ICCJ. Decizia nr. 3851/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3851/2010
Dosar nr. 27866/3/2006
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 august 2006, reclamanta A.O.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, V.N., M.M., M.I., M.P. şi M.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1. obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să-i restituie în natură părţile din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, imobil compus din teren în suprafaţă de 600 m.p. şi construcţia aflată pe acesta, formată din parter, care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995;
2. obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie părţile din imobilul susmenţionat, dobândite prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâţii M.I., M.P. şi M.V. au formulat cereri de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a M.F.P., solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii în revendicare împotriva lor, să se dispună obligarea chemaţilor în garanţie, în solidar, la plata preţului actual, la valoarea de piaţă, pentru apartamentele din imobilul litigios cumpărate de ei în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa nr. 1034 din 02 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea principală, în sensul că l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamantei suprafaţa de teren neconstruită de 427,93 m.p., situată în Bucureşti, sector 1 şi a respins celelalte cereri ca neîntemeiate. Prin aceeaşi sentinţă s-au respins cererile de chemare în garanţie ca rămase fără obiect şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 1.000 lei către pârâta V.N. şi a sumei de 1.500 lei către pârâta M.I., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea părţii de imobil neînstrăinată, acţiunea reclamantei vizează sancţionarea refuzului unităţii deţinătoare de a-i răspunde la notificarea trimisă din 10 iulie 2001, ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului, conform Deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
În aceste condiţii, în temeiul deciziei în interesul legii menţionate, tribunalul a procedat la soluţionarea pe fond a notificării, sens în care, constatând că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, a apreciat că se impune obligarea unităţii deţinătoare, respectiv pârâtul Municipiul Bucureşti, la restituirea în natură a părţii din imobilul litigios care nu a făcut obiectul unor înstrăinări, şi anume suprafaţa de teren neconstruită, de 427,93 m.p., diferenţă între suprafaţa totală a terenului, de 609,70 m.p., stabilită de expert F.F.A., şi suprafaţa construită, de 181,77 m.p., stabilită de expert O.C. prin răspunsul la obiecţiuni.
În ceea ce priveşte cererile în revendicarea părţilor de imobil înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, opuse dobânditorilor acestora, tribunalul a reţinut că soluţionarea acestora este supusă regulilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, care înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., în virtutea regulii de drept potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală şi se aplică prioritar acesteia.
În raport de prevederile legii speciale, care, în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, permit fostului proprietar să obţină restituirea în natură a bunului numai dacă a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare (art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45), reţinând, totodată, că ambele părţi au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, tribunalul a apreciat că pârâţii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost atacate de reclamantă pe calea acţiunii în nulitate, trebuie să păstreze bunul în natură, urmând ca reclamanta să obţină pentru acesta despăgubiri de la stat.
În sprijinul acestei soluţii, tribunalul a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene, potrivit căreia Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, art. 1 din Protocolul nr. 1 neputând fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând ca un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea Europeană a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilităţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi reclamanta. Pârâtul M.M. a formulat cerere de aderare la apel pentru recuperarea cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 245 din 31 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca nefondate, apelul chematului în garanţie şi cererea de aderare la apel a pârâtului M.M. şi a admis apelul reclamantei, iar în consecinţă: a casat în parte sentinţa apelată; a admis în tot acţiunea; a obligat pe pârâţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a trimis cauza spre rejudecarea cererilor de chemare în garanţie la prima instanţă.
În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este nefondată, deoarece reclamanta a justificat nu doar calitatea sa de succesoare a proprietarului bunului revendicat, ci şi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia.
Astfel, în cauză s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1935, prin care H.N. şi G.N. au dobândit terenul în suprafaţă de 600 m.p., situat în Bucureşti.
Este adevărat că s-a depus la dosar autorizaţie de construire doar pentru suprapunere etajul II la corpul cu parter situat în Bucureşti, însă atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că imobilul la care s-a efectuat suprapunerea aparţinea altei persoane, este aplicabilă prezumţia că acesta aparţinea proprietarilor terenului.
