ICCJ. Decizia nr. 997/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 997/2010
Dosar nr. 11473/3/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă din 15 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a pârâtului chemat în garanţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor privitor la primul capăt de cerere.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru cererea principală şi a pârâtului chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru al doilea capăt de cerere.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Teodorescu Paula în contradictoriu cu pârâţii chemaţi în garanţie, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să restituie reclamantei suma de 27.687,72 lei reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 3481/30597 din 31 martie 1997 de 28.831.904 lei ROL şi să restituie reclamantei suma de 11.832 lei RON reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
A fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie.
Chemaţii în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti a sumei de 27.410.084 lei, reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 3481/30497 din 31 martie 1997 de 28.831.904 lei ROL după deducerea comisionului de 1% din preţul de vânzare.
A fost anulat capătul de cerere privind plata sumei de 30.000 Euro, reprezentând daune morale ca netimbrat.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3481/30597 din 31 martie 1997 reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situată în sector 1 în suprafaţă utilă de 113,34 mp, însă ulterior prin sentinţa civilă nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului N.L. de luarea imobilului în posesie şi proprietatea acestuia. Sentinţa a rămas irevocabilă iar la 3 iunie 2006, reclamanta a fost evacuată.
Conform art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat la a răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, faţă de cumpărător, iar conform art. 1341 C. civ., dacă vânzătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorii au dreptul de a cere părţilor civile preţul de la vânzător.
În cauză, prin sentinţa civilă nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului N.L., şi lăsată în posesia şi proprietatea sa imobilul, reţinându-se reaua credinţă a pârâţilor, ceea ce atrage răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, conform art. 1337 şi urm. C. civ.
Susţinerile pârâtului Ministerul Finanţelor privitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive în privinţa plăţii preţului reactualizat sunt întemeiate, deoarece vânzătorul are obligaţia de a răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială în cazul în care cumpărătorul este evins, iar această obligaţie operează de drept, neputând fi înlăturată de părţi.
În consecinţă, în raport de cererea de chemare în judecată respectiv capătul principal de cerere, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare şi prin urmare nu este răspunzător pentru evicţiune, situaţie în care s-a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acesta.
Pe de altă parte, OUG nr. 184/2002 stabileşte că plata sumelor reprezentând preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, ceea ce presupune că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte chemarea sa în garanţie formulată de către pârâta Municipiul Bucureşti şi deci, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Statul Român pentru primul capăt de cerere a fost reţinută ca neîntemeiată.
Prin urmare tribunalul a reţinut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în raport de capătul de cerere principal şi nu răspunde juridic pentru evicţiune iar contractul de vânzare-cumpărare în care nu a fost parte, indiferent dacă preţul reactualizat plătit de chiriaşii ale contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, urmează a fi achitate de către Ministerul Finanţelor Publice conform OUG nr. 184/2002.
Având în vedere că Municipiul Bucureşti este parte în contractul de vânzare-cumpărare şi că îi revine obligaţia de garanţie a vânzătorului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru primul capăt de cerere invocată de acest pârât a fost respinsă.
Instanţa a reţinut că este întemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru al doilea capăt de cerere şi nefondată aceeaşi excepţie a pârâtului Municipiul Bucureşti pe acest capăt de cerere, deoarece art. 48 din Legea nr. 10/2001 prevede că obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile, revine statului sau unităţii deţinătoare.
În speţă, Municipiul Bucureşti are calitate pasivă şi urmează să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului, deoarece acesta a fost parte atât în contractul de închiriere cât şi la cel de vânzare-cumpărare, iar Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd expres că în ipoteza în care îmbunătăţirile necesare şi utile au fost făcute cu acordul expres al locatarului, debitorul obligatoriu de restituire a despăgubirilor este unitatea deţinătoare.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul C.T., preţul actualizat achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare este de 27.607,72 lei.
