ICCJ. Decizia nr. 1381/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1381/2010
Dosar nr. 7206/3/2006
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 428 din 23 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de contestatorul V.OG în contradictoriu cu RA A.P.P.S.
S-a dispus anularea deciziei nr. 46 din 30 ianuarie 2008 emisă de intimată.
Intimata a fost obligată să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului teren situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 192 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.D., şi să transmită dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren, constând într-un apartament format din subsol, parter şi etaj, care se află pe fostele loturi 16 şi 17.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin notificarea trimisă în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc „S. şi N." sub nr. 4501 din 28 septembrie 2001 şi precizată ulterior de mai multe ori, reclamantul V.O. a solicitat restituirea în natură a terenului rămas nerestituit, teren expropriat prin Decretul nr. 141/1965
Prin Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 intimata a respins solicitarea de restituire în natură şi a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de tern de 76,41 mp aflată în administrarea sa.
În temeiul art. 24 alin. (3)1 din Legea nr. 10/2001 conform căruia Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, reclamantul a formulat prezenta contestaţie, în baza căreia Tribunalul este competent să verifice temeinicia şi legalitatea acesteia.
Actul unităţii deţinătoare trebuie să respecte întocmai dispoziţiile legale în aplicarea cărora a fost emis, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.
Făcând o analiză a actelor care au stat la baza emiterii dispoziţiei, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 49668 din 09 noiembrie 1946 de fostul Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, reclamantul a dobândit loturile nr. 16 şi 17 din blocul nr. 25, teren viran în suprafaţă de 497,31.
În ceea ce priveşte obiectul restituirii, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert I.D. loturile 16 şi 17 se împart la rândul lor în suprafeţe ocupate de construcţii şi suprafeţe libere de construcţii. Din schiţa anexă rezultă că în prezent pe cele două loturi este situată în prezent o singură construcţie care formează un tot unitar. în acelaşi sens sunt şi concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză de expert P.D. În plus, în acest raport, se identifică şi cele două apartamente la care face referire pârâta, concluzionându-se că apartamentul din clădire pe care îl ocupă aceasta este situat în întregime pe loturile 16 şi 17 care aparţin reclamantul, în timp ce apartamentul înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti se află în fostul lot 18, deci cele două imobile sunt independente funcţional şi ocupă suprafeţe distincte de teren.
Prin urmare, întreaga suprafaţă de 142 mp situată sub clădirea edificată pe fostele loturi 16 şi 17 se află în deţinerea pârâtei, apărările sale fiind din acest punct de vedere neîntemeiate.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia valoarea de piaţă a construcţiei respective, potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Dat fiind că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează cu caracter de principiu restituirea imobilelor preluate abuziv în natură, acest text de lege care instituie o excepţie trebuie interpretat în mod restrictiv şi anume în sensul că se poate aplica numai în cazul în care scoaterea din patrimoniu a imobilului în cauză ar pune în pericol buna desfăşurare a activităţii unităţii deţinătoare. Stabilirea împrejurării de fapt dacă un imobil este sau nu necesar unei societăţi sau regii autonome nu implică o apreciere de ordin personal, astfel că este echitabil ca refuzul acesteia să fie cenzurat de către instanţă, bineînţeles în limite rezonabile, pentru a preveni un eventual abuz.