Identitatea între imobilul solicitat prin cererea de chemare în judecată şi cel deţinut în proprietate de autorii reclamantei este dovedită atât în raport de adresa din 22 aprilie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului I.V.S. - Comitetul Executiv (fila 66), din care rezultă că imobilul naţionalizat de la N.G., cât şi prin aplicarea prezumţiei prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Faptul că în actul de preluare a imobilului s-a menţionat adresa acestuia ca fiind A.C. în loc de A.C. constituie o eroare materială, astfel cum rezultă din adresele din 22 aprilie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului I.V.Stalin – Comitetul Executiv (fila 66) şi din 07 ianuarie 2006 emisă de CGMB – AFI (fila 14 dosar de fond), întocmite pe baza unor evidenţe oficiale.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii revendicare întemeiată pe dreptul comun este nefondată, întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.
Soluţia este în acord şi cu Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în care s-a statuat nu doar asupra rezolvării concursului dintre legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, ci şi asupra faptului că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Pe fondul cererii în revendicare, curtea a apreciat că se impune a fi analizată cu prioritate valabilitatea titlului statului, chiar dacă nu s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens, pentru că, în ipoteza în care se reţine ca fiind aplicabilă speţei Legea nr. 10/2001, chiar prevederile acestei legi reglementează consecinţe diferite în ceea ce priveşte măsurile reparatorii, după cum imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil.
În speţă, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea art. 8 din Constituţia României în vigoare la acel moment, art. 480 C. civ. şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
În această situaţie, reclamanta beneficiază de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Totuşi, potrivit legii speciale interne, chiar dacă proprietarului imobilului preluat fără titlu valabil i se recunoaşte această calitate, el nu va mai putea obţine restituirea în natură în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată), ceea ce echivalează cu o „ingerinţă" în dreptul de proprietate.
Or, privarea de proprietate a reclamantei, respectiv „ingerinţa" ce s-ar produce prin respingerea acţiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată, trebuie să răspundă principiului proporţionalităţii, în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat şi ocrotit de legislaţia europeană.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. În plus, s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri.
Prin urmare, respingerea acţiunii în revendicare a reclamantei ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.
În acest context, trebuie reţinută împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamanta ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi a OUG nr. 81/2007.
Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv determină concluzia că reclamanta este în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deşi legea în vigoare la momentul promovării prezentei acţiuni, precum şi la momentul declarării apelului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată) îi recunoştea calitatea de proprietar. În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanta este supusă în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
În consecinţă, având în vedere că în prezenta cauză reclamanta se găseşte într-o situaţie similară, deoarece are un „bun" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantei şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, curtea de apel a apreciat că restituirea în natură a imobilului către reclamantă se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.
Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziţie calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului, cale, de altfel, demarată în cauză prin formularea de către pârâţii M.I., M.P. şi M.V. a cererilor de chemare în garanţie a vânzătorului Municipiului Bucureşti şi a M.E.F.
Prin urmare, privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporţionalităţii, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriaşului-cumpărător pe Legea nr. 112/1995 calea unei acţiuni pentru obţinerea unei reparaţii integrale a pierderii bunului, prin restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În ceea ce priveşte aplicarea în speţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, curtea de apel a reţinut că dispozitivul acestei decizii stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei europene în raport cu dispoziţiile legii interne. Cât priveşte partea finală a dispozitivului, care condiţionează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, curtea a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Faţă de considerentele expuse, s-a apreciat că se impune admiterea apelului reclamantei şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii şi a cererilor în revendicare îndreptate împotriva chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995.
Apelul chematului în garanţie Municipiul Bucureşti a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar absenta răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat de către instanţă, în condiţiile legii speciale.
Instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie/dispoziţie asupra notificării este competentă să examineze fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând asupra restituirii în natură, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, în recurs în interesul legii.
