ICCJ. Decizia nr. 81/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 81/2009
Dosar nr. 8342/111/200.
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Ungaria, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului T.G.S.
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 10 noiembrie 2006 pârâtul a fost returnat din Ungaria, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 230/2002, deoarece nu a respectat termenul legal de şedere pe teritoriul acestei ţări.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 38, art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 296/C din 7 martie 2007, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie solicitată de reclamantă vine în contradicţie cu reglementările europene care garantează dreptul la liberă circulaţie.
Acest drept poate să formeze obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
Reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Ungariei, iar faptul că nu a avut forme legale de şedere nu constituie un motiv pentru limitarea acestui drept.
Apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a fost respins de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia civilă nr. 6/A pronunţată la data de 9 ianuarie 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că expulzarea dispusă de autorităţile maghiare nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică, la rândul ei, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Ungariei.
În raport de prevederile art. 48 din Tratatul C.E.E. şi ale art. 4 din Directiva 2004/38/CE, care prevăd limitativ doar trei situaţii care permit măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a cetăţeanului român, afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice, nu se impune admiterea acţiunii pentru faptul că pârâtul nu a deţinut forme legale de şedere în Ungaria.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală faţă de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, care prevăd că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care tara noastră are încheiat acord de readmisie.
Se mai arată că, prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a reţinut că măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, iar potrivit Tratatului Comunităţii Europene, statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său într-un timp rezonabil.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru şedere ilegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
În cauză, singurele probe administrate sunt talonul de returnare întocmit de Inspectoratul Poliţiei de Frontieră şi declaraţia olografă a pârâtului din care rezultă că a fost reţinut de autorităţile maghiare întrucât nu deţinea acte legale de şedere.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 6/A din 9 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 888/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 728/2009. Civil → |
|---|
