ICCJ. Decizia nr. 245/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 245/2010
Dosar nr. 17214/2/2004
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14 ianuarie 2001, reclamanţii O.I., M.A.I., M.N.E., D.C.C.A.M. şi C.R. au chemat în judecată pe pârâţii RA L. şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să desfiinţeze Decizia nr. 336 din 11 decembrie 2001 emisă de RA L. şi să oblige pârâtele la plata despăgubirilor băneşti cuvenite pentru cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autoarei lor O.V., conform certificatului de calitate succesorală nr. 23 din 8 februarie 2001, proprietară a cotei de 3/4 din imobil, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10481 din 23 martie 1941 de Secţia notariat a Tribunalului Ilfov.
Prin Decizia nr. 336/2001, pârâta RA L. a respins cererea reclamanţilor de restituire a contravalorii imobilului, motivată de faptul că actele depuse de reclamanţi nu justifică titlul autoarei lor; că aceştia nu fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi că imobilul în litigiu nu cade sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001.
La data de 4 august 2002 a decedat reclamantul M.N.E., iar calitatea sa procesuală a fost preluată de moştenitorii săi M.M.O. şi M.N.C.F.
Ca urmare a publicării OUG nr. 32 din 27 martie 2002, privind comasarea prin absorbţie a RA L. de către RA A.P.P.S. SA, aceasta din urmă a dobândit calitatea de pârâtă în cauză.
Prin sentinţa nr. 454 din 7 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, reţinând că din înscrisurile depuse de reclamanţi nu rezultă că defuncta O.V., autoarea acestora, ar fi avut în patrimoniu imobilul a cărui restituire se solicită.
Din adresa nr. 11732/2002 emisă de RA A.P.P.S. SA, rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 617 din 19 iunie 1962 a Sfatului Popular al Raionului 1 Mai, de la fosta proprietară D.G., reclamanţii nefiind în măsură să dovedească faptul că D.G.S., vânzătoarea imobilului, ar fi una şi aceeaşi persoană cu D.G.
Prin Decizia nr. 844 din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, reţinând, în esenţă, că pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, persoana interesată trebuie să dovedească că este vorba de o preluare abuzivă a imobilului produsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi că solicitarea este făcută de o persoană îndreptăţită, respectiv de persoana care a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului al fostului proprietar şi calitatea solicitanţilor de moştenitori ai acestuia.
În speţă, s-a dovedit că preluarea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut, ca succesiune vacantă, în baza certificatului de succesiune vacantă nr. 132 din 10 iunie 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, de la numita D.G.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului, instanţa de apel a reţinut că nu există la dosar probe pertinente în sensul că D.G. ar fi fost proprietar al imobilului la un moment anterior emiterii certificatului de succesiune vacantă, iar reclamanţii nu au pretins că ar avea vreo legătură de rudenie cu această persoană.
În schimb, reclamanţii au susţinut că autoarea lor, O.V., a dobândit prin cumpărare de la D.G.S. cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Reclamanţii sunt moştenitorii cumpărătoarei O.V., însă, în raport de actele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că D.G.S. a fost proprietara cotei de 3/4 din imobilul în litigiu.
S-a mai reţinut, că, aparent, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 10481 din 24 martie 1941, D.G.S. a transmis acest drept în patrimoniul autoarei reclamanţilor, însă, trebuie observat că în registrul de transcripţiuni, la rubrica „observaţii", s-a făcut următoarea menţiune: „conform cererii înregistrate la nr. 42293 din Decembrie 1944 şi pe baza adresei nr. 33730 din 9 Decembrie 1944, cum şi a sentinţei civile nr. 546/944 a Tribunalului Ilfov, Secţia II CC: Admite acţiunea introdusă de D.G.S. din Bucureşti, contra doamnei V.O. din Bucureşti, şi în consecinţă; constată inexistentă vânzarea prevăzut în actul de vindere-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 10481/1941 şi transcris la nr. 4024/1941 şi având ca obiect imobilul din Bucureşti, care nu a ieşit din patrimoniul reclamantei", şi că referitor la perioada ce a urmat acestei menţiuni, care dovedeşte inexistenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autoarei reclamanţilor, nu s-a depus nicio probă aptă să dovedească contrariul.
S-a concluzionat, că deşi în perioada 1941-1944 O.V. a făcut acte de administrate a imobilului, acestea nu au semnificaţia pretinsă de reclamanţi şi privesc o perioadă ce nu se încadrează în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii D.C., O.I., M.A.I., M.M.O., M.N.C.F. şi C.R., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că Decizia recurată este nelegală, deoarece, după pronunţarea acesteia, au făcut diligenţe şi au intrat în posesia sentinţei civile nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 2952/1944, din cuprinsul căreia rezultă că D.G.S., proprietara cotei de 3/4 din imobilul în litigiu, vândută autoarei acestora, O.V., în anul 1941, solicită instanţei să se constate inexistenţa vânzării acestui imobil către autoarea O.V., deoarece preţul vânzării nu a fost plătit de cumpărătoare, acţiune ce a fost admisă fără a se administra nicio probă; că autoarea nu s-a prezentat niciodată la proces şi că aceasta a fost reprezentată de avocat B., care nu s-a opus la admiterea acţiunii; că cererile de renunţare la apel formulate de ambele părţi sunt scrise de aceeaşi mână, lucru imposibil, dat fiind caracterul personal al cererii; că cererea de renunţare la apel a autoarei O.V. este semnată de avocat C., iar cererea D.S.G., de asemenea, de o altă persoană; că pe cele două cereri se află apostila prin care se atestă că, identitatea şi consimţământul, „a fost stabilită personal", deşi cererile sunt semnate de alte persoane; că funcţionarul tribunalului, care a atestat „prezenţa şi identitatea" celor două renunţătoare, este acelaşi cu semnatarul încheierii de învestire cu formulă executorie a sentinţei, ceea ce duce la concluzia că persoana care a înregistrat cererile a atestat şi prezenţa şi a învestit şi sentinţa, lucru de neacceptat, având în vedere „logica juridică chiar şi a acelor timpuri".