Cererea de aderare la apel formulată de pârâtul M.M. a fost apreciată şi ea ca nefondată în raport de soluţia dată în apel acţiunii principale, care nu îl mai îndreptăţeşte pe titularul apelului incident la recuperarea cheltuielilor de judecată de la reclamantă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâţii M.I., M.M., M.P., M.V. şi V.N., precum şi de chematul în garanţie M.F.P.
I. Prin motivele de recurs înregistrate la Înalta Curte la data de 08 ianuarie 2010 (filele 60-63 dosar recurs), recurenta-pârâtă M.I. a invocat, în drept, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a contestat legalitatea soluţiilor de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi de admitere pe fond a acestei acţiuni împotriva sa; în ceea ce priveşte soluţia de casare cu trimitere spre rejudecarea cererilor de chemare în garanţie, recurenta a susţinut că aceasta echivalează cu disjungerea respectivelor cereri, măsură care nu a fost pusă în discuţia părţilor, ceea ce îi încalcă dreptul la apărare.
II. Recurentul-pârât M.M. a formulat următoarele motive de recurs:
1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – instanţa a admis apelul fără a se sprijini pe motivele de apel formulate, singurele care au fost puse în discuţia părţilor.
Deşi apelul reclamantei a vizat, în principal, prioritatea titlului acestei părţi în raport cu titlurile pârâţilor în operaţiunea de comparare de titluri specifică revendicării, motivarea instanţei de apel nu se referă la compararea titlurilor, ci la admisibilitatea revendicării, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă.
Concluzia instanţei este greşită, faţă de neclarităţile existente pe acest aspect în materialul probator al cauzei.
Astfel, imobilul revendicat se afla pe strada A.C., pe când actul de proprietate se referă la un imobil de pe bd. A.M., iar actul de naţionalizare face referire la un imobil situat pe str. A.C.
Rezultă că nu s-a dovedit identitatea imobilului revendicat cu cel din actele de proprietate.
Prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu putea fi aplicată în favoarea reclamantei, deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este supusă Legii nr. 10/2001, ci este o acţiune în revendicare de drept comun, în cadrul căreia prezumţiile, fie legale, fie judecătoreşti, nu au nici un fel de relevanţă, operând regula că dreptul de proprietate trebuie dovedit de cel care îl invocă.
Aşadar, în cauză nu este făcută dovada că pe terenul cumpărat de soţii N. s-a ridicat prezenta construcţie, respectiv imobil format din demisol, parter şi două etaje. Autorizaţia depusă la dosar se referă exclusiv la supraetajarea unui corp de imobil cu parter şi etaj retras, însă nu există nici un act care să ateste persoana care a construit acest corp de imobil.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – considerând admisibilă acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru instanţe în problema de drept referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, cum este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu.
În acest sens, în Decizia menţionată s-a reţinut că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţi raporturilor juridice, respectiv că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – acţiunea în revendicare nu putea fi admisă cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat.
Conform practicii constante a Înaltei Curţi, din moment ce titlul de proprietate al subdobânditorului de la stat nu a fost desfiinţat, iar subdobânditorul a fost de bună-credinţă la întocmirea actului, acţiunea în revendicare împotriva sa nu poate fi admisă.
Recurentul susţine că se află în această situaţie, deoarece contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească şi el a fost de bună-credinţă, încheind contractul după expirarea termenului prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/195, la un moment la care nu exista nici o cerere de restituire din partea fostului proprietar.
Prin urmare, titlul său de proprietate este perfect legal, inclusiv din punctul de vedere al opozabilităţii faţă de terţi, întrucât a fost înscris în cartea funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, radiat din registrele de publicitate de la data naţionalizării. Aşa fiind, el trebuia considerat preferabil titlului reclamantei, cu consecinţa că acţiunea în revendicare îndreptă împotriva sa trebuia respinsă, ca neîntemeiată.
