ICCJ. Decizia nr. 1580/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1580/2010
Dosar nr. 23409/3/2007
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 368 din 29 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins atât excepţia autorităţii de lucru judecat, cât şi acţiunea principală formulată de reclamanţii T.P., D.M. şi C.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca neîntemeiate.
Prin încheierea de şedinţă din 2 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus înaintarea dosarului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, având în vedere obiectul dedus judecăţii şi anume, pretenţii-acordarea drepturilor de autor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 221/ A din 14 iunie 2005, a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 368/ F din 29 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 10442 din 21 decembrie 2006, prin care s-a casat decizia apelată, s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1065 din 10 iunie 2008, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâta SC I. SA să plătească reclamanţilor următoarele sume în lei, la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, cu titlu de drepturi băneşti cuvenite conform H.G. nr. 152/1992, anexa 1, partea a II-a, pct. l, astfel: T.P. 19.156 DOLARI S.U.A.; D.M. şi C.V. câte 9578 DOLARI S.U.A. fiecăruia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 18/ A din 27 ianuarie 2009, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC I. SA împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 10 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 23409/3/2007 în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi T.P., D.M. şi C.V.
A schimbat în tot sentinţa apelata în sensul că a anulat cererea formulata de C.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, în temeiul art. 161 C proc. civ., pentru lipsa calităţii de reprezentant; a admis excepţia prescripţiei formulării acţiunii; a respins ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanţii T.P. şi D.M. împotriva pârâtei SC I. SA şi a obligat pe intimaţii T.P. şi D.M. la plata către apelanta a cheltuielilor de judecata în sumă de 6251,61 lei.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului C.V. în persoana numitului T.P., invocată în faţa primei instanţe, în primul ciclu procesual, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute susţinerile apelantei în sensul că soluţionarea acestei excepţii ar fi intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că sentinţa 368 a fost în totalitate desfiinţată prin decizia civila nr. 10442 din 21 decembrie 2006, iar încheierea prin care se soluţionase această excepţie, fiind încheierea de dezbateri, făcea parte integrantă din sentinţa desfiinţată.
Având în vedere cele susţinute de apelanta, Curtea a constatat că practic se reiterează excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului C.V. în persoana numitului T.P.
Cu privire la această excepţie, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată este semnată pentru C.V. de către T.P., iar în cerere se menţionează că reclamantul C.V. ar fi reprezentat prin procură de T.P.
Procura invocata ca temei al reprezentării din dosarul nr. 3748/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, autentificata sub nr. 2175 din 1 septembrie 1997 de Consulatul General al României la Toronto, este dată pentru o altă cauză decât cea de faţă.
Ca atare, nefăcându-se dovada calităţii de reprezentant în persoana lui T.P., cererea formulata de acesta în numele reclamantului C.V. a fost anulată în temeiul art. 161 C. proc. civ.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată ca motiv de apel, Curtea a constatat că faţă de dispoziţiile exprese ale deciziei de casare şi desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, prima instanţă a fost învestită cu rejudecarea numai a capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, respectiv cel privind obligarea pârâtei să achite autorilor invenţiei adaosul la sumele cuvenite autorilor ca drepturi de autor pentru invenţia aplicata, la valoarea echivalenta a 60.315 DOLARI S.U.A., reprezentând o cotă anuală de 50 % din economiile realizate pentru restul anilor de aplicare, în conformitate cu cele prevăzute în H.G.R. nr. 152/1992 anexa 1, partea II, pct. 1.
Dreptul la acţiune al reclamanţilor a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 sau, cel mai târziu, de la intrarea în vigoare a H.G. 152/1992, prin care au fost detaliate modalităţile de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite inventatorilor.
Reclamanţii şi-au valorificat dreptul prevăzut în art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 în conformitate cu anexa I partea I din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991 cuprins în H.G. 152/1992, obţinând sentinţa civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar cuantumul despăgubirilor cuprinse în această sentinţă a fost actualizat prin sentinţa civilă nr. 470 din 17 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila.
Sumele pretinse de reclamanţi în conformitate cu anexa I partea a II-a din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991 cuprins în H.G. nr. 152/1992 privesc adaosul pentru aplicarea invenţiei în anii 1980 - 1991, aşa încât reclamanţii ar fi trebuit să solicite aceste sume fie odată cu cele solicitate conform Părţii I din anexa I, întrucât priveau o perioada anterioară, fie separat, însa în termenul de prescripţie de 3 ani care începea să curgă cel mai târziu de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 152/2992, respectiv 30 aprilie 1992.