Or, simpla împrejurare că imobilul este aducător de venituri pentru unitatea deţinătoare nu a condus la exceptarea acestuia de la restituire, cu atât mai mult cu cât cu suma de bani obţinută aceasta îşi poate procura un alt bun cu caracteristici asemănătoare, fiind în acelaşi timp ocrotit şi dreptul de proprietate al reclamantului. Situaţia ar fi diferită în ipoteza în care anumite elemente ale construcţiei ar fi dificil de înlocuit sau de transportat, generând costuri disproporţionate pentru unitatea deţinătoare.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, calificată de instanţă ca fiind o apărare de fond, s-a reţinut că în realitate reclamantul a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care implicit conţin ca mecanism de dobândire a proprietăţii construcţiei de către proprietarul terenului, regulile generale ale accesiunii, astfel că în realitate nu a intervenit în cadrul contestaţiei o schimbare a cauzei juridice. Faţă de aceste considerente, s-a reţinut că în mod netemeinic intimatul a respins notificarea formulată de contestator, întrucât aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită pentru întreaga suprafaţă de teren de 142 mp şi este dispus să achite despăgubirea prevăzute de lege pentru a dobândi construcţia, instanţa admiţând contestaţia, analizând Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de intimata RA A.P.P.S. şi obligând intimata să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului solicitat.
Prin Decizia civilă nr. 110 din 19 februarie 2009 s-a dispus respingerea excepţiei invocate de M.D. privind lipsa de interes, lipsa calităţii de reprezentant, litispendenţă, a tardivităţii acţiunii, precum şi cererile privind constatarea unui conflict de competenţă şi cea de suspendare a judecării apelului în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc. civ.
S-a dispus admiterea apelului formulat de apelanta-intimată RA A.P.P.S., împotriva sentinţei civile nr. 428 din 23 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
S-a dispus schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 428 din 13 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respingând contestaţia formulată de V.OG şi continuată de moştenitorul acestuia, V.O.M.
S-a dispus respingerea cererii de intervenţie formulată de M.D., ca rămasă fără obiect.
S-a constată că din onorariul de 700 lei încasaţi de expertul O.I., înlocuit la cererea părţilor, intervenienta a achitat 350 lei.
A fost obligată RA A.P.P.S. să suporte integral onorariul de expert.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Excepţiile formulate de M.D. intervenienta ca şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul RA A.P.P.S. nu sunt fondate, nu pot fi primite şi vor fi repuse.
Cererea de intervenţie în apel (în interes propriu) poate fi făcută şi în apel, dar cu învoirea părţilor [art. 56 alin. (3) C. proc. civ.].
Or, această învoire nu a existat.
Intervenţia în interesul altuia se poate face şi în instanţa de recurs, dar admiterea sau respingerea acesteia se face în funcţie de soluţia dată celui pentru care se intervine (art. 51 C. proc. civ.) procedura soluţionării cererii având o reglementare expresă (art. 53 - 55 C. proc. civ.).
Referitor la excepţii conform doctrinei şi practicii sunt excepţii de fond, excepţia de prematuritate, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de calitate sau capacitate procesuală, prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia imunităţii de jurisdicţie, excepţia privind caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, definiţia lor fiind aceea că pun în discuţie însăşi fondul, pe când cele procesuale nu pun în discuţie fondul.
Consecinţa admiterii excepţiilor de fond ar fi aceea că admiterea lor duce la respingerea sau anularea cererii, fără posibilitatea, de regulă, de a reitera cererea.
Important era, dacă erau excepţii de ordine publică.
Or, acest aspect nu a fost invocat de autoarea excepţiilor.
S-a observat că la fond a fost analizată excepţia inadmisibilităţii fiind corect reţinute (prin efectul ei, ca o apărare de fond).
Celelalte excepţii, nu au fost invocate, ci au fost expuse în apel fără a avea o analiză a fondului, privând părţile de o astfel de analiză.
În afară de excepţia inadmisibilităţii care corect a fost analizată şi la fond şi celelalte excepţii - lipsei de interes, calităţii de reprezentant, litispendenţei legate de conflictul de competenţă, a tardivităţii cererii cât şi de suspendarea judecării apelului, pe argumentele aduse de autoarea acesteia, nu au fost primite, nefăcându-se o analiză detaliată a acestora, fiind invocate în sensul blocării cererii.
Ele nu au fost susţinute de nici-un mijloc probator şi urmare a analizei acestora se reţine că nu pot fi primite şi vor fi respinse ca nefondate.
Referitor la apelul formulat.