Mai mult, recurentul susţine că şi el deţine un „bun" în sensul Convenţiei, aşa încât trebuie să se bucure de protecţia legislaţiei internaţionale.
Practica recentă a Curţii Europene a stabilit că nu se poate face un act de dreptate prin comiterea altei nedreptăţi, aşa încât din moment ce contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat în condiţiile legii şi nu a fost desfiinţat, el nu poate fi privat de proprietate în favoarea altei persoane, căreia i s-a făcut cândva un act de nedreptate şi care, potrivit Legii nr. 10/2001, are posibilitatea unei juste şi drepte despăgubiri.
În situaţia admiterii acţiunii în revendicare, s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, iar despăgubirile la care face referire instanţa de apel cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 1/2009 nu-i oferă o siguranţă proporţională privării de proprietate suferite, comportând riscuri ce ţin de desfăşurare procedurii judiciare şi chiar de posibilitatea concretă de încasare a despăgubirilor.
III. Recurenţii-pârâţi M.P. şi M.V. au formulat următoarele motive de recurs:
1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
În soluţionarea acestei excepţii, curtea de apel a nesocotit dezlegările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încălcând astfel prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit, tocmai cu privire la acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modul de rezolvare a concursului dintre legea specială şi legea generală – în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, precum şi condiţiile de acordare a priorităţii Convenţiei europene a drepturilor omului în carul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun – să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Raportat la prevederile deciziei în interesul legii susmenţionată, acţiunea în revendicare a reclamantei, formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, fiind aplicabilă legea specială de reparaţie, care înlătură dispoziţiile de drept comun în materie.
Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aşa încât ea este obligată să parcurgă întreaga procedură a acestei legi pentru obţinerea de măsuri reparatorii, neavând deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Admisibilitatea acţiunii în revendicare nu putea fi reţinută nici pin raportare la prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, deoarece acestea nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.
2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în mod nelegal, instanţa de apel s-a pronunţat asupra valabilităţii titlului statului, în condiţiile în care nu fusese învestită de reclamantă cu un astfel de capăt de cerere.
Pe de altă parte, urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a reţinut ca aplicabile speţei dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că persoana îndreptăţită are deschisă calea acţiunii de drept comun, pentru că legea specială nu prevede o cale de urmat în această situaţie, aşa cum prevede în art. 29 alin. 4 pentru imobilele preluate cu titlu valabil.
Acest raţionament este greşit, deoarece se întemeiază pe o dispoziţie legală abrogată la data soluţionării apelului – art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin art. 1 paragr. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 – şi ignoră modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care se precizează expres calea de urmat şi atunci când imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, potrivit alin. (4) al art. 46 din Legea nr. 10, introdus prin Legea nr. 1/2009, „Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma procedura prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile acestei legi se aplică cu prioritate."
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar conduce la o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.
Faptul că dispoziţiile legale enunţate nu permit persoanei îndreptăţite să obţină restituirea în natură a imobilului care a fost înstrăinat unui cumpărător de bună-credinţă nu echivalează cu o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care reclamanta a avut posibilitatea ca, în termen de un an de la apariţia Legii nr. 10/2001, să solicite nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi, dar nu a uzat de această posibilitate.
În absenţa unui atare demers, reclamanta nu mai poate obţine, potrivit Legii nr. 10/2001, decât despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, or, faţă de această modalitate de reparaţie, reclamanta nu este expusă la nicio ingerinţă în dreptul de proprietate.
4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 atunci când a apreciat că riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este înlăturat după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 stabileşte prioritatea aplicării normelor convenţionale într-o acţiune în revendicare de drept comun numai dacă astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cum, în speţă, pârâţii sunt titularii unui drept de proprietate preexistent, confirmat prin neatacarea lui pe calea acţiunii în nulitate, acţiunea în revendicare împotriva lor nu putea fi admisă, pentru că astfel s-ar aduce atingere dreptului lor de proprietate.
