ICCJ. Decizia nr. 131/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 131/2010
Dosar nr.1864/109/2008
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Prin sentinţa nr. 227/ CM din 05 februarie 2009, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta R.R.D. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata a două salarii avute la data pensionării, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care să se calculeze dobânda legală.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de către reclamantă.
În faţa instanţei de recurs, la termenul din 15 iunie 2009, intimata-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
Prin încheierea de şedinţă din 15 iunie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de intimata-pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) şi art. 298 alin. (2) C. muncii, considerând-o ca fiind inadmisibilă, argumentul că legiuitorul poate reglementa competenţa instanţelor judecătoreşti în funcţie de raţiunile pe care le are în vedere, fără a se considera că prin această reglementare normele procedurale se aplică retroactiv, instanţele judecătoreşti având competenţa să aprecieze asupra modului de aplicare a normei în timp, precum şi asupra raportului dintre o normă generală şi una specială.
Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu mai pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară.
Din textul de lege enunţat rezultă că nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nici acele prevederi pentru care Curtea Constituţională a mai fost sesizată şi a apreciat excepţia inadmisibilă.
În raport de acest argument, s-a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de intimata-pârâtă este nefondată.
În termen legal, pârâta SC P. SA a declarat recurs împotriva încheierii susmenţionate, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) prin raportare la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
În motivarea cererii sale, recurenta a susţinut că încheierea atacată este nelegală, deoarece în mod greşit curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în cauză fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale pentru sesizarea Curţii Constituţionale, care este singura instituţie competentă să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecătoreşti.
Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.
Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed.
În mod corect curtea de apel a reţinut că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, respingând cererea formulată în acest sens de pârâtă.
Astfel, dispoziţiile art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, stipulează faptul că această instanţă constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia putând fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, de procuror sau de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, din oficiu, neputând face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Conform alin. (6) al aceluiaşi articol, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa în faţa căreia a fost invocată va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Urmează, astfel, a se observa că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cuprind o serie de cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, deosebirea esenţială faţă de reglementarea anterioară modificării din 1997 constând în posibilitatea acordată instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost invocată excepţia de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale atunci când excepţia este inadmisibilă. Soluţia legislativă actuală prezintă certe avantaje, instituind, în fapt, o obligaţie a instanţei judecătoreşti de a verifica admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, devenind un adevărat filtru care degrevează Curtea Constituţională de supraîncărcarea cu excepţii inadmisibile, având un caracter vădit dilatoriu.
O cauză de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate este reprezentată de relevanţa şi pertinenţa normei legale ce face obiectul ei în raport cu procesul în care a fost ridicată, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuind să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, această cerinţă fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu.
În acest sens, cerinţa relevanţei şi pertinenţei, pe care o are de verificat instanţa de judecată în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, exprimă legătura obiectivă între norma legală ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi litigiul în cadrul căreia a fost ridicată excepţia.
Or, în speţă, în mod corect curtea de apel a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deoarece excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, invocată de pârâtă, nu are relevanţă şi pertinenţă în litigiul dedus judecăţii.
Faptul că litigiul având ca obiect drepturi băneşti solicitate de la angajator a fost soluţionat în primă instanţă de tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul reclamanta, respectiv Tribunalul Argeş şi nu de către Tribunalul Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are sediul pârâta, nu prezintă relevanţă în privinţa conflictului de drepturi dedus judecăţii.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurentă doar formal, tinzând la tergiversarea soluţionării cauzei, atâta vreme cât a fost legată de invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Argeş, ca primă instanţă şi a Curţii de Apel Piteşti, ca instanţă de-recurs, iar anterior Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) şi art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, C. muncii.
În realitate, prin excepţia invocată, recurenta pune în discuţie modul de aplicare în timp a unor acte normative, precum şi raportul dintre dreptul comun şi legea specială în privinţa conflictelor de muncă, însă interpretarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a litigiilor de muncă, în raport de domiciliul/sediul reclamantului sau al pârâtului aparţine instanţelor judecătoreşti şi nu Curţii Constituţionale.
Fată de considerentele arătate, care suplinesc, în parte, motivarea din încheierea atacată, înalta Curte constată că soluţia din această încheiere este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Nefiind astfel îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate de pârâtă, urmează ca recursul acestei părţi să fie respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii de şedinţă din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 134/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 128/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