Cum acţiunea de fata a fost promovata la 2 septembrie 2003, Curtea a constat că la momentul promovării cererii dreptul material la acţiune era prescris.
Nu pot fi reţinute susţinerile intimaţilor în sensul că prescripţia nu a operat, întrucât demersurile invocate de intimaţi au privit alte drepturi decât cele pretinse prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv acele drepturi care au fost valorificate prin sentinţa civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi ca în cadrul cererii ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1244/1995 să solicite şi stabilirea drepturilor în conformitate cu anexa I partea a Il-a din Regulamentul cuprins în H.G. nr. 152/1992, având în vedere că pretenţiile de faţă privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991. De asemenea, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să valorifice aceste drepturi printr-o acţiune separată promovată în cursul termenului de prescripţie.
În consecinţa, Curtea a constatat întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nemai impunându-se analiza celorlalte motive de apel invocate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.M. şi T.P., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală în baza art. 304 C. proc. civ., fără indicarea motivelor de modificare ori casare incidente.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs ce pot fi încadrate, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că dispoziţiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958 nu se aplică acţiunilor privind dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie, ca în cazul de faţă deoarece drepturile de autor sunt drepturi de redevenţă la uzufructul şi uzul unei proprietate intelectuală, brevetul de invenţie.
Se arată că de fapt este vorba de prescripţia achizitivă de 10-20 de ani şi nu de prescripţia extinctivă.
Intimata nu este îndreptăţită să invoce excepţia prescripţiei extinctive faţă de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece prin refuzul de actualizare prin indexare, ca urmare a tergiversării executării sentinţei civile nr. 470 din 17 aprilie 2000, prin viclenie i-a pus pe recurenţi în imposibilitatea de a evalua drepturile maxime cuvenite autorilor invenţiei, aşa cum rezultă din adresa I.C.M.A. nr. 433 din 14 martie 2003.
Intimata, prin întâmpinarea formulată în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului, ca nefundat, întrucât prescripţia dreptului la acţiune a fost reţinută în mod corect.
Analizând decizia din perspectiva criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Recurenţii, prin acţiunea formulată la 2 septembrie 2003, au solicitat obligarea intimatei în temeiul contractului de cesiune a invenţiei a cărei autori sunt, la plata integrală a drepturilor băneşti cuvenite aferente unei invenţii nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.
Invocarea de către recurenţi a dispoziţiilor art. 22 din Decretul nr. 167/1958 este lipsită de finalitate juridică întrucât prevederea se referă la imprescriptibilitatea acţiunii reale, temei de drept ce nu se aplică şi acţiunilor personale, din categoria lor făcând parte şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, acţiune referitoare la un drept de creanţă.
Recurenţii invocă greşit şi dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba). Textul de lege se aplică în materia răspunderii civile delictuale şi nu a răspunderii civile contractuale, aplicabilă cauzei.
Instituţia juridică a prescripţiei achizitive, invocată în recurs, nu are aplicabilitate în cauză deoarece priveşte un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin exercitarea unei posesii asupra unui bun imobil, pe o anumită perioadă, 10-20 de ani ori 30 de ani. Ori, în cauza de faţă sunt discutate drepturile de proprietate intelectuală ale autorilor unei invenţii, drepturi ce intră în categoria drepturilor mobile prin determinarea legii.
Din motivele de recurs transpune ideea, deşi nu este pe deplin structurată, că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 14 martie 2003 când directorul SC I. SA a comunicat recurenţilor eşalonarea plăţilor cuvenite.
Susţinerea nu poate fi primită întrucât eşalonarea plăţilor se referă la modalitatea de executare a sentinţei civile nr. 1244 din 19 decembrie 1994 şi nu la pretenţiile din pricina de faţă.
Drept urmare, Înalta Curte, reţinând că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Faţă de poziţia intimatei de parte câştigătoare în proces, recurenţii vor fi obligaţi la 2000 lei cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (l) şi (3) C. proc. civ.
Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciat la 2000 lei şi nu la 7418,16 lei cât s-a solicitat, faţă de împrejurarea că întâmpinarea reprezintă o reiterare a motivelor de apel precum şi a faptului că soluţia instanţei de apel s-a bazat pe o excepţie şi anume aceea a prescripţiei dreptului la acţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul formulat de reclamanţii D.M. şi T.P. împotriva deciziei nr. 18/ A din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenţii la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC I. SA
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4153/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4126/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