Calea procedurii judiciare pentru obţinerea de către chiriaşii-cumpărători a contravalorii de piaţă a imobilului este reglementată de Legea nr. 1/2009 numai pentru cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţie care nu se regăseşte în speţă, aşa încât instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 este eliminat riscul încălcării dreptului de proprietate al subdobânditorilor prin admiterea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor de persoana îndreptăţită.
5. Art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - instanţa de apel nu a făcut o analiză de comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor prin prisma dispoziţiilor legii speciale aplicabile, sub acest aspect hotărârea fiind nemotivată şi dată cu încălcarea legii.
În operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pe temeiul cărora trebuia să dea preferinţă titlului pârâţilor.
Aceasta deoarece, titlul pârâţilor este un contract valabil, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, opozabil erga omnes prin înscrierea lui în cartea funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, neînscris în cartea funciară şi care, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, îi dă vocaţie exclusivă la obţinerea de despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului.
6. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal cererea de chemare în garanţie.
Soluţia de casare a sentinţei primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe aspectul cererilor de chemare în garanţie echivalează cu o disjungere a cererilor de chemare în garanţie, or acest aspect nu a fost supus dezbaterii părţilor, ceea ce le încalcă dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
IV. Recurenta-pârâtă V.N. a invocat global motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a reţinut greşit că, în speţă, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra demisolului imobilului litigios.
Nici la fond şi nici în apel nu a fost depusă nicio autorizaţie de construire privind apartamentul de la demisolul imobilului, aşa încât dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestei părţi de imobil nu putea fi reţinut ca dovedit doar pe baza unei prezumţii simple.
2. Instanţa de apel a reţinut greşit identitatea între imobilul revendicat şi cel din actul de proprietate al autorului reclamantei, precum şi identitatea între autorul reclamantei, G.N., şi titularul dreptului de proprietate, G.N., stabilind, de asemenea, greşit profesia autorului reclamantei ca fiind una care îl excepta de la naţionalizare.
În acest sens, recurenta a făcut trimitere la probele administrate în cauză, susţinând, în esenţă, că acestea au fost interpretate eronat de către instanţa de apel şi că, în realitate, ele nu confirmă situaţia de fapt stabilită de această instanţă.
3. În mod nelegal instanţa de apel a analizat valabilitatea titlului statului, cât timp reclamanta nu formulase un asemenea capăt de cerere.
4. Admiterea acţiunii în revendicare împotriva sa este greşită, în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost anulat.
Potrivit art. 46 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta trebuia să formuleze acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire imobilul preluat de stat fără titlu valabil, în termenul special de prescripţie.
Reclamanta nu a formulat o asemenea acţiune, aşa încât actul de înstrăinare pe Legea nr. 112/1995 este perfect valabil, fiind consolidată transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului, iar acest drept nu poate fi anihilat în cadrul revendicării prin comparare de titluri.
Recurenta susţine că întrucât titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat, ea are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionalla Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa încât trebuie să beneficieze de protecţia acestui document european.
Prin urmare, acţiunea în revendicare a reclamantei trebuie respinsă, pentru că altfel s-ar rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
V. Recurentul-chemat în garanţie M.F.P. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii pe aspectul soluţiilor date cererilor de chemare în garanţie şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Astfel, recurentul a arătat că el nu poate fi chemat să răspundă pentru evicţiune, această răspundere revenind, conform art. 1337 C. civ., vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să justifice calitatea procesuală pasivă în cauză a M.F.P., cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune presupune angajarea răspunderii vânzătorului, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost respinsă de instanţa de apel în mod greşit, deoarece calea acţiunii în revendicare de drept comun nu mai este deschisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie care instituie o procedură obligatorie pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 înlătură aplicarea dispoziţiilor de drept comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordinea pe care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Recursul pârâtei M.I. este nul.
În Şedinţa publică din termenul din 04 iunie 2010, curtea pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia nulităţii acestui recurs în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a motivării lui peste termenul legal.