Tot astfel, conform raportului de expertiză construcţii A.V., sporul de valoare actualizat adus imobilului prin îmbunătăţiri necesare şi utile este de 11.832 lei.
În consecinţă, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti şi a pârâtului chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru primul capăt de cerere.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor privind cererea principală şi a pârâtului chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru al doilea capăt de cerere.
A fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul Municipiului Bucureşti să restituie reclamantei suma de 27.687,72 lei RON reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 348/30597 din 31 martie 1997, de 28.831.904 lei ROL şi să restituie reclamantei suma de 1.832 lei ROL reprezintă sporul de valoare actualizat dedus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Ca efect al admiterii acţiunii principale, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâtul Municipiului Bucureşti a sumei de 27.410,84 lei reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare după deducerea cuantumului de 190 din preţul de vânzare-cumpărare conform art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995.
Capătul de cerere privind plata sumei de 30.000 Euro reprezentând daune morale, a fost anulat ca neîntemeiat, în sensul art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din OG nr. 32/1995, deoarece reclamantei i-a fost pusă în vedere la termenul din 23 octombrie 2006 obligaţia de plată a acestora pe care nu a executat-o.
Prin Decizia civilă nr. 134 din 19 februarie 2009 pronunţată de Curte de Apel Bucureşti, s-a dispus respingerea apelurilor declarate de reclamanta T.P. şi pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 897 din 15 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Apelul reclamantei a fost respins deoarece la data cumpărării imobilului, preţul pe care aceasta l-a plătit a fost stabilit în baza unor parametri tehnici de evaluare şi nicidecum la valoarea de circulaţie, situaţie n care în mod similar sporul de valoare prevăzut de art. 1334 C. civ. trebuie calculat conform aceloraşi metode de evaluare, reţinându-se corect preţul reactualizat cu indicii de inflaţie, fiind împovărător şi disproporţionat pentru pârâtul Municipiul Bucureşti să se accepte ca preţul convenit la vânzare să fie calculat într-o anumită modalitate iar în caz de evicţiune într-o altă modalitate.
Pentru aceleaşi considerente s-a reţinut că susţinerea reclamantei poate reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a sa, în condiţiile în care o eventuală culpă la încheierea contractului poate sau nu să fie reţinută în mod egal părţilor contractante.
Apelul pârâtului Municipiul Bucureşti a fost respins deoarece dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. referitoare la evicţiune sunt neechivoce şi stabilesc în sarcina vânzătorului obligaţia de restituire a preţului şi a „excedentelor valorii în timpul evicţiunii" a „sporurilor necesare şi utile". Pentru aceleaşi motive a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Faţă de apelul Ministerului Economiei şi Finanţelor s-a reţinut că temeiul de drept al obligaţiei sale îl constituie art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text de lege invocat chiar de apelant.
Textul invocat prevede drept premisă a aplicării sale desfiinţarea contractului invocat de chiriaş în temeiul Legii nr.112/1995 premisă neîndeplinită în cauză.
Îndreptăţirea logică-juridică a textului presupune inexistenţa efectelor juridice ale contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 chiar dacă acesta nu mai există în materialitatea sa, nu însă şi juridic.
Necitarea pârâtului în calitate de chemat în garanţie este infirmată de dovada de citare de la pag. 3 dosar fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti şi reclamanta T.P.
Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice vizează următoarele aspecte.
Greşit s-a făcut confuzia între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Astfel, deşi în prima parte a dispozitivului hotărârii de fond s-a admis acţiunea reclamanţii în contradictoriu cu pârâţii chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în a doua parte a dispozitivului instanţa a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plată către pârâtul Municipiului Bucureşti a petitului actualizat.
Mai mult, instanţa de fond nelegal a admis cererea de chemare în garanţie împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, fără ca această parte să fi fost citată la instanţa de fond, dovada de citare de la f. 3 dosar fond, este pe numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi nu pe cel al ministerului în nume propriu.
Astfel, la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a figurat ca pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Judecătoria Sectorului 5 a declinat cauza fără a se pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti.