Se concluzionează că, faţă de actele administrate, rezultă că preţul vânzării a fost plătit în anul 1941; că autoarea reclamanţilor, ca şi D.G.S., nu au fost niciodată la proces, pentru ambele semnând alte persoane, ceea ce denotă că nu au ştiut de acest proces şi că hotărârea pronunţată nu reprezintă o dovadă a anulării vânzării, ca expresie a voinţei acestora.
Ceea ce face ca sentinţa civilă să nu fie opozabilă niciuneia din părţi, şi în special autoarei O.V., este faptul că renunţarea este personală şi nu poate fi făcută de o altă persoană.
Se mai arată, că „anularea vânzării din 1944 este o operaţiune străină de cele două părţi contractante, şi că toate operaţiunile expuse mai sus sunt de natură a crea convingerea că sentinţa civilă şi toate celelalte înscrisuri sunt confecţionate de autorităţile Statului comunist"; că s-a dovedit faptul că ultimul proprietar al imobilului este V.O. şi nu D.G.S., şi că D.G., de la care statul ar fi moştenit imobilul, nu a existat niciodată.
S-a concluzionat, că singurul act autentic semnat de ambele părţi şi transcris, este titlul autoarei V.O., motiv pentru care recurenţii-reclamanţi au calitatea de persoane îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi nu arată expres, recurenţii-reclamanţi, susţinând că au făcut dovada în cauză că au „calitatea de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001", critică aplicarea greşită, în speţă, a prevederilor art. 3 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit prevederilor art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, în echivalent „persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora", iar, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru a avea calitatea de persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură sau, după caz, în echivalent, a imobilului în litigiu, recurenţii-reclamanţi trebuie să aibă calitatea de moştenitori legali sau testamentari ai fostului proprietar şi să facă dovada că autoarea lor, V.O., era proprietara cotei de 3/4 din imobil la data preluării acestuia de către stat.
Dacă s-a stabilit definitiv, prin Decizia recurată, că reclamanţii au calitatea de moştenitori legali ai numitei O.V., nu s-a dovedit, însă, că la data preluării imobilului de către stat, în baza certificatului de succesiune vacantă nr. 132 din 10 iunie 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, de la numita D.G., autoarea reclamanţilor, O.V., era proprietara imobilului în litigiu.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia II CC, învestită cu formulă executorie şi trecută în registru la nr. 398/1944, s-a admis acţiunea introdusă de D.G.S. împotriva V.O. şi s-a constatat „inexistenţa vânzării prevăzută în actul de vindere-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, la nr. 10481/941 şi transcris la nr. 4024/1941 şi având ca obiect imobilul din Bucureşti, care nu a ieşit din patrimoniul reclamantei".
Câtă vreme această hotărâre judecătorească nu a fost reformată în căile de atac prevăzute de lege, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia autoarea lor, O.V. „a fost ultima proprietară a imobilului şi că posesia imobilului a fost preluată de la aceasta şi nu de la D.G.S.".
Pe de altă parte, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat de la altă persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la D.G., şi nu de la D.G.S., reţinându-se că nu ar fi vorba de una şi aceeaşi persoană, această situaţie nu produce nici un fel de consecinţe juridice în persoana reclamanţilor, câtă vreme titlul de proprietate al autoarei lor a fost desfiinţat prin sentinţa nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia II CC, aşa cum s-a arătat mai sus.
Prin urmare, legal au constatat instanţele de fond şi apel că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi privind nelegalitatea sentinţei civile nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia II CC, în dosarul nr. 2952/1944, aşa cum au fost expuse mai sus, nu pot fi primite şi analizate în prezentul litigiu, întrucât părţile nu se află într-o cale de atac privitoare la această hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar, pe de altă parte, analizarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti în afara căilor de atac prevăzute de lege, respectiv într-un alt dosar, ce priveşte un alt cadru procesual, este inadmisibilă.
Sentinţa civilă nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia II CC, în dosarul nr. 2952/1944, poate fi reformată numai în căile de atac, ordinare şi extraordinare, exercitate împotriva acesteia, de părţile litigante sau succesori în drepturi ale acestora şi nu în calea de atac exercitată împotriva altei hotărâri judecătoreşti.
Celelalte critici formulate de reclamanţi, ce vizează aprecierea probatoriului administrat în cauză, nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Faţă de considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.C., O.I., M.A.I., M.N.C.F., C.R. şi M.M.O. - decedată, continuat de moştenitorul acesteia, M.N.C.F., împotriva deciziei nr. 844 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 249/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 205/2010. Civil → |
|---|