Excepţia este întemeiată şi va fi admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 C. proc. civ.
În speţă, recurentei-pârâte M.I. i s-a comunicat Decizia atacată la data de 19 iunie 2009, aşa cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 114 din dosarul de apel.
Prin raportare la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, urmează a se reţine că termenul de motivare a recursului s-a împlinit pentru această parte la data de 05 iulie 2009, într-o zi de duminică, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., el s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, luni 06 iulie 2009.
Recurenta-pârâtă M.I. a înregistrat la dosar motivele de recurs după această dată, respectiv la 08 ianuarie 2010, iar printre ele nu se regăsesc motive de ordine publică.
Astfel, prin motivele de recurs depuse peste termen s-a contestat legalitatea hotărârii atacate sub aspectul soluţiilor de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi de admitere, pe fond, a acestei acţiuni; în ceea ce priveşte soluţia de casare cu trimitere spre rejudecarea cererilor de chemare în garanţie, s-a susţinut că aceasta echivalează cu disjungerea respectivelor cereri, măsură care nu a fost pusă de instanţă în discuţia părţilor, ceea ce le încalcă dreptul la apărare.
Încălcarea dreptului la apărare prin nepunerea în discuţia părţilor a „disjungerii cererilor de chemare în garanţie" a fost invocată de recurenta-pârâtă M.I., la termenul de dezbateri din 04 iunie 2010, ca reprezentând motiv de ordine publică.
Motivele vizând nelegalitatea soluţiilor date pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi pe fondul acţiunii în revendicare, nu sunt motive de ordine publică, deoarece nu aduc în discuţie încălcarea unor norme care ocrotesc un interes general, obştesc, ci a unor norme care ocrotesc un interes particular, aşa încât partea interesată le putea valorifica numai în termenul legal de motivare a căii de atac.
Nici motivul vizând încălcarea dreptului la apărare nu are caracter de ordine publică, deoarece normele privind dreptul la apărare sunt edictate în vederea ocrotirii interesului particular al părţilor, astfel că încălcarea lor poate fi invocată în calea de atac de partea interesată, dar numai cu respectarea termenului de motivare a căii de atac.
Reţinând, aşadar, că recurenta-pârâtă M.I. nu şi-a motivat recursul în termenul legal, iar motivele depuse peste termen nu cuprind motive de ordine publică, Înalta Curte urmează să facă aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal şi nu au fost invocate nici motive de ordine publică.
Pe cale de consecinţă, în baza textului de lege susmenţionat, se va constata nulitatea recursului declarat de pârâta M.I.
II. Recursurile pârâţilor M.M., M.P., M.V. şi V.N. sunt fondate numai în raport de criticile comune vizând nelegalitatea soluţiei pronunţate pe fondul acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.
Celelalte critici formulate în cadrul acestor recursuri nu pot fi primite, fie pentru că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., fie pentru că nu sunt întemeiate.
Astfel, criticile prin care recurenta-pârâtă V.N. contestă dovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra demisolului imobilului revendicat, a identităţii de imobil, a identităţii de persoană cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios şi a exceptării de la naţionalizare a autorului reclamantei din perspective profesiunii acestuia vizează chestiuni de fapt, sustrase controlului judiciar în recurs.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin OUG nr. 138/2000.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte, în realitate, recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Tot astfel, criticile prin care recurentul-pârât M.M. contestă soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe motiv că s-a reţinut greşit ca fiind dovedit în cauză dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil revendicat, exced dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate.
Ca atare, nici aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.
În recursurile tuturor pârâţilor se regăsesc critici privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, ce nu pot fi, însă, primite.
Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este corectă şi va fi menţinută pentru următoarele considerente, care înlocuiesc motivarea instanţei de apel.
În speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21.
Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21, or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 şi anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deţinut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.
Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor-cumpărători.
