ICCJ. Decizia nr. 1666/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1666/2010
Dosar nr. 4127/97/2007
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanţii J.O., J.l. şi M.O. au chemat în judecată pe pârâţii H. SA şi Sucursala H. Haţeg şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că reclamanţii sunt proprietari asupra suprafeţei de 20771 m.p. teren, ocupată abuziv din anul 1990 de SC H. SA şi expropriată prin HG 392/2002; să fie obligat expropriatorul la plata despăgubirilor compuse din suma de 145.752 euro, reprezentând valoarea terenului şi suma de 160.000 lei reprezentând prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a terenului pe perioada 1990-2007; să stabilească cel mai scurt termen de plată al despăgubirilor şi să fie obligat expropriatorul la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 281 din 18 mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins ca prematură cererea, constatând că nu a fost urmată procedura premergătoare prevăzută de capitolul III din Legea 33/1994.
Prin Decizia civilă nr. 235/ A din 07 septembrie 2007, această sentinţă a fost desfiinţată de Curtea de Apel Alba Iulia, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, apreciindu-se că în mod greşit a fost respinsă cererea ca prematur formulată.
Rejudecând litigiul, prin sentinţa civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a respins excepţia de prematuritate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, a constatat inoperantă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în ce priveşte folosul de tras pentru perioada anterioară declarării utilităţii publice, iar pe fond a admis în parte acţiunea şi în consecinţă.
S-a luat act că reclamanţii au consimţit la exproprierea terenurilor în echivalent arabil în suprafaţă de 23.437 m.p., arabil, păşune şi fânaţ.
A fost obligată pârâta SC H. SA Bucureşti pentru Statul Român să achite în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii suma de 644.000 lei - valoarea terenului expropriat şi suma de 119.620,5 lei - prejudiciu cauzat prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2008.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3350 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariul avocat şi a fost respinsă în rest acţiunea.
Prin încheierea din 14 ianuarie 2009, prima instanţă a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 176 din 08 octombrie 2008, în sensul că a respins acţiunea faţă de pârâta SC H. Haţeg şi a obligat pârâta SC H. SA Bucureşti la plata sumei de 15.550 lei cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 23 ianuarie 2009, prima instanţă a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce priveşte calea de atac, pe care a calificat-o drept apel.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, prima instanţă a reţinut că prin HG nr. 392/2002 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei suprafeţe de teren în care este inclusă şi cea în litigiu, iar prin actul normativ menţionat s-a desemnat ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA Bucureşti.
Prin raportul de expertiză întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994 a fost identificat terenul aparţinând reclamanţilor, afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar experţii au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp şi un venit mediu anual de 8520 lei/ha producţie agricolă.
Faţă de concluziile expertizei şi dispoziţiile Legii 33/1994, instanţa de fond a apreciat admisibilă cererea şi a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp pentru terenul expropriat.
În ce priveşte perioada pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului, instanţa a apreciat că aceste despăgubiri se datorează din anul 2002, de când a fost adoptat actul de expropriere.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA Bucureşti, reţinând că a fost desemnată prin HG nr. 392/2002 ca reprezentând Statul Român, în calitate de expropriator.
În ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune pentru folosul de tras pe perioada anterioară actului de declarare oficială a cauzei de utilitate publică, prima instanţă le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece expropriatorul a preluat, fără despăgubiri, imobilele aparţinând reclamanţilor şi fără ca, în conformitate cu art. 21 din Legea 33/1994, să sesizeze tribunalul.
În considerentele încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 14 ianuarie 2009, prima instanţă a arătat că a omis să se pronunţe prin sentinţă asupra cererii formulate împotriva pârâtei SC H. Haţeg şi că, deşi a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată ca fiind compus din onorariul expertului şi din onorariul avocatului, dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de 3350 lei, în loc de 15.550 lei, cum este corect şi cum rezultă din chitanţele aflate la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 77/ A din 10 aprilie 2009, Curtea de Apel Alba lulia a respins atât apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 176 din 08 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Hunedoara cât şi apelul declarat de pârâtul Statul Român prin SC H. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţei civile şi a încheierii din data de 14 ianuarie 2009.
Critica invocată de reclamanţi, referitoare la neacordarea folosului de tras pentru întreaga perioadă 1991-2007, a fost constatată ca nefondată de instanţa de apel cu motivarea că acest petit este unul patrimonial urmărind obţinerea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, fiind astfel incidente prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Ca urmare, raportat la data introducerii acţiunii, pentru perioada 1991-2002, pentru care nu au fost acordate despăgubiri reprezentând folosul de tras, dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris.
