ICCJ. Decizia nr. 1067/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1067/2010
Dosar nr. 34472/3/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 7 octombrie 2007, reclamanta G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 252 din 3 septembrie 2007 emisă de pârâtă, constatarea că reclamanta deţine calitatea de persoană îndreptăţită şi obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri băneşti, pentru acţiunile şi titlurile nominative deţinute de autoarea sa la U.F. Reşiţa şi Domeniile Reşiţa.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deţine calitatea de persoană îndreptăţită, ca moştenitoare a defunctei G.V., dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 619/1969, astfel că are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte termenul de formulare a notificării, reclamanta a arătat că a înregistrat notificarea la sediul A.V.A.S. la data de 5 noiembrie 2001, iar la data de 23 aprilie 2007 a făcut o revenire la notificarea depusă iniţial, întrucât pârâta nu a respectat termenul de soluţionare a notificării prevăzut de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 493 din 12 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că notificarea soluţionată prin Decizia contestată este cea cu nr. 229/2007, prin care se solicită măsuri reparatorii pentru acţiunile şi titlurile nominative deţinute de autoarea reclamantei la U.F. Reşiţa şi Domeniile Reşiţa. Această notificare reprezintă o solicitare nouă faţă de notificarea nr. 451 din 5 ianuarie 2001, prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în Alba Iulia, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea a fost formulată tardiv, iar reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Prin Decizia nr. 236 din 26 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, cu motivarea în esenţă că, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite puteau notifica unitatea deţinătoare solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent în termen de un an de la data apariţiei legii (14 februarie 2001), sancţiunea nerespectării acestui termen fiind pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie aceste măsuri reparatorii.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la depunerea în termen a notificării nr. 451/2001, ce ar fi inclus-o în beneficiul termenului şi pe cea de a doua, întrucât prima notificare viza un imobil, fără nici o legătură cu drepturile pretinse prin cea de a doua notificare, care se referă la acţiuni nominative.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia recurată arătând că în mod greşit s-a reţinut de către curtea de apel că notificarea a fost formulată tardiv, făcând o confuzie între notificarea înregistrată sub nr. 451/2001 şi actele doveditoare depuse la data de 23 aprilie 2007, faţă de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 247/2005.
Se mai susţine că este culpa intimatei, care nu a ataşat „precizarea" notificării pentru acţiunile deţinute de autoarea reclamantei la U.F. şi Domeniile Reşiţa, depusă în anul 2007 la dosarul iniţial constituit în baza Legii nr. 10/2001, mai ales că într-o situaţie similară a procedat într-o atare manieră.
Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a ignorat principiul restitutio in integrum, încălcând art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Obiectul notificării soluţionată prin dispoziţia contestată în prezenta cauză îl constituie acordarea de despăgubiri pentru drepturile ce se cuvin reclamantei de pe urma autoarei sale, G.V., care a deţinut acţiuni nominative la U.F. şi Domeniile Reşiţa.
Notificarea cu acest obiect a fost înregistrată la sediul intimatei A.V.A.S. la data de 23 aprilie 2007.
Confirmând soluţia fondului de respingere a excepţiei tardivităţii contestaţiei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamantă în scopul valorificării pretenţiei sale, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care învestea entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze în baza acestei legi.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condiţiile în care o persoană poate cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.
Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă şi chiar dacă prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 s-au modificat dispoziţii din Legea nr. 10/2001, aceste modificări nu au fost în sensul invocat de recurentă, anume în sensul instituirii unui nou termen pentru depunerea actelor doveditoare, în susţinerea notificării formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În speţa supusă analizei, cu privire la pretenţia ce formează obiectul prezentului litigiu, se constată că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001-14 februarie 2002 şi nici cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ.
Nu poate fi primită critica potrivit căreia notificarea formulată la data de 23 aprilie 2007 ar constitui o „precizare" a notificării înregistrată sub nr. 451 din 5 ianuarie 2001, întrucât obiectul celor două notificări este diferit, prin cea formulată în termenul legal - şi de altfel, soluţionată de intimată prin Decizia nr. 58 din 7 martie 2008 - solicitându-se restituirea terenurilor situate în Alba Iulia.
Pe cale de consecinţă, reclamanta este decăzută, în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii, caz în care, în mod corect instanţele de fond au statuat că notificarea soluţionată prin Decizia contestată în prezenta cauză constituie o solicitare nouă, faţă de notificarea formulată în termen, întrucât vizează o altă pretenţie.
Aşa fiind, cum pierderea dreptului reclamantei de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deţinătoare sau, după caz, instanţa de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanţele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Sancţiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, astfel cum susţine reclamanta, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale, ceea ce nu este permis.
Principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare.
Or, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost prevăzut un nou termen pentru depunerea actelor doveditoare, astfel cum susţine recurenta.
Este de menţionat şi faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 236 din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1070/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1059/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