Desigur că soluţionarea unei asemenea acţiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, întrucât în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum corect au susţinut şi recurenţii.
Recurenţii-pârâţi M.P., M.V. şi V.N. au imputat instanţei de apel şi faptul că s-a pronunţat, în mod nelegal, asupra valabilităţii titlului statului, în condiţiile în care reclamanta nu formulase un asemenea capăt de cerere.
Critica este neîntemeiată, neputându-se reţine depăşirea limitelor legalei învestiri a instanţei prin analizarea validităţii titlului statului în absenţa unui capăt de cerere distinct în acest sens, deoarece o asemenea analiză se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă. Acţiunea în revendicare fiind, prin definiţie, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamantul este sau nu proprietar şi cum, în speţă, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanţa trebuia să analizeze acest aspect şi să stabilească dacă titlul statului este sau nu valabil.
În ceea ce priveşte critica recurentului M.M. privind nemotivarea hotărârii recurate prin raportare la motivele de apel formulate de reclamantă, nici aceasta nu este întemeiată.
În cadrul apelului reclamantei s-a contestat soluţia dată de prima instanţă pe fondul cererii în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători şi aceasta este chestiunea analizată în considerentele deciziei recurate.
Faptul dacă analiza realizată de instanţa de apel pe acest aspect este sau nu corectă din perspectiva legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii este o chestiune ce ţine de legalitatea hotărârii pronunţate, formând obiectul unui motiv de recurs separat.
Astfel, în recursurile tuturor pârâţilor se regăsesc critici vizând nelegalitatea soluţiei pronunţate pe fondul acţiunii în revendicare îndreptate împotriva subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995.
Aceste critici sunt întemeiate şi în raport de ele recursurile pârâţilor vor fi admise, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Înlăturând aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, în soluţionarea cererii în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă, cum este şi cazul celui în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c)).
Prin urmare, existând suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., în speţă se ridica problema concursului dintre legea specială şi legea generală, iar aceasta trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
În acelaşi sens este şi Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."
Pe cale de consecinţă, în soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă împotriva subdobânditorilor imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile dispoziţiile de drept substanţial ale acestei legi speciale.
Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate, este necesar ca fostul proprietar să introducă acţiunea în anularea actului de înstrăinare.
În acest sens, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă, iar alin. (5) al acestui articol prevede termenul în care se poate formula acţiunea în nulitate.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că acţiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită.
Deşi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să atace în justiţie contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestora în termenul special de prescripţie prevăzut legea specială, reclamanta nu a acţionat în acest sens şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractelor şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
Prin urmare, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, şi anume 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentele care, conform art. 18 lit. c), nu mai puteau fi restituite în natură foştilor proprietari.
În atare condiţii, admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar nu este posibilă.
Aceasta fiind şi situaţia în speţă, urmează a se reţine că prin admiterea apelului reclamantei şi schimbarea soluţiei fondului, în sensul admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, trebuie reţinut că, Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
În consecinţă, legislaţia internă respectă exigenţele Convenţiei, astfel că nu existau motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greşit a procedat curtea de apel.
În cauză, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu se justifică nici din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, cum, de asemenea, greşit a reţinut instanţa de apel.
Garanţiile conferite de Convenţie protejează atât pe reclamantă, cât şi pe pârâţi, deoarece şi unii şi ceilalţi sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei.
Pentru reclamantă, acest „bun" îl reprezintă tocmai hotărârea pronunţată în prezentul litigiu în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantei.
În egală măsură, şi pârâţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare este recunoscută, implicit, prin neatacarea lor de către reclamantă pe calea acţiunii în nulitate prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul.
Or, în raport de circumstanţele particulare ale speţei – unde, în pofida legislaţiei speciale, reclamanta nu a promovat în termenul legal acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe Legea nr. 112/1995, ceea ce i-ar fi permis, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun în favoarea reclamantei ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.