După declinare, tribunalul a admis acţiunea şi totodată şi excepţia lipsei calităţii procesuale atât a pârâtului cât şi a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru cel de-al doilea capăt de cerere.
De asemenea s-a admis cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor deşi acesta nu a fost niciodată citat în această calitate la instanţă privind restituirea acestuia.
Prin urmare greşit Ministerul Finanţelor Publice în calitate de chemat în garanţie a fost obligat la achitarea preţului, fără a fi fost citat în această calitate şi fără ca instanţa de fond să se pronunţe asupra admisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
În apel s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat.
Greşit s-a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice în calitate de chemat în garanţie, obligaţia de restituire a preţului în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 184/2002 prevăd în mod expres şi limitativ situaţie în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului actualizat către chiriaşi, şi vizează exclusiv ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, nu rezultă o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3481/30597 din 31 martie 1997 încheiat între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, ci o hotărâre în revendicare, care nu s-a pronunţat în nici un fel asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Motivează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie.
Recursul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi priveşte în esenţă următoarele aspecte:
Din moment ce instanţa a reţinut că la data cumpărării preţul imobilului a fost stabilit în baza unor parametri tehnici de evaluare, sporul de valoare trebuia astfel stabilit şi nu la valoarea de circulaţie pentru a nu reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză, susţinere care contrazice dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care preţul restituirii este cel de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar evaluarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
În cauză, recurenta a dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispoziţiilor legale, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită prin Decizia nr. 545 din 13 februarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior a pierdut în acţiunea în revendicare şi a fost evacuată de către moştenitorii fostului proprietar.
Fiind evinsă a solicitat de la vânzător restituirea preţului şi sporul de valoare, prejudiciu rezultat din pierderea unui bun dobândit în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, nu a fost păstrat echilibrul ce trebuie să fie între interesul general şi dreptul individual, fiind nerezonabil preţul care nu corespunde valorii bunului.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1337, art. 1341, art. 1345-1346 C. civ., şi art. 1 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
A depus cerere de acordare unei locuinţe corespunzătoare naţionalizată încă.
Solicită admiterea recursului şi a apelului şi obligarea pârâţilor la preţul de piaţă al imobilului.
Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerului Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti instanţa reţine următoarele:
Din moment ce nu există identitate între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în sine, situaţia juridică corect relevată de părţi prin chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi în garanţie a Ministerului Finanţelor, instanţa era obligată să păstreze atât distincţia de calitate procesuală a acestor două părţi care trebuiau să figureze individualizate distinct în încheierile de şedinţă şi totodată să se citeze separat şi fiecare dintre ele, acestea având identitate procesuală proprie conferită de reclamantă (Statul Român prin Ministerul Finanţelor) şi de pârâtul Municipiul Bucureşti (Ministerul Finanţelor Publice) precum şi poziţii juridice diferite, pârât Statul Român) şi chemat în garanţie (Ministerul Finanţelor).
În aceste condiţii, apare paradoxală admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice care nu a figurat în proces în nume propriu de chemat în garanţie ci doar de reprezentant al Statului Român, şi obligarea sa la plata preţului apartamentului, în condiţiile în care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, Statul Român figurând de această dată în nume propriu în proces.
Procedând în acest mod instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care obliga instanţa a statua asupra calităţii procesuale a pârâtului Statul Român şi a Ministerului Finanţelor după distincţiile impuse în art. 48 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 49 din aceeaşi lege).
În acelaşi timp instanţa va analiza şi criticile aduse deciziei recurate de reclamantă, sub aspectul modalităţii de determinare a valorii despăgubiri (preţ şi îmbunătăţiri necesare şi utile) după ce în prealabil va determina cadrul juridic incident, aspect relevat şi de recurentul Municipiului Bucureşti prin Primar.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. se va dispune admiterea recursului pârâţilor, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta T.P. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 134 din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 897 din 15 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza acestei din urmă instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 993/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 969/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
