ICCJ. Decizia nr. 1634/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.1634/2010
Dosar nr. 2266/85/2006
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Investit fiind, Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 1552 din 11 decembrie 2006, pronunţată în dosar 2266/85/2006, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii S.C. şi S.V. şi a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta D.A.W., împotriva pârâţilor S.C. şi S.V., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, SC A. SA Mediaş prin lichidator SC I.C. SRL Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar, Municipiul prin Consiliul Local, Primarul municipiului Mediaş şi Consiliul Local Mediaş.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor S.C. şi S.V., suma de 1200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, Tribunalul Sibiu, a reţinut că instanţa a fost investită la 3 august 2004 cu o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 39/1999 încheiat între SC A. SA Mediaş şi S.C. şi V. (contr. f. 44 dos. Jud. Mediaş), fiind chemat în judecată doar cumpărătorul S.C.
Din motivarea acţiunii se reţine că „ .... cererea trebuie analizată în contextul conferit de disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie că... imobilele expropriate şi ale căror construcţii nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptăţite dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale".
S-a precizat că imobilul a fost revendicat şi notificat prin executorul judecătoresc T.V. la data de 06 iulie 2001, iar pârâtul deşi somat a ignorat acea somaţie încheind contractul de vânzare cumpărare, contestat, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Prin precizările depuse la filele 58 şi 164 dos. jud. Mediaş, reclamanta îşi complineşte cadrul procesual, iar asupra obiectului arată că „.... nu este vorba de o acţiune în revendicare ci întemeiată pe Legea nr. 10/2001 iar prin memoriul depus la fila 164 dosar se indică temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001".
Din starea de fapt prezentată, raportat la probatoriul administrat în cauză, se constată că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza Legii nr. 187/1945, situaţie în care măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt reglementate prin legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru acest imobil fiind incidente dispoziţiile art. 11 din legea specială.
Întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 31/1999 reclamanta prin acţiunea promovată vizează constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, în condiţiile dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de obiectul cauzei deduse judecăţii şi data promovării acţiunii, respectiv 3 august 2004 pârâţii S.C. şi V. au invocat următoarele excepţii:
1. - excepţia lipsei calităţii procesuale active, motivând că în temeiul principiului relativităţii efectelor actelor juridice, numai părţile contractante pot solicita anularea actului, reclamantul fiind un terţ faţă de contractul a cărui anulare o cere;
2. - excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în anulare conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, termenul pentru promovarea acestui gen de acţiune era cel mai târziu la 12 februarie 2002, reclamanţii solicitând anularea contractului în septembrie 2004;
3. - faţă de acţiunea în revendicare se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;
4. - inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motivând că reclamanta nu a urmat procedura administrativă necontencioasă prevăzută de art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, iar fosta unitate deţinătoare pârâta A. SA nici până în prezent nu a emis o dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din litigiu;
5. - excepţia lipsei de interes a reclamantei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost respinsă întrucât din motivarea în fapt şi în drept a cererii, respectiv pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără putinţă de tăgadă că obiectul cauzei dedus judecăţii îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare şi nu anularea acestuia.
A fost respinsă de asemenea şi excepţia lipsei de interes a reclamantei, dat fiind scopul urmărit prin promovarea acţiunii.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost admisă de tribunal pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „ prin derogare de la dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, acest termen prevăzut de legea specială a fost prelungit succesiv până în februarie 2002.
In atare situaţie, raportat la data promovării acţiunii respectiv 3 august 2004, dreptul la acţiune este prescris.
Întrucât prin precizările succesive, a motivelor invocate de reclamantă, se urmăreşte implicit revendicarea imobilului din litigiu, o astfel de acţiune întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de imediată aplicabilitate pentru imobilele ce intră sub incidenţa sa, precum imobilul din litigiu.
De altfel, jurisprudenţa este constantă sub acest aspect, întrucât procedura instituită de Legea nr. 10/2001 răspunde exigenţelor impuse de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar liberul acces la justiţie nu semnifică faptul că acest drept nu poate fi supus unor limitări sau condiţionări atâta timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Instanţa a considerat că, faţă de excepţia analizată, cercetarea fondului cauzei şi a celorlalte excepţii invocate, este de prisos, întrucât prescripţia este o excepţie de procedură, iar normele care o reglementează, au caracter imperativ.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare.
In motivarea apelului a susţinut, în esenţă, că instanţa de judecată încălcând principiul disponibilităţii şi autoritatea de lucru judecat, a schimbat natura cererii de chemare în judecată, soluţionând o acţiune privind constatarea nulităţii unui contract de vânzare cumpărare şi nu o acţiune în revendicare care este imprescriptibilă.
A mai susţinut reclamanta că a fost încălcată competenţa materială a instanţei, respectiv că era competentă să judece cauza judecătoria şi nu tribunalul, obiectul principal al pricinii fiind revendicarea unui imobil, însoţit de o cerere incidenţă privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, în cauză nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Conflictul de competenţă a fost soluţionat irevocabil de Curtea de Apel Alba Iulia, fiind astfel încălcată autoritatea lucrului judecat.
De asemenea s-a mai arătat că instanţa a omis să se pronunţe asupra caracterului preluării abuzive a imobilului soluţionând numai excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, acesta ducând la aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că, pentru ca exproprierea să opereze trebuiau îndeplinite două cerinţe, respectiv originea etnică germană şi colaborarea cu Germania Hitleristă, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 singura în măsură să analizeze valabilitatea titlului, era instanţa de judecată.
