ICCJ. Decizia nr. 1395/2010. Civil. Anulare act. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1395/2010
Dosar nr. 4293/1/2007
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 700 pronunţată la 3 aprilie 2007 de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamanta-recurentă V.A. împotriva deciziei civile nr. 1359 din 30 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus modificarea în parte a deciziei, în sensul respingerii şi a apelului declarat de pârât.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Prin contractul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. 9554 din 24 martie 1950 de către Tribunalul Ilfov, secţia I a civilă comercială, reclamanta O.L.P. a devenit unica şi exclusiva proprietară a apartamentului de la parter al imobilului situat în Bucureşti, compus din vestiar, hol, sufragerie, terasă închisă, birou, dormitor, balcon, baie, bucătărie, oficiu, culoar, cămară şi WC, cât şi a unei camere de serviciu de la mansardă şi a două pivniţe de la subsol.
Totodată, prin contract, s-a stabilit în termeni neechivoci că „cumpărătoarea are un drept irevocabil de acces la pod şi spălătorie, una săptămână pe lună".
De asemenea, printr-o altă dispoziţie expresă din contract, s-a stabilit că, prin această vânzare s-a transmis în mod definitiv şi irevocabil …. şi proprietatea indiviză a părţilor comune, drept ce se va executa de către cumpărătoare, în conformitate cu capitolul VII art. 56 şi urm. din Legea privind încurajarea construcţiilor de locuinţe şi proprietate cu etaje şi apartamente din 3 mai 1927.
Conform art. 977 C. civ. interpretarea contractelor s-a făcut după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
De asemenea, în baza art. 982 C. civ., toate clauzele contractelor s-au interpretat unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.
Din modul de redactare a clauzelor contractuale, cât şi din comportamentul ulterior al părţilor contractante, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că autoarei recurentei i s-a transmis în mod expres, prin contract, apartamentul de la parter, o cameră de serviciu de la mansardă şi două pivniţe la subsol.
Cu privire la pod şi spălătorie, convenţia părţilor a constat doar în stabilirea unei servituţi materializată într-un drept de acces la aceste utilităţi doar o săptămână pe lună.
Cum în baza art. 969 C. civ. „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" iar revocarea lor se poate face prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege, ceea ce a fost cazul în speţă, a fost evident, că în baza contractului, reclamanta nu a putut pretinde un drept de coproprietate asupra podului, spălătoriei şi WC, căci acest drept nu i-a fost transmis.
Având perfectă cunoştinţă de acest fapt, reclamanta a refuzat ulterior să plătească impozit pentru spălătorie, iar moştenitoarea testamentară a primei proprietare, ce a rămas în proprietate cu restul imobilului, a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1954, spălătoria, WC, culoar şi podul de la mansardă împreună cu apartamentul de la etaj. Ulterior, prin act adiţional, cumpărătorii L.O. şi L.S., fiindu-le prezentat actul de vindere-cumpărare din 1950 încheiat cu reclamanta, au recunoscut reclamanţilor din prezenta cauză dreptul de acces la pod şi spălătorie.
Acest act adiţional a confirmat voinţa părţilor contractante din anul 1950.
Drept urmare, transmisiunile ulterioare prin vânzare sau moştenire au ajuns până la pârât a podului, spălătoriei şi WC-ului, de către subdobânditorii apartamentului de la etajul 1, au fost legale. Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora s-a transmis şi dreptul de servitute instituit în favoarea reclamanţilor, ca drept real ce a însoţit bunul.
Desigur, că în ceea ce priveşte contractul de vindere-cumpărare din anul 1950 au fost aplicabile prevederile legii pentru încurajarea construirii de locuinţe din 3 mai 1927, în vigoare la acea dată şi nu prevederile legilor ulterioare în materie, căci altfel, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, instituit prin art. 1 C. civ. şi consacrat ulterior în Constituţia României.
Conform capitolului VII, art. 57 al acestei legi, dreptul de proprietate individuală asupra unui etaj sau apartament cuprinde, ca accesoriu, şi dreptul de coproprietate forţată asupra tuturor porţiunilor din imobil, aflătoare prin natura lor, în folosinţă comună, a tuturor celor ce locuiesc în imobil, precum: terenul, faţada, fundaţiile, acoperişul, intrările, instalaţiile comune.
Apartamentul proprietatea reclamantei a fost situat la parter şi nu la mansardă, unde aceasta a avut un drept de proprietate exclusiv doar asupra unei camere de serviciu.
Drept urmare, făcând aplicarea textului susmenţionat, aceasta a devenit, în baza legii, coproprietară forţată şi perpetuă doar asupra culoarului de la mansardă, ca accesoriu, prin natura lui, al dreptului de proprietate exclusiv asupra camerei de serviciu de la mansardă.
Sub acest aspect prin contract, nu s-a indicat în mod expres, ca în cazul terenului, transmiterea dreptului de coproprietate, dar s-a specificat faptul că odată cu proprietatea exclusivă, s-a transmis, în mod definitiv şi irevocabil şi dreptul de proprietate asupra părţilor comune, ce se va exercita de către cumpărătoare, în conformitate cu capitolul VII art. 56 şi urm. din Legea din 3 mai 1927.
Prin urmare, acest culoar, aflându-se în baza legii, în coproprietate comună perpetuă şi forţată, legal, nu a putut face obiectul transmisiunilor ulterioare şi deci dreptul de proprietate asupra acestuia nu a putut fi dobândit valabil de către pârât, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11.567 din 18 martie 1994, de către notariatul de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti.
Cum acest contract a avut la bază o cauză ilicită, contrar regimului juridic a coproprietăţii forţate şi perpetue, a fost nul, în baza art. 966 şi art. 968 C. civ.
Drept urmare, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., s-a admis recursul şi s-a casat parţial Decizia în sensul respingerii şi a apelului de pârât.
Astfel, pe fond, s-au menţinut în totalitate dispoziţiile din sentinţă.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, S.D.C.N. invocând împrejurarea potrivit cu care soluţionarea acestei decizii s-a făcut prin invocarea dispoziţiilor locale criticate prin excepţia de neconstituţionalitate, respinsă însă greşit de instanţă, ca neavând legătură cu judecarea acestei cauze.
La termenul de judecată din 3 martie 2010, revizuentul a renunţat la judecata cererii de revizuire.
În aceste condiţii, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., instanţa va lua act de actul de dispoziţie procesuală al părţii.
În raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. revizuentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecarea cererii de revizuire a deciziei nr. 700 din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de S.D.C.N.
Obligă revizuentul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata V.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1381/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
