notări se putea dispune, conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Instanţa a constatat că pârâta, după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu reclamanta a făcut toate demersurile administrative şi judiciare necesare pentru obţinerea finalizării judecăţii apelului declarat împotriva încheierii de carte funciară din 21 februarie 2003, în scopul degrevării imobilului de măsurile asigurătorii, judecata fiind finalizată, din cauze care nu sunt imputabile pârâtei, prin Decizia civilă nr. 2551 din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, caz în care nu se poate reţine vinovăţia sa sub aspectul neexecutării acestei obligaţii.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că pe lângă lipsa vinovăţiei pârâtei nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la existenţa unui prejudiciu cert care să se fi creat în patrimoniul său.
Instanţa a reţinut că în cauză nu există dovezi cu privire la felul colaborării pe care reclamanta pretinde că ar fi avut-o cu terţa societate, SC C. SRL, mai înainte de încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în litigiu şi, respectiv, cu privire la pagubele materiale cauzate patrimoniului său, şi nu celui aparţinând terţei societăţi, prin neexecutarea obligaţiei imputată pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că atâta timp cât părţile contractante au stabilit un termen cert până la care pârâta trebuia să îşi îndeplinească obligaţiile asumate şi atâta timp cât termenul s-a împlinit fără ca pârâta să şi le fi îndeplinit, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că aceasta nu datorează despăgubiri.
Recurenta afirmă că pârâta putea să prevadă la momentul încheierii convenţiei, 11 aprilie 2005, faptul că hotărârea judecătorească definitivă, pronunţată în data de 9 aprilie 2004 şi prin care se dispusese radierea inscripţiei ipotecare, urmează să fie redactată în termen de 15 zile şi că poate fi atacată cu recurs, respectiv, putea să se informeze cu privire la termenele de judecată care se acordau în instanţa de recurs şi să aibă în vedere toate aceste aspecte la stabilirea termenului stipulat pentru executarea promisiunii asumate.
Ca atare, recurenta apreciază că demersurile administrative şi judiciare întreprinse de pârâtă pentru urgentarea judecăţii nu erau de natură să o exonereze de răspundere, cum greşit a reţinut instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, această este în culpă pentru neexecutare şi datorează despăgubiri.
Recurenta susţine că prejudiciul care i-a fost creat prin neexecutarea promisiunii este unul cert, afirmând că în baza acestei promisiunii a derulat cu societatea SC C. SRL, care deţinea teren în imediata vecinătatea al celui pe care urma să îl cumpere, un proiect pentru construirea unui ansamblu rezidenţial de locuinţe, terţa societate desfăşurând lucrări de proiectare şi de execuţie şi în considerarea acestui teren, caz în care, cum proiectul menţionat nu s-a mai derulat din cauza neexecutării obligaţiei asumată de către pârâtă, este îndreptăţită să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate în scopul mai sus arătat.
Recurenta susţine că împrejurarea că nu a depus la dosar şi chitanţe proprii, doveditoare ale cheltuielilor avansate pentru demararea proiectului mai sus arătat, nu poate conduce la concluzia că nu ar fi suferit un prejudiciu, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Analizând criticile formulate de reclamantă, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 1020 C. civ. „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său".
Potrivit art. 1021 C. civ., într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să îşi execute obligaţia sau să ceară desfiinţarea (rezolutiunea) contractului cu daune interese.
În caz de rezoluţiune judiciară, instanţa are a verifica existenţa unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei), existenţa vinovăţiei acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, instanţa având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanţe, un termen de graţie pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei.
În cauza dedusă judecăţii, prima instanţă nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele şi condiţiile rezoluţiunii, apreciind că se impune desfiinţarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în temeiul art. 969 C. civ., adică urmare a acordului ambelor părţi, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanţă rezolutiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziţia acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans din preţ, sume de bani care au fost ridicate de către reclamantă, soluţia fiind însuşită, în lipsă de critici, şi de instanţa de apel.
Prima instanţă a analizat însă, parţial, îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii cu ocazia judecării cererii în despăgubire, anume interpretând clauzele convenţiei încheiate de părţi, a apreciat că pârâta şi-a asumat obligaţia de a radia măsurile asigurătorii care grevau imobilul ce urma să fie înstrăinat până termenul din data de 31 decembrie 2005 şi a concluzionat că fiind depăşit termenul, pârâta este în culpă cu privire la neexecutarea obligaţiei asumate, neexecutare prezumată din împrejurarea că aceste măsuri se găseau notate în registrul de publicitate imobiliară şi ulterior datei de 31 decembrie 2005.
