ICCJ. Decizia nr. 1059/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1059/2010
Dosar nr. 12161/59/2005
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timişoara, secţia civilă, reclamanţii A.O., A.A., A.Z. şi A.L. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Timişoara, anularea dispoziţiei nr. 2288 din 10 noiembrie 2003 emisă de pârât, prin care a fost respinsă notificarea nr. 278 din 10 iulie 2001 formulată în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care reclamanţii au solicitat restituirea în natură şi prin echivalent a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. 8564 Timişoara, nr. top 17288, cu motivarea că nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, întrucât dosarul nu a fost completat cu acte doveditoare în acest sens în termenul prevăzut de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 2311 din 30 septembrie 2005, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietarii M.G. şi L., născută D., însă reclamanţii nu au dovedit nici decesul proprietarilor tabulari şi nici calitatea lor de moştenitori.
Împotriva hotărârii tribunalului, au declarat apel reclamanţii.
Curtea de Apel Timişoara, în raport de caracterul devolutiv al apelului, a pus în vedere reclamanţilor să depună probe din care să rezulte calitatea de persoane îndreptăţite, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
La termenul din 19 martie 2008, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului-intimat de către SC C. SRL, instanţa prorogând discutarea admisibilităţii în principiu a acestei cereri până la termenul când s-a soluţionat apelul.
Prin Decizia nr. 32 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia contestată, obligând pârâtul Primarul municipiului Timişoara să emită o nouă dispoziţie motivată, ca urmare a soluţionării notificării nr. 278 din 10 iulie 2001 privind acordarea de măsuri reparatorii, în natură şi prin echivalent, pentru imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. 8564 Timişoara, naţionalizat de la antecesorii reclamanţilor.
Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de SC C. SRL.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că, din certificatele de moştenitor nr. 49 din 06 iunie 2008 şi 101 din 08 decembrie 2008 rezultă că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului, iar prin sentinţa nr. 2435 din 22 septembrie 2006 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 125 din 05 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia nr. 7890 din 10 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele au confirmat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia recurată arătând că prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit obligaţia de a anexa la notificarea adresată persoanei deţinătoare a imobilului, acte din care să rezulte dreptul de proprietate al titularilor notificării şi calitatea de moştenitori, dacă este cazul.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare este un termen de decădere, iar nu de recomandare, pe care legiuitorul l-a prelungit în mod repetat, instanţele judecătoreşti având doar posibilitatea de a verifica modul în care a fost respectată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
De altfel, pârâtul a expediat reclamanţilor două adrese, prin care le-a solicitat completarea dosarului administrativ, însă nu au dat curs acestor solicitări.
Solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate, iar pe fond, respingerea contestaţiei.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.
Recurentul invocă interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susţinând că, potrivit acestor dispoziţii, reclamanţii puteau depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.
În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei administrative de soluţionare a notificării de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularii notificării.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, astfel cum susţine recurentul, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001 care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de formulare a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamanţi a actelor doveditoare privind calitatea lor de moştenitori până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, nu putea avea drept consecinţă imposibilitatea probării calităţii de moştenitori în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Recurentul a invocat şi motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispoziţiile acestui text.
Pentru considerentele arătate, constând că instanţa de apel s-a pronunţat corespunzător dispoziţiilor legii fundamentale şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privitoare la garantarea dreptului de proprietate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 32 din 25 februarie 2009 a Curţii de ApelTimişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1067/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1029/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