Curtea de Apel a apreciat că, faţă de prevederile art. 295 alin. (1) C. pen. nu poate analiza temeinicia despăgubirilor acordate pentru perioada 2002-2008, deoarece legalitatea acestora nu a fost criticată de niciuna din părţi, deşi prima instanţă a reţinut că excepţia prescripţiei extinctive este inoperantă.
A fost respinsă şi critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel constatând că prima instanţă a respectat criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată impuse de art. 274 alin. (3) C. pen.
În privinţa apelului declarat de pârât, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 235/ A din 07 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că acţiunea promovată de reclamanţi nu este prematură şi că expropriatorul are terenul în posesie, astfel că nu justifică interes să formuleze acţiunea reglementată de art. 21 din Legea 33/1994. Instanţa de apel a dat îndrumări primei instanţe în sensul determinării cuantumului despăgubirilor.
Faţă de dispoziţiile deciziei menţionate, instanţa de apel a constatat nefondate criticile pârâtului privind prematuritatea acţiunii şi depăşirea de către prima instanţă a atribuţiilor atunci când a stabilit despăgubirile pentru terenul expropriat.
Raportat la cuantumul acestor despăgubiri, s-a reţinut că prima instanţă, conformându-se îndrumărilor date de instanţa de control judiciar, a dispus întocmirea unui raport de expertiză prin care să fie identificat terenul în litigiu şi să fie determinat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanţi.
Această expertiză a fost efectuată de o comisie de experţi, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, din care au făcut parte trei experţi, unul desemnat de instanţă, iar câte unul desemnat de fiecare parte.
Niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la expertiză, iar pârâtul nu a solicitat în faţa instanţei de apel efectuarea unei noi expertize.
În conţinutul expertizei, au fost identificate imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor care, prin HG nr. 392/2002 au fost declarate de utilitate publică, urmând a fi expropriate. Experţii au identificat fiecare imobil în parte, categoria de folosinţă şi suprafaţa ce i se cuvine antecesorului reclamanţilor, raportat la cota de proprietate deţinută din fiecare imobil.
De asemenea, experţii au stabilit preţul terenului folosind metoda comparaţiei prin bonitateşi luând în calcul preţurile practicate în zonă pentru terenuri similare.
Folosul de tras a fost determinat ţinându-se cont de categoria de folosinţă a fiecărui imobil şi de producţia agricolă ce s-ar fi putut obţine.
Instanţa de apel a apreciat că, în aceste condiţii, criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor sunt nefondate, de vreme ce probele prin care s-a determinat acest cuantum sunt legale şi au fost administrate în condiţii de contradictorialitate. Reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de moştenitori ai defunctului J.I., conform certificatului de calitate nr. 170/2005, iar împrejurarea că nu s-au aflat în posesia terenurilor la momentul când pârâtul a ocupat aceste terenuri, nu aduce atingere dreptului lor de proprietate.
Raportat la încheierea din 14 ianuarie 2009, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa a îndreptat eroarea materială de calcul în privinţa cheltuielilor de judecată, conform art. 281 C. pen. şi a completat hotărârea pronunţându-se şi cu privire la pârâta Sucursala H. Haţeg, conform art. 2812 C. pen.
Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 33/1994, pentru lucrările de interes naţional, expropriator în înţelesul legii este statul, prin organismele desemnate de Guvern.
Prin HG nr. 392/2002 s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român prin SC H. SA. Ca urmare, pârâta Sucursala H. Haţeg nu are calitatea de a reprezenta în cauză Statul Român, astfel că, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea faţă de această pârâtă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii J.I., J.O. şi M.O.M. şi pârâta SC H. SA Bucureşti - Sucursala H. Haţeg.
1. Prin recursul declarat, reclamanţii formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 7 şi 9 C. pen.:
a. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. pen. în sensul că nu sunt reţinute o serie de împrejurări ce compun starea de fapt, nu sunt analizate o parte din mijloacele de probă administrate, considerentele sunt contradictorii şi nu sunt examinate suficient apărările şi susţinerile reclamanţilor.
b. Instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 33/1994 în ceea ce priveşte prejudiciul constând în folosul de tras. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede expres că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului, în noţiunea de prejudiciu urmând să fie cuprins inclusiv folosul de tras rezultat din lipsa de folosinţă a terenului.
Prescripţia dreptului material la acţiune şi neacordarea despăgubirii constând în folosul de tras, pentru perioada 1991-2002 nu este întemeiată pentru că invocarea unei asemenea excepţii ar face ca efectele să se producă asupra întregii acţiuni cu care instanţa a fost sesizată.