Urmare administrării probatorilor (înscrisuri şi raport de expertiză tehnico judiciară) se reţine că apelul este fondat.
Astfel (în principal) conform raportului de expertiză (filele 207 - 218 dosar curte) se reţine la capitolul VII. Concluzii, ca suprafaţa de teren de 76,41 mp aflată în administrarea RA A.P.P.S. nu se poate retroceda în natură pe vechiul amplasament (fila 213 dosar curte).
S-au formulat şi obiecţiuni la această concluzie dar constatarea a fost aceiaşi (fila 229 dosar curte) cât şi cele aflate la filele 251 - 255 dosar curte.
Or, în cererea formulată de V.OG la fond (filele 1-3 dosar fond) referitor la teren a solicitat doar restituirea în natură (nu o altă măsură reparatorie alternativă în cazul când nu se restituie terenul în natură).
Numai în cazul apartamentului (înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti) a solicitat despăgubiri ceea ce excede analiza apelului de faţă.
Ca atare, cum terenul nu poate fi restituit în natură, conform art. 296 C. proc. civ., apelul RA A.P.P.S. fiind întemeiat (conform expertizei din apel) a fost admis.
S-a dispus a schimba în tot sentinţa apelată şi a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de V.OG şi continuată de moştenitorii acestuia.
Aşa cum s-a arătat cererea de intervenţie în interes propriu (dar şi în interesul RA A.P.P.S.) de M.D. a fost respinsă ca fiind fără obiect deoarece, contestaţia formulată de V.OG a fost respinsă.
De asemenea şi toate excepţiile formulate de M.D. au fost respinse ca nefondate.
Cum onorariul expertizei întocmite în cauză (deşi s-a consemnat suma a fost ridicată de un expert ce nu a mai putut efectua lucrarea deoarece a fost înlocuit la cererea numitei M.D., fiind achitată numai suma de 350 lei de partea ce a solicitat expertiza RA A.P.P.S.) apelanta a fost obligată să achite expertului P.R.C. şi diferenţa de 350 lei (până la suma de 700 lei cât a fost stabilit cuantumul onorariului) conform art. 211 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul V.O.M., intimata-pârâtă RA A.P.P.S. şi intervenientele M.D. şi A.S.V.
Recursul contestatorului V.O.M., vizează următoarele critici:
Decizia instanţei de apel nu este motivată nici în fapt şi nici în drept (art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ.). Simpla constatare a expertului privind lipsa posibilităţii de retrocedare în natură a terenului solicitat, reiterată în hotărâre, nu constituie o motivare a hotărârii.
Expertul şi-a depăşit limitele abilitării analizând cererea şi juridic: motivare preluată de instanţă fără a arăta în cuprinsul hotărârii pe ce anume s-a fundamentat, încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ.), deoarece instanţa a reţinut că a acordat despăgubiri pentru teren care nu au fost solicitate, şi nici pentru apartament, cereri pe care recurentul nu le-a formulat niciodată.
Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a dat posibilitatea părţilor de a-şi exprima un punct de vedere cu privire la răspunsul la obiecţiunile lucrării expertului încuviinţate de instanţă, şi depuse la dosarul cauzei cu încălcarea termenului de 5 zile, anterior termenului de judecată, lipsind recurenţii de dreptul la apărare şi procesul de contradictorialitate (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Instanţa nu a analizat cererea prin prisma termenului de drept invocat de contestator. Astfel recurentul contestator a solicitat soluţionarea cauzei în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, prin sentinţa nr. 428 din 23 martie 2007 s-a admis contestaţia recurentului în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. care a fost obligat să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 142 mp şi să transmită dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren (apartament format din subsol, parter, etaj, care se află pe fosta latură 16 şi 17) dacă persoana îndreptăţită achită instanţei o despăgubire a suprafeţei, valoarea de piaţă a construcţiei edificate pe acest teren, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, aplicând dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, R.A.A.P.P.S. nu a contestat calitatea recurentului de fost proprietar al bunului în suprafaţă de 142 mp, ori preluarea abuzivă a acestuia, ci refuză respectarea dispoziţiilor legale.