Or, pentru acordarea daunelor interese compensatorii instanţele au a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 C. civ. şi următoarele, adică a aceloraşi condiţii în care se poate dispune rezolutiunea judiciară (existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate) dar şi a celor specifice obligaţiei de despăgubire, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului.
În cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.
Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condiţiile impuse pentru rezoluţiunea contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului.
Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor şi ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 C. civ.).
Referitor la legătura dintre termenul suspensiv şi punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligaţie de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine).
Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art. 1079 pct. 2 C. proc. civ., este necesar ca prin convenţia încheiată părţile să fi prevăzut o clauză în acest sens.
În speţa supusă analizei, părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligaţia de a pune pârâta în întârziere pentru obţinerea de daune interese.
Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea şi aceasta să fi refuzat.
Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecăţii în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei ci doar rezoluţiunea convenţiei.
Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.
Referitor la neexecutarea obligaţiei de radiere a sarcinilor care grevau imobilul pentru care părţile conveniseră să încheie un contract de vânzare cumpărare până la data de 31 decembrie 2005, înalta Curte constată şi că instanţa de apel a reţinut în mod just că pârâta nu este în culpă şi că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu îi este imputabilă.
Astfel, este de observat că părţile au încheiat la data de 11 aprilie 2005, de comun acord, o convenţie sinalagmatica prin care şi-au asumat obligaţii de a face cu privire la un imobil pentru care erau notate măsuri asigurătorii la cererea IJP Timiş, măsuri a căror radiere putea fi dispusă nu de către pârâtă ci de către serviciul de carte funciară, la cererea acesteia, sau, în caz de litigiu, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă.
Părţile contractante nu puteau prevedea la data încheierii convenţiei că judecata recursului declarat de IJP Timiş împotriva deciziei definitive nr. 626 din 9 aprilie 2004 a Curţii de Apel Timişoara (prin care se dispusese desfiinţarea încheierii de carte funciare prin care se notase măsurile asigurătorii), recurs înregistrat, ca urmare a unor modificări legislative referitoare la competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, la data de 9 iunie 2004 pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi care primise termen pentru judecată, dată fiind supraaglomerarea activităţii acestei instanţe, la data de 2 martie 2005, se va finaliza cu mare întârziere, anume la data de 28 noiembrie 2006, prin Decizia nr. 2551 pronunţată, ca urmare a unei alte modificări legislative referitoare la competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, de către Curtea de Apel Timişoara.
Sub acest aspect este de menţionat şi faptul că pârâta a făcut, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, demersurile necesare pentru urgentarea finalizării judecăţii, demersuri rămase însă fără rezultat.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel şi care fac inutilă analizarea şi a criticilor privind îndeplinirea condiţiei referitoare la prejudiciu, Înalta Curte urmează a consta că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut şi că prin cererea de recurs reclamanta nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) sau pct. 8 (când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia), invocate doar formal, motive care, de altminteri, nici nu sunt incidente în raport cu considerente hotărârii recurate.
Referitor la cererea formulată de intimată privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în raport de soluţia dată şi de prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte are a analiza şi dispune doar cu privire la cheltuielile de judecată avansate de părţi în faţa acestei instanţe.
Potrivit lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că pentru judecata în recurs intimata a făcut dovada certă a plăţii cheltuielilor de deplasare în sumă de 600 lei, c/valoare bilet avion.
Referitor la cheltuielile reprezentând contravaloarea onorariului de avocat se observă că intimata a depus un extras de cont pentru o sumă totală de 44.000 lei, susţinând că ar fi datorate atât pentru judecata în faţa instanţelor de fond cât şi pentru judecata în recurs, fără însă ca suma să fie defalcată pentru fiecare dintre instanţele menţionate, deci fără a se putea stabili care este cheltuiala cu acest titlu aferentă recursului.
În consecinţă, în lipsa unei atare dovezi, Înalta Curte constată că nu poate acorda şi această cheltuială intimatei, părţile urmând a se desocoti cu privire la sumele datorate cu acest titlu pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC RBS & CO SRL Timişoara împotriva deciziei nr. 21 din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC F. SA Timişoara şi, în consecinţă:
Obligă pe recurenta SC RBS & CO SRL să plătească intimatei suma de 600 lei, cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 938/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 84/2009. Civil → |
|---|