Chiar dacă în speţă s-ar putea pune problema existenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta ar fi infirmată de întreruperea cursului prescripţiei şi de repunerea de drept în termen. Astfel, aşa cum s-a menţionat şi probat cu actele depuse la dosarul cauzei, în fapt operează dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în sensul că pârâtul expropriator a recunoscut dreptul de proprietate şi pretenţiile reclamanţilor în perioada 1991 - 2002, iar începând cu 2002 cursul prescripţiei a fost întrerupt prin promovarea unei acţiuni în contencios administrativ. Pe de altă parte, aşa cum a fost prezentată şi dovedită starea de fapt, reclamanţii s-au aflat în situaţii asimilate cauzelor care conduc la repunerea in termenul general de prescripţie, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Repunerea în termen este prevăzută şi de dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea 18/1991 care îşi produc efectul şi în situaţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, în sensul că repunerea în termen operează ope legis.
c. Criteriile pe care instanţa de apel le-a găsit justificate în a reduce la jumătate onorariul avocaţial nu sunt în realitate întemeiate şi obiective.
Unul dintre aceste criterii se raportează potrivit art. 274 alin. (3) şi la valoarea pricinii. Din acest punct de vedere, este evident că onorariul convenit prin contractul de asistenţă şi reprezentare juridică nu este nepotrivit de mare.
Volumul de muncă desfăşurat de către avocatul ales a fost deosebit de mare având în vedere cele două cicluri procesuale cât şi complexitatea cauzei şi a presupus o documentare riguroasă, redactarea unei serii de acte procedurale şi participarea în faza de expertiză extrajudiciară şi judiciară.
În plus, prin reducerea onorariului de avocat, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi cele ale art. 969 C. civ.
2. Pârâta SC H. SA Bucureşti - Sucursala H. Haţeg critică Decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:
Evaluatorul a luat în calcul cea mai profitabilă utilizare a proprietăţii care este fizic posibilă, justificată legal, fezabilă financiar şi care conduce la cea mai mare valoare a proprietăţii evaluate, ajungându-se ca prin metoda comparaţiei prin bonitare oferta să fie de 12 ori mai mare decât cea care s-ar fi obţinut prin comparaţie directă.
Deşi, potrivit art. 26 din Lege, preţul se stabileşte luând ca bază de calcul a despăgubirii valoarea reală a imobilului, preţul la care se vând de regulă imobilele de acelaşi fel, Curtea de Apel a ignorat în mod nepermis expertiza care a stat la baza ofertei depusă de expropriator, substituindu-se Comisiei Guvernamentale stabilită prin act normativ, singura abilitată a valida un preţ evaluat.
In drept sunt indicate prevederile art. 304 pct. 4, 7 şi 8 C. pen.
Analizând Decizia pronunţată de instanţa de apel în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte reţine următoarele:
l.a.b. Recursul promovat de reclamanţi este fondat sub următoarele aspecte:
Prin Decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut, în ceea ce priveşte critica reclamanţilor vizând neacordarea folosului de tras pentru întreaga perioadă 1991-2007, că acest petit este unul patrimonial prin care se urmăreşte obţinerea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, fiind astfel incidente prevederile Decretului 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din acest decret, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Ca urmare, a concluzionat instanţa de apel, raportat la data introducerii acţiunii, pentru perioada 1991-2002, pentru care nu au fost acordate despăgubiri reprezentând folosul de tras, dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris.
Înalta Curte constată însă că, prin cererea de apel cu care au învestit instanţa de apel, reclamanţii au formulat o serie de critici referitoare la dezlegarea dată de prima instanţă sub aspectul prescrierii dreptului material la acţiune pentru perioada 1990-2002, de natură să atragă înlăturarea acestei sancţiuni.
Astfel, reclamanţii au susţinut că efectele prescripţiei sunt înlăturate prin recunoaşterea tacită a dreptului de proprietate al reclamanţilor, arătând că, în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă, recunoaşterea pârâtului atrage întreruperea cursului prescripţiei pentru perioada 1990-2001.
Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut şi repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile art. 19 din acelaşi act normativ precum şi aplicarea mutatis mutandis a prevederilor art. 13 din Legea 18/1991, care ar avea, de asemenea, drept efect repunerea reclamanţilor apelanţi în termenul de formulare a pretenţiilor privind acordarea despăgubirilor pentru respectiva perioadă.
Deşi sesizată legal cu aceste critici, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lor, limitându-se a arăta că dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris, neanalizând susţinerile acestora privind întreruperea cursului prescripţiei şi repunerea în termenul de promovare a acţiunii.
Omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile apelanţilor nu ar fi întemeiate, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. pen., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
Pe de altă parte, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, acele aspecte care nu au făcut obiectul controlului exercitat de instanţa de apel.