Astfel din totalul suprafeţei de teren de 497,31 mp, i-a fost restituită în natură doar suprafaţa de 355,31 mp, diferenţa nerestituită de 142 mp, constituind suprafaţa în litigiu, fără de care exploatarea diferenţei restituite este exclusă datorită faptului că nu se poate obţine autorizaţie de construire dată fiind denumirea şi forma amplasamentului bunului restituit deja.
Terenul în litigiu face parte din imobilul situat la nr. 19, care prin HG nr. 39/1996 a trecut în administrarea R.A.A.P.P.S., sens în care apărarea acestuia cu privire la faptul că nu îl are în administrare este nereală, fapt confirmat şi prin adresa nr. 2574/2001 din 8 august 2001.
Pe de altă parte imobilul vilă situat la adresa sus menţionată este compus din două apartamente, iar terenul situat sub construcţie nu este în indiviziune, cumpărătorii apartamentului 2 dobândind în proprietate exclusivă şi terenul de 104,10 mp, aflat sub acest apartament, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 4509/1997. Apartamentul nr. 1 este construit în exclusivitate pe terenul recurentului, amprenta sa fiind numai pe amplasamentul loturilor 16 şi 17 din fosta parcelă Jianu în timp ce apartamentul vilei este construit pe loturile 14 şi 18 care au fost expropriate de la M.N. prin acelaşi Decret nr. 141/1965 odată cu terenul său.
Or, chiar dacă s-ar constata că terenul aferent apartamentului nr.1 şi terenul aferent apartamentului 2 se află în proprietatea indiviză a proprietarilor celor două apartamente, acest teren nu ar împiedica aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece legea nu face distincţia în acest sens.
Mai mult, cele două apartamente situate în vila construită parţial pe terenul recurentului (ap. 1) şi parţial pe terenul aparţinând apartamentului 2, au intrări separate, de pe străzi diferite, excluzând versiunea indiviziunii.
Instanţa nu a prezentat autorizaţia de construire a imobilului şi nici alte documente ori schiţe ale apartamentelor în cauză.
În mod greşit R.A.A.P.P.S. a criticat expertiza primei instanţe pe motiv că identificarea s-a făcut doar prin adresa poştală, că nu s-a diferenţiat suprafeţele în indiviziune faţă de cele aflate în proprietate exclusivă, ori că sunt diferenţe de teren între suprafaţa de teren de 104,10 mp aflat în proprietatea familiei H. şi cea constatată de expert ori că nu s-au identificat celelalte suprafeţe de teren restituite recurentului precum şi că raportul este incomplet, numai că nu aminteşte de terenul aflat în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti, şi tot astfel că nu este elucidată problema spaţiilor comune ori că este exclusă împărţirea în natură a subsolului comun sau că familia H. deţine ilegal apartamentul nr. 1.
Intimata R.A.A.P.P.S. nu a dovedit nici faptul că imobilul în cauză îi este necesar în vreun fel, ori are destinaţia ca locuinţă de serviciu situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
După anul 1990, apartamentul în litigiu a fost folosit de N.M. care a încheiat un contract de închiriere cu SC H.N. SA pe o perioadă de 5 ani, începând cu 13 mai 1994, timp în care ca efect al HG nr. 39/1996 apartamentul nr. 1, împreună cu terenul de 142 mp, a trecut în administrarea R.A.A.P.P.S.
În cursul judecăţii cauzei, pentru a demonstra faptul că apartamentul îi este util, apelanta intimată a încheiat un contract de închiriere cu intervenienta M.D., prin încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care interzic expres sub sancţiunea nulităţii absolute, acest gen de operaţiune.