De asemenea a susţinut că în mod greşit instanţa a apreciat că după apariţia Legii nr. 10/2001 nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, dar şi aşa, în speţă sunt aplicabile dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai invocat reaua credinţă a dobânditorilor S., care cunoşteau modul abuziv în care statul a intrat în posesia imobilului.
Intimaţii S.C. şi S.V. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Ca excepţii au invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi inadmisibilitatea acţiunii (în lipsa unei notificări făcute în termen), lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Prin Decizia civilă nr. 2871 A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul formulat de reclamanta D.A.W. împotriva sentinţei civile nr. 1552 din 11 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Sibiu, pe care a desfiinţai-o în parte în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile formulată de reclamantă şi în consecinţă a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor capetelor de cerere, aceleaşi instanţe de fond Tribunalul Sibiu; a menţinut sentinţa numai in ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 39/1999 şi menţinând respingerea acestui capăt de cerere.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Prin acţiunea civilă precizată (f. 57) reclamanta a solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anularei încheierii de în tabulare nr. 2025/1957 şi a încheierilor ulterioare, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care pârâţii S.C. ş S.V. au cumpărat imobilul din litigiu şi restituirea în natură imobilului revendicat acţiune întemeiată pe dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care a şi atras de altfel competenţa Tribunalului pentru judecarea fondului.
Or, instanţa de fond, soluţionând cauza, a stabilit corect că reclamanta are calitate procesuală activă, făcând dovada cu actele de stare civilă şi Cartea Funciară, că este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii ( natură sau echivalent) conform Legii nr. 10/2001.
A soluţionat însă numai unul din capetele de cerere prin respingerea ca prescrisă a acţiunii în constatarea nulităţii contractului vânzare cumpărare, excepţie prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acţiunea fiind introdusă la 3 august 2004. Or, termenul până la care putea introducă o astfel de acţiune expiră la data de 14 august 2002.
Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul la acţiune prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit de două ori cu câte trei luni.
In acest fel, corect instanţa de fond a soluţionat acest capăt de cerere.
Apelul a fost admis însă pentru nesolutionarea celorlalte capete de cerere, privind caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, anularea încheierilor de întabulare şi restituirea în natură a imobilului.
In mod greşit instanţa de fond a reţinut că faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, cercetarea celorlalte capete de cerere şi a excepţiilor invocate este de prisos.
Nepronunţându-se asupra acestor capete de cerere, a fost încălcat principiul disponibilităţii reclamanta fiind aceea care a stabilit cadrul procesual.
Împotriva menţionatei decizi au formulat şi motivat recurs, în termen legal pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Sibiu precum şi S.C. şi S.V. critica vizând următoarele aspecte:
In dezvoltarea recursului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P., a invocat art. 304, alin. (1), pct. 9, C. proc. civ. susţinând că soluţia instanţei de apel de desfiinţare în parte a sentinţei civile nr. 1552/2006 a Tribunalului Sibiu este data cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, întrucât acţiunea formulata de reclamantă este o acţiune în constatarea nulităţii unui contract, având mai multe capete de cerere accesorii, si nu o acţiune în revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun care să aibă un caracter principal în raport de acţiunea în constatarea nulităţii actului de vânzare astfel că soluţia dată de prima instanţă este temeinică şi legală.
La rândul lor, pârâţii S., au invocat în recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că printr-o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a admis în parte apelul intimatei D., a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa şi asupra celorlalte capete de cerere.
Se susţine ca dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se aplică numai în cazul în care în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile comune, acestea fiind analizate împreuna, Înalta Curte, apreciară că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Reclamanta a investit prima instanţă cu acţiunea civilă precizată (f. 57 dosar fond) prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anularei încheierii de întabulare nr. 2025/1957 şi a încheierilor ulterioare, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care pârâţii S.C. ş S.V. au cumpărat imobilul din litigiu şi restituirea în natură a imobilului revendicat, acţiune întemeiată pe dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care a şi atras de altfel competenţa Tribunalului pentru judecarea fondului.
Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 11 decembrie 2006, prima instanţă a stabilit că reclamanta are calitate procesuală activă fiind persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, soluţionând însă numai unul dintre capetele de cerere cu care a fost investită.
Ori, tribunalul a omis să se pronunţe cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anulării încheierii de întabulare nr. 2025/1957 şi a încheierilor ulterioare precum şi asupra restituirii în natură a imobilului revendicat.
Astfel, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. teza I care dispun că "în cazul în care se constata că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacata şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Caracterul imperativ al dispoziţiilor legale menţionate care priveşte şi impune ordinea firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea asigurării celor doua grade de jurisdicţie. Exigenţa acestui principiu se impune nu numai în interesul părţilor ci şi pentru respectarea competenţei materiale a instanţelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluţionat de instanţa competentă.
Pe de altă parte, omisiunea instanţelor de a arăta care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Cum instanţa de fond nu a verificat şi nu s-a pronunţat pe fondul litigiului din perspectiva tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, aspect sesizat în mod corect de instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile, menţinând ca legală hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Sibiu şi S.C. şi S.V. împotriva deciziei civile nr. 287A din 26 octombrie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1637/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1626/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