De aceea, în temeiul, în temeiul art. 304 pct. 7 C. pen. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Curţii de Apel.
c. Critica formulată sub aspectul aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. pen., nu este fondată.
Ceea ce poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este modul în care instanţa a interpretat şi aplicat prevederile art. 274 C. pen.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod corect că, în cauză, a existat, în raport de soluţia pronunţată, o culpă procesuală a pârâtului. Fiind în culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. pen., pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dovedite şi solicitate de reclamanţi.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. pen.: „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (..) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."
Cenzurarea hotărârii pronunţate din perspectiva modului în care instanţa a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. pen., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale in raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaţilor şi anume valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Or, în cauză, aceste criterii au fost avute în vedere de instanţă. Verificarea aprecierilor instanţei în aplicarea lor la desfăşurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunţate şi o încălcare a dispoziţiilor art. 304 C. pen. conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Nu sunt fondate criticile recurenţilor prin care aceştia susţin, sub aspectul aplicării art. 274 alin. (3) C. pen., că instanţa a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi ale art. 969 C. civ.
Instanţa nu a făcut decât să stabilească, în raportul procesual civil, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea care a căzut în pretenţii. Prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. pen., instanţa nu a intervenit în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce efectele între părţi, ci doar a apreciat în ce măsură, onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a căzut în pretenţii, aplicând pentru aceasta criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. pen.
2. Înalta Curte nu va primi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta SC H. SA Bucureşti - Sucursala H. Haţeg deoarece, prin aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. pen., va constata că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. pen. raportat la art. 25-27 din Legea nr. 33/1995.
Prin acest recurs se susţine încălcarea, prin Decizia recurată, a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, recurenta fiind nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, apreciind că aceasta, prin ignorarea expertizei avută în vedere de expropriator, s-a subrogat Comisiei Guvernamentale, singura abilitată a valida preţul în această materie.
Criticile nu sunt fondate.
Competenţa instanţei de judecată de a stabili cuantumul despăgubirilor acordate în materie de expropriere, este expres prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea 33/1995, iar modalitatea de calcul al acestora este reglementată prin art. 25-27 din acelaşi act normativ.
Astfel, potrivit art. 26 din Legea 33/1994, despăgubirea acordată expropriatului se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuie să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Totodată, legea dispune prin art. 27 că instanţa are obligaţia de a compara rezultatul expertizei cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi, despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat.
Aceste prevederi legale nu au fost greşit interpretate sau aplicate de instanţa de apel.
Aşa cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză (şi pe care pârâta nu l-a contestat prin formularea de obiecţiuni), comisia de experţi tehnici stabilită de instanţă în baza art. 25 din Legea nr. 33/1994, a avut în vedere analiza pieţei imobiliare şi, pentru determinarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, a aplicat metoda comparaţiei care presupune tocmai evaluarea raportului cerere-ofertă existent pe piaţa imobiliară.
Această modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor satisface exigentele impuse de art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994. Instanţa nu are obligaţia de a-şi fundamenta hotărârea pe raportul de expertiză întocmit de expropriator, întrucât o astfel de obligaţie ar lipsi de orice conţinut dispoziţiile art. 25 şi următoarele din Legea nr. 33/1995. Pe de altă parte, susţinerea că instanţa de apel ar fi ignorat conţinutul expertizei care a stat la baza variantei propuse de expropriator se constituie într-o obiecţiune la adresa raportului de expertiză, în condiţiile în care, potrivit art. 304 C. pen., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
Înalta Curte constată totodată că celelalte susţineri formulate de pârâtă prin recursul declarat se constituie fie în aprecieri cu caracter general, care nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. pen., fie în critici referitoare la considerentele sentinţei pronunţate de tribunal, în condiţiile în care obiect al căii de atac exercitate nu poate fi decât Decizia adoptată de instanţa de apel.
Pe de altă parte, deşi indică în finalul motivelor de recurs formulate prevederile art. 304 pct. 4, 7 şi 8 C. pen., Înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu pot fi circumscrise acestor motive de casare, respectiv de modificare a deciziei recurate.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, în temeiul art. 304 pct. 7 C. pen. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
În funcţie de dezlegările pe care instanţa de apel, în rejudecare, le va da criticilor formulate de reclamanţi şi neanalizate prin Decizia recurată, se va dispune completarea probatoriului sub aspeaul despăgubirilor solicitate de aceştia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii J.I., J.O. şi M.O.M. împotriva Deciziei nr. 77/ A din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA Bucureşti - Sucursala H. Haţeg împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2200/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