De asemenea, instanţa a mai arătat că în mod greşit contestatorul a solicitat obligarea intervenientei la restituirea în natură a terenului şi construcţiei, întrucât consideră că instanţele de judecată nu au competenţă de a dispune restituirea imobilului ci doar unitatea deţinătoare.
Or, recurentul a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat şi nu repararea prejudiciului prin echivalent situaţie în care instanţa are posibilitatea de a restitui în natură terenul pe care ulterior preluării abuzive s-a edificat construcţia care nu mai este necesară unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, aşa cum dispune art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Excepţia inadmisibilităţii ultimului capăt de cerere invocată de R.A.A.P.P.S. este neîntemeiată, deoarece art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/200, reprezintă o aplicaţie specială a regulilor din materia accesiunii imobiliare reglementată în art. 492 - 494 C. civ.
Raportul de expertiză efectuat în apel trebuie înlăturat deoarece expertul nu a răspuns la obiecţiuni sub scuza neînţelegerii obiectului lor.
Pârâta RA A.P.P.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării intimatului V.O.M. la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
Expertiza tehnică încuviinţată iniţial, prin încheierea de şedinţă din data de 13 decembrie 2007 a stabilit onorariul estimativ la 700 lei, în sarcina recurentei şi a intimatei D.M., recurenta achitând onorariul stabilit de instanţă în sarcina sa la 3 martie 2008.
Or, în condiţiile în care datorită contestaţiilor intervenientei cu privire la expertiză, formulate de recurentul V.O.M., s-au efectuat trei rapoarte de expertiză, în sarcina acestora revine sarcina plăţii lor, situaţie în care în mod greşit s-a stabilit obligaţia de plată a acestora în sarcina sa.
Recursul intervenientei M.D. şi A.S.V. vizează următoarele aspecte:
Cererea de intervenţie formulată în interes propriu şi al intimatei R.A.A.P.P.S., a respectat dispoziţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ. Deşi cererea de intervenţie a fost supusă dezbaterii părţilor, instanţa a reţinut că nu a fost formulată cu încuviinţarea părţilor, existenţa sa la dosarul cauzei timp de 18 luni nefiind contestată de niciuna dintre părţi.
Greşit au fost invocate dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., din moment ce intimata R.A.A.P.P.S. a formulat apel iar intervenţia recurentelor a fost făcută în apel, situaţie în care neatacată de părţi prin recurs impune acceptarea ei tacită.
Dimpotrivă, recurentele s-au opus la cererea de intervenţie formulată de OGM., pretins moştenitor al defunctului reclamant, cerere de intervenţie despre care nu se face vorbire.
Instanţa ar fi trebuit să dezbată excepţiile invocate la termenul din ianuarie 2008 şi nu în februarie 2009 când instanţa a solicitat părţilor concluzii scrise, fără a mai fi puse în dezbaterea contradictorie a părţilor.
În motivarea deciziei civile nr. 110 din 12 februarie 2009, nu se discută excepţia autorităţii de lucru judecat, probată prin certificatul de grefă din dosarul nr. 1698/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul OGV. împotriva deciziei civile nr. 468 din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 723 alin. (2) şi art. 166 C. proc. civ. nesancţionând reclamantul pentru folosirea dolosivă a mai multor căi de atac.
Pe fond, Decizia instanţei de apel este legală.
Reiterează cererea de intervenţie, solicitând admiterea ei, cumpărarea locuinţei, sistarea plăţii chiriei lunare în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, restituirea integrală a cheltuielilor de expertiză şi daune morale.
Examinând recursurile părţilor instanţa reţine următoarele:
A motiva o hotărâre judecătorească, înseamnă a redacta motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în cazul nostru analiza motivelor de apel, în fapt şi în drept cu indicarea sediului materiei incident în raport cu dispozitivul pronunţat precum şi cu argumentarea în aceiaşi manieră a înlăturării susţinerilor pârâţilor, pertinent, complet şi convingător. În cauză însă, considerentele deciziei recurate nu fac posibil controlul judiciar, din moment ce în afara citării unor elemente din expertiza efectuată în cauză, apelul formulat de reclamantul V.OG nu a fost examinat, cu excepţia inserării unui considerent greşit privitor la cererea iniţială a părţilor care ar fi solicitat doar restituirea în natură, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi 7 din Legea nr. 10/2001 care guvernează regulile aplicabile în materia restituirii bunurilor preluate abuziv.
