ICCJ. Decizia nr. 1029/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1029/2010
Dosar nr. 5194/117/2007
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată sub nr. 5194/117/2007 la data de 29 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamanţii I.A.C. şi I.S.D., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi art. 17 alin. (3) C. proCod Fiscal, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 1.402.469,31 lei, reprezentând echivalentul a 390.181,76 Euro, aşa cum au fost stabilite prin Decizia civilă nr. 133/A /2007 a Curţii de Apel Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 115 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, s-a stabilit în favoarea reclamanţilor, dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru apartamentele nr. 3, 4, 5, 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, în sumă de 361.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, iar pentru cota de 74,39/100 parte din terenul cu nr.top.10133/2 din C.F. nr. 122114Cluj, despăgubiri în cuantum de 28781,74 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.
S-a mai reţinut că, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-au reglementat sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură în baza Legii nr. 10/2001, fiind constituită Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organism de analizare şi stabilire a cuantumului final al acestora, instituţie care însă nu a funcţionat în prezenta cauză, întrucât despăgubirile în favoarea reclamanţilor au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În lumina dispoziţiilor conţinute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege care se aplică cu prioritate datorită caracterului său special, instanţa de fond a apreciat că nu se impune chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât prin această lege s-a înfiinţat o instituţie special abilitată în achitarea despăgubirilor în numerar în cazurile expres prevăzute, şi anume, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Invocarea ineficienţei Fondului Proprietatea nu prezintă relevanţă în cauză, atâta timp cât reclamanţii nu au făcut dovada că au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, în vederea obţinerii despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, până la dovada contrară prezumându-se că instituţiile statului înfiinţate prin Legea nr. 247/2005 funcţionează conform dispoziţiilor legale care le-au consacrat.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu se pune problema încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. şi nici a art.6 C.E.D.O., întrucât jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, instituirea unei proceduri prealabile nefiind de natură a afecta exerciţiul liber al acestui drept.
Prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în întregime sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea de Apel Cluj a reţinut că, după 8 ani de procese, reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care li s-a stabilit dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora, dar care este imposibil de executat, şi a constatat că respingând acţiunea pe baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, prima instanţă le-a încălcat reclamanţilor dreptul de acces la un tribunal, aşa cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Invocând practica C.E.D.O. şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, instanţa de apel a apreciat că Statul Român are calitate procesual pasivă, legitimare ce rezultă şi din dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizând următoarele critici:
I. Soluţia pronunţată de instanţa de apel încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, hotărâre prin care intimaţilor-reclamanţi li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, şi nu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor;
II. Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada efectuării unor demersuri minime pe lângă autorităţile publice competente în vederea restituirii sumei în discuţie, Legea nr.247/2005 stabilind atât procedura, cât şi organele abilitate în acordarea despăgubirilor către persoanele îndreptăţite, prin hotărârea pronunţată fiind încălcat principiul „specialia generalibus derogant", întrucât se înlătură aplicarea cu prioritate a legii speciale;
III. În mod greşit, s-a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 coroborate cu dispoziţiile art. 3 pct. 48 din HG nr. 386/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, în nume propriu, doar dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop, aspect confirmat şi de noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, la art. 46 alin. (4);
IV. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că Fondul Proprietatea este un organism nefuncţional, întrucât aproximativ jumătate din acţiunile acestuia sunt cotate la Bursa de Valori Bucureşti din noiembrie 2007, putând fi tranzacţionate de titulari în mod liber, pe pieţele reglementate, iar pentru acţiunile necotate la Bursă, acţionarii, care nu înţeleg să încaseze în continuare dividende conform Legii nr. 31/1990 pot valorifica titlurile deţinute, prin vânzarea în afara pieţei.
Examinând recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele considerente:
I. Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat, atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.
Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase, reglementarea dată de Codul civil instituind o prezumţie absolută şi irefragabilă, de conformitate a hotărârii cu adevărul.