Aşa fiind, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, dându-se preferabilitate titlurilor acestora din urmă, pentru că altfel s-ar aduce atingere dreptului pârâţilor la respectarea bunului, justului echilibru care trebuie menţinut între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, precum şi securităţii raporturilor juridice.
Respingerea acţiunii în revendicare a reclamatei este în concordanţă şi cu Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prioritatea Convenţiei poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
De menţionat că reclamanta, titulară şi ea a unui „bun" în sensul Convenţiei, are posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piaţă a imobilului, potrivit legii speciale, de a cărei procedură a şi uzat, prin formularea notificării.
Faptul că în prezent Fondul Proprietatea – prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 - nu funcţionează, nu putea constitui un motiv pentru admiterea acţiunii în revendicare, cum eronat a reţinut instanţa de apel, deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii, sancţionată de altfel în repetate rânduri de Curtea Europeană, consecinţele să fie suportate nu de stat, ci de alţi particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenţie.
Argumentul instanţei de apel, potrivit căruia pârâţii beneficiază de o lege favorabilă lor, respectiv Legea nr. 1/2009, nu poate justifica nici el soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, deoarece prin respectivul act normativ s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri echivalente valorii de circulaţie a imobilelor către chiriaşii-cumpărători ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce nu este cazul în speţă.
Faţă de cele prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin admiterea apelului reclamantei şi schimbarea, în parte, a sentinţei de fond, în sensul admiterii acţiunii în revendicare a reclamantei şi împotriva pârâţilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, astfel că fiind îndeplinite condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile pârâţilor M.M., M.P. şi M.V. şi V.N. urmează a fi admise în limita criticilor formulate pe acest aspect.
În consecinţă, conform art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanta A.O.A. împotriva sentinţei primei instanţe; celelalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active, precum şi la respingerea apelului formulat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti şi cererii de aderare la apel formulată de pârâtul M.M., vor fi menţinute.
De menţionat că, urmare a respingerii apelului reclamantei, se păstrează integral sentinţa primei instanţe, deci şi soluţia de respingere a cererilor de chemare în garanţie, formulate de chiriaşii-cumpărători, ca rămase fără obiect, aceasta fiind consecinţa directă a respingerii cererii în revendicare împotriva chiriaşilor-cumpărători, care a făcut ca evicţiunea ce constituie temeiul chemării în garanţie să nu se producă.
În aceste condiţii, au rămas fără obiect criticile vizând cererile de chemare în garanţie din recursul pârâţilor M.P. şi M.V.
III. Recursul chematului în garanţie M.F.P. este nefondat.
Faţă de admiterea recursurilor precedente, care a antrenat păstrarea sentinţei primei instanţe şi în ce priveşte soluţia dată cererilor de chemare în garanţie formulate de chiriaşii-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, aceea de respingere a acestor cereri ca rămase fără obiect, nu se mai impune analizarea criticilor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., care au devenit lipsite de interes, întrucât M.F.P. nu a fost obligat în raportul juridic în care a fost chemat să răspundă.
În ceea ce priveşte criticile vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, acestea sunt neîntemeiate, sens în care vor fi avute în vedere argumentele reţinute în analiza recursurilor pârâţilor pe acelaşi aspect.
Pe cale de consecinţă, recursul chematului în garanţie va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe intimata-reclamantă, care este partea căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală de recurenţii-pârâţi care le-au solicitat.
Astfel, intimata-reclamantă va fi obligată să plătească 3.000 lei recurentului-pârât M.M. şi 6.500 lei recurentei-pârâte V.N., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanţele de la filele 72, respectiv 76 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta M.I. împotriva Deciziei nr. 245 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul chematului în garanţie M.F.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Admite recursurile declarate de pârâţii M.M., M.P. şi M.V. şi V.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.O.A. împotriva sentinţei civile nr. 1034 din 02 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Obligă pe intimata-reclamantă A.O.A. la 3.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât M.M. şi la 6.500 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă V.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2200/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1761/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