Procedând în acest mod instanţa a procedat nelegal, motivul de recurs invocat de recurent ca aparţinând pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. este fondat obligaţia de motivare trebuind a fi efectivă.
Două chestiuni ridicate de recurentul V.O.M. reţin atenţia instanţei sub aspectul nerespectării în cauză a normelor de procedură care afectează dreptul la un tribunal independent consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reflectate în legislaţia română de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2)C. proc. civ., care fundamentează recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii judecătoreşti reglementată de art. 261 C. proc. civ., text care inserează la pct. 5 motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor ce reprezintă un drept al părţilor garantat întrucât prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având atât funcţiunea de a legitima Decizia jurisdicţională cât şi pe cea de a antrena o serie de consecinţe din punct de vedere al drepturilor justiţiabilului.
Fiind prin urmare o obligaţie de rezultat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Dulaurans V. Franţei din 21 martie 2000 par. 3) Decizia instanţei de apel nu corespunde exigenţelor impuse prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub un alt aspect, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a pus în dezbaterea părţilor obiecţiunile raportului de expertiză dispus în cauză, amânând pronunţarea sentinţei pentru ca părţile să ia cunoştinţă de conţinutul lor.
Procedând în acest mod instanţa a lipsit partea de dreptul la un proces contradictorial, care implică dreptul părţilor de a discuta probele cauzei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului Cauza Lobo Mahado Portugalia 22 februarie 2996) garanţie procedurală civilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului cauza Nidevöst – Huber V. Elveţia 18 februarie 1997) prevăzută de art.6 al.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deoarece respectarea principiului contradictorialităţii implică şi dreptul părţii de a prezenta observaţii în cauză, instanţa având obligaţia de a proceda la un examen efectiv obiecţiunilor aduse de părţi raportului de expertiză, amânarea cauzei dispusă de instanţa de apel a lipsit partea de dreptul de a-şi expune punctul de vedere asupra obiecţiunilor raportului de expertiză, aplicând un text de lege neincident momentului procesual examinat.
În acest context instanţa reţine că motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este fondat.
Faţă de aceste reţineri, instanţa urmează a admite recursul formulat de reclamantul V.OG şi în consecinţă şi a recursului formulat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva sentinţei recurate, pe care o va casa cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul formulat de intervenienta M.D. şi A.S.V., urmează a fi respins ca nefiind formulat în termen consecinţă a respingerii şi a cererii de repunere în termen.
Astfel, Decizia recurată a fost comunicată părţii din proces M.D., la data de 9 aprilie 2009 (f. 321 dos. apel), iar recursul a fost depus la instanţă la 29 aprilie 2009, situaţie în care este depăşit termenul prevăzut imperativ de dispoziţiile art. 3019 C. proc. civ. sancţionat cu decăderea conform art. 1031 teza 1 C. proc. civ.
Cererea de repunere în termen formulată de recurentă urmează a fi respinsă deoarece conform art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) C. proc. civ. deoarece partea nu a dovedit împrejurarea mai presus de voinţa ei care a împiedicat-o să introducă recursul în termen, plecarea sa din ţară neconstituind o astfel de împrejurare în sensul legii.
Recursul numitei A.S.V., poartă în sine şi viciul de a fi declarat de o persoană lipsită de calitate procesuală faţă de cadrul procesual pendinte, terţă faţă de hotărârea judecătorească care nu produce efecte faţă de ea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul V.O.M. şi de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 110 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de intervenientele M.D. şi A.S.V.
Respinge recursul declarat de intervenientele M.D. şi A.S.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1395/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
