ICCJ. Decizia nr. 1360/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1360/2010
Dosar nr. 7258/3/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 7258/3/2008, reclamanţii C.S. şi C.A., prin mandatar C.G., au formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 25 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, contestaţie, în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti prin primarul general şi Comisia de Aplicarea a Legii nr. 10/2001 a Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1; construcţie compusă din vestibul, trei camere, baie, cămară, bucătărie, oficiu, hol, scară, în suprafaţă utilă de 108,92 mp reprezentând 42,38% din imobilul corp B şi cotă parte de 1/2 din dreptul de coproprietatea indiviză forţată asupra părţilor din imobil care prin natura lor sunt în folosinţă comună: boxă, culoar, pivniţă, boxă; cota indiviză de teren în suprafaţă de 149 mp din totalul de 745 mp şi obligarea pârâtei municipiul Bucureşti prin primarul general să restituie în natură imobilul descris mai sus după rambursarea de către reclamanţi a sumei de 51.667 lei, primiţi cu titlu de despăgubire la 18 aprilie 1984, actualizată cu coeficientul de actualizare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 01 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii C.A. şi C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general să restituie reclamanţilor în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din trei camere, coridor, baie, două cămări, bucătărie şi debara în exclusivitate, oficiu, vestibul, trei pivniţe, culoar, intrare pivniţă şi scări în cotă parte indiviză de 1/2, cotă parte indiviză aferentă din dreptul de proprietate forţată asupra părţilor din imobil aflate prin natura lor în folosinţa comună a tuturor coproprietarilor, precum şi cota parte indiviză de 149 mp, teren din totalul de 745 mp, condiţionat de restituirea de către reclamanţi pârâtului a despăgubirii primite pentru imobilul arătat, în cuantum de 51.667 lei, actualizată cu coeficientul de inflaţie de la data de 18 aprilie 1984, până la data plăţii efective; a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.S. şi C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă şi a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 756 din 04 februarie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 16842/2002 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâţii M.N. şi M.D.G., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1603 din 15 noiembrie 1996, menţionat mai sus.
Această sentinţă a devenit definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1893 din 01 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, şi Decizia civilă nr. 1276 din 03 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Împotriva acestei hotărâri la data de 27 noiembrie 2007 a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a fost înregistrat la 12 decembrie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin Decizia civilă nr. 38 A din 19 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât; s-a respins ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cât şi cererea intimaţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată a acestuia, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989 (...) se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar conform art. 2 alin. 1 lit. h) din acelaşi act normativ: „în sensul prezentei legi, i imobile preluate în mod abuziv se înţelege (...) orice alte imobile preluate stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare".
Actul normativ în discuţie dispune restituirea inclusiv a imobilelor preluate cu titlu valabil, situaţie în care argumentul prezentat de către apelantul pârât, chiar dacă ar fi corect, nu ar prezenta nicio relevanţă în cauză.
Cu privire la cea de-a doua critică adusă hotărârii primei instanţe, Curtea a reţinut că, în speţă, chestiunea litigioasă o constituie dacă instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Or, interpretarea dispoziţiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. , nu mai poate fi pusă în discuţie, iar dezlegarea dată problemei drept prin această decizie a fost avută în vedere şi de către prima instanţă.
Contrar susţinerilor apelantului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună o parte din probe direct în instanţă.
Astfel, art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziţia motivată de soluţionare a cererii de restituire în natură este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, în funcţie de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât probe depuse după soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost avute în vedere anterior.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin primar general, critică, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
- Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, în mod eronat a fost respins apelul pârâtului, Curtea considerând a fi incidente în speţă dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. XX din 09 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, fiind obligatorie pentru instanţe conform art. 320 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuţie, iar dezlegarea dată problemei de drept prin această decizie a avut-o în vedere şi prima instanţă.
- Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul instituţiei pârâte s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a soluţiona notificarea prin emiterea unei dispoziţii motivate, cât timp documentaţia constituită în baza notificării celor doi intimaţi reclamanţi a fost incompletă.
Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
- Termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor prin art. 23 este un termen de recomandare şi nu un termen imperativ a cărui nerespectare să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.
Aliniatul (3) al art. 329 C. proc. civ. instituie obligativitatea pentru instanţe de a respecta dezlegările date problemelor de drept într-un recurs în interesul legii.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Instanţele de fond, în aplicarea deciziei în interesul legii şi a principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au soluţionat cererea de chemare în judecată pe fond în acord cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta apreciază că se află în imposibilitatea de a emite Decizia/dispoziţia dispusă de art. 25 din lege, deoarece reclamanţii nu au depus înscrisurile doveditoare cerute de lege, cu motivarea că termenul de 60 de zile din art. 25 este un termen de recomandare şi nu unul imperativ, termenul nefiind împlinit.
Critica nu poate fi primită dat fiind dispoziţiile art. 26 alin. (4) din lege ce permit completarea probatoriului şi în etapa judiciară a procedurilor stabilite prin legea de reparaţie, a deciziei pronunţate în interesul legii mai sus arătată cât şi a faptului că recurenta nu a soluţionat notificarea, indiferent în ce modalitate, timp de 8 ani.
Înalta Curte, faţă de cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a intimaţilor, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în această fază procesuală, şi anume la 1500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei nr. 38/A din data de 19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi C.S. şi C.A.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1357/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1353/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