Existenţa puterii de lucru judecat este condiţionată de existenţa triplei identităţi prevăzute de art. 1201 C. civ., privind obiectul, cauza şi părţile litigante.
Critica pârâtului conform căreia hotărârea instanţei de apel, obiect al prezentului recurs, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 133/A/2007 pronunţată de aceeaşi instanţă într-un alt litigiu, în care pârâtul nu figura ca parte, nu poate fi reţinută, întrucât este evident că tripla identitate necesară pentru a opera excepţia puterii lucrului judecat, nu este îndeplinită.
Astfel, conform actelor dosarului, litigiul în care s-a pronunţat Decizia nr. 133/A/2007 s-a purtat în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca şi a avut ca obiect obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de restituire prin echivalent, cu privire la bunul ce făcea obiectul procedurii întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în timp ce prezenta cauză are ca obiect o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Statul Român, în prezenta cauză, nu a fost chemat în judecată în calitate de entitate competentă să stabilească măsuri reparatorii în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci în calitate de debitor al obligaţiei pozitive asumate de a constitui un sistem eficient de acordare a măsurilor reparatorii datorate foştilor proprietari sau succesorilor acestora.
Temeiul juridic al chemării în judecată în cadrul acestui proces este dreptul comun şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, precizată la 15 ianuarie 2009, reclamanţii au formulat o acţiune în pretenţii întemeiată pe art. 44 din Constituţie şi art. 17 alin. (3) C. proCod Fiscal, arătând că hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor este iluzorie, din moment ce nu poate fi pusă în executare, ceea ce-i aduce o încălcare atât a art. 6 din Convenţia europeană, cât şi art. 1 din Primul protocol adiţional.
Prin urmare, este evident că în cadrul celor două litigii nu există identitate de părţi, de obiect sau cauză, motiv pentru care nu operează puterea lucrului judecat.
II. În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea principiului „specialia generalibus derogant", recurentul a arătat că doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor coordonează procesul de acordare de despăgubiri.
Principiul invocat de recurent nu este, însă, aplicabil în cauză, deoarece pretenţiile reclamanţilor nu sunt fundamentate pe o normă de drept comun, în dispreţul uneia existente într-o lege specială.
Aşa cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri, în condiţiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a pune la punct un sistem funcţional în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, despăgubirile solicitate nu se datorează neîndeplinirii vreunei obligaţii ce ar reveni Statului Român în aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru ca principiul „specialia generalibus derogant" să fie incident.
III. În cadrul procedurii iniţiate de reclamant, Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în cadrul procesului civil, calitatea procesuală pasivă presupune identitate între persoana chemată în judecată şi persoana(fizică sau juridică) care şi-a asumat obligaţii în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Convenţia şi Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea-fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cum Statul Român şi-a asumat obligaţia de a acorda măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale de restituire şi cum, prin cererea lor, reclamanţii invocă tocmai neîndeplinirea acestei obligaţii, există identitate între persoana chemată în judecată şi persoana ce şi-a asumat obligaţii în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Mai mult decât atât, reclamanţii au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj s-a stabilit în favoarea reclamanţilor dreptul la măsuri reparatorii în cuantum de 361.000 Euro.
Dreptul astfel dobândit este un drept actual, pentru că reprezintă o valoare patrimonială nerevocabilă, stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.
Cum reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ei trebuie să se bucure de toate garanţiile acestui text, dar şi de garanţiile oferite de art. 13 din Convenţie, care impune statelor să garanteze dreptul la un recurs efectiv în situaţia în care au fost încălcate drepturi ocrotite de Convenţie.
IV. Cât priveşte criticile referitoare la funcţionalitatea Fondului Proprietatea, acestea sunt critici de fond, ce vor fi analizate la judecata în fond.
În funcţie de funcţionalitatea sau nu a Fondului Proprietatea urmează a se aprecia, printre altele, asupra îndeplinirii de către Statul Român a obligaţiilor asumate de a organiza un sistem funcţional de acordare a măsurilor reparatorii.
Faţă de aceste considerente, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1059/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1019/2010. Civil → |
|---|
