ICCJ. Decizia nr. 2493/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2493/2010
Dosar nr. 42926/3/2006
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1108 din 19 decembrie 2003 pronunţată în Dosarul nr. 4173/2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia formulată de petenta A.M.V. în contradictoriu cu intimata Compania Naţională P.R. SA, pentru lipsa calităţii procesuale active, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Totodată, a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul S.A.T.C., în contradictoriu cu aceeaşi intimată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în privinţa contestatoarei, că nu a formulat notificare, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce îl priveşte pe contestator, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiilor art. 22.2 din HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv nu a anexat la notificarea nr. 4879/2001 trimisă intimatei prin executorul judecătoresc copii legalizate sau certificate de pe actele referitoare la calitatea de moştenitor, deşi a fost încunoştinţat de către intimată asupra acestei obligaţii.
În privinţa susţinerii contestatorului referitoare la rămânerea fără obiect a notificării nr. 4879/2001, ca urmare a obţinerii dispoziţiei nr. 8/2003 a Primăriei comunei Cobadin, tribunalul a reţinut că aceasta nu poate fi avută în vedere, întrucât imobilul în litigiu, situat în comuna Cobadin, judeţul Constanţa, a intrat în administrarea M.P.T. - Direcţia Regionalei PTR Constanţa prin Decizia nr. 833/2956, iar ulterior în proprietatea CN. Poşta Română SA, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din HG nr. 371/1998.
Aşadar, contestatorul a notificat în mod corect unitatea deţinătoare a imobilului revendicat, respectiv intimata Compania Naţională P.R., întrucât aceasta este unitatea cu personalitate juridică care are competenţa de a soluţiona notificarea trimisă prin executorul judecătoresc.
Apelul declarat de către contestatori împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 553 din 30 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 812/2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia Considerentelor primei instanţe.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 08 aprilie 2005 au declarat recurs contestatorii S.A.T.C. şi A.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 24 iunie 2005, sub nr. 25503/1/2005 (în format vechi 9040/2005).
Prin Decizia nr. 5296 din 30 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestatori împotriva deciziei menţionate, cu consecinţa casării acesteia, admiterii apelului împotriva sentinţei civile nr. 1108 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, desfiinţării în parte a acesteia şi trimiterii cauzei aceluiaşi tribunal pentru rejudecarea contestaţiei formulate de S.A.T.C.; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu interzice ca, după formularea cererii de chemare în judecată şi, ulterior, pe tot parcursul judecăţii, contestatorul să folosească orice mijloc de probă în dovedirea dreptului pretins.
Instanţa de apel, în virtutea rolului activ, avea obligaţia de a completa probele administrate la prima instanţă şi de a administra alte probe, dacă le considera necesare, astfel încât, în rejudecare, se impune ca, pentru stabilirea situaţiei de fapt, ansamblul probelor să fie completat, inclusiv printr-un raport de expertiză.
Cauza a fost reînregistrată la data de 14 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 42926/3/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 874 din 06 mai 2008, această instanţă a admis contestaţia lui S.A.T.C., a anulat Hotărârea nr. 40 din 26 septembrie 2003 emisă de Compania Naţională P.R. şi a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.392,90 m.p. şi construcţia aflată pe acesta, situată în comuna Cobadin, judeţul Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a pornit de la premisa că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a constatat irevocabil prin Decizia de casare nr. 5296 din 30 mai 2006, pronunţată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tribunalul a apreciat că, deşi prin dispoziţia nr. 8 din 27 martie 2003 emisă de Primăria comunei Cobadin, judeţul Constanţa, s-a dispus restituirea de către această instituţie în natură a aceluiaşi imobil către constatator şi A.M.V., din toate actele dosarului, rezultă că unitatea deţinătoare a acestui imobil nu este Primăria comunei Cobadin, aceasta nedepunând niciun înscris din care să rezulte acest aspect, la solicitarea expresă a instanţei, ci intimata din prezenta cauză.
Chiar şi prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a arătat în mod expres că ea este unitatea deţinătoare a imobilului în cauză, iar motivul respingerii cererii de restituire a imobilului a fost doar acela că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune actele doveditoare ale calităţii de moştenitor de pe urma defunctei proprietare S.M. şi nici actele care să-i ateste dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Apelul declarat de către Compania Naţională P.R. SA împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 418 din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În consecinţă, a schimbat în parte sentinţa şi a modificat Hotărârea nr. 40/2003, în sensul că respectiva cerere de restituire se respinge pentru lipsa calităţii de unitate deţinătoare.
A fost menţinută cealaltă dispoziţie a sentinţei.
În prealabil, a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei de interes.
Referitor la această excepţie, Curtea a apreciat că este întrunit interesul în promovarea căii de atac, deoarece folosul practic urmărit de către apelantă este schimbarea hotărârii primei instanţe, fiind partea care a pierdut în faza procesuală respectivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea, ca rămasă fără obiect, a Hotărârii nr. 40 din 26 septembrie 2003 emise de către intimata Compania Naţională P.R. SA - în sensul respingerii notificării contestatorului pentru nedovedirea calităţii de persoana îndreptăţită - pe considerentul că nu aceasta este proprietara imobilului care a format obiectul notificării, şi deci unitate deţinătoare, ci Primăria comunei Cobadin, conform situaţiei juridice reale, care a şi emis o dispoziţie de restituire în natură.
În virtutea principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care contestaţia a vizat exclusiv anularea hotărârii emise de către intimată cu privire notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa nu putea să dispună cu privire la soarta acesteia decât în sensul dorit de către contestator, nici în privinţa obiectului, nici a cauzei juridice.
Prin urmare, dispunând anularea hotărârii care formează obiectul litigiului şi restituirea în natură a imobilului pentru care s-a formulat notificare, tribunalul a încălcat principiul disponibilităţii, prin aceea că a acordat mai mult decât s-a cerut.
Nu s-ar putea reţine nici că a procedat astfel în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., dat fiind că prin Decizia pronunţată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dat o dezlegare chestiunii litigioase cu care contestatorul a sesizat instanţa, ci s-a pronunţat numai în sensul necesităţii administrării unor probe.
În ceea ce priveşte calitatea de unitate deţinătoare, instanţa de apel a constatat că aceasta nu este întrunită în persoana intimatei, nici în privinţa terenului şi nici în privinţa construcţiei, nefiind titulara dreptului de proprietate asupra acestora.
În acest sens, s-a reţinut că prin Decizia nr. 833 din 25 decembrie 1956 emisă de către fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanţa în aplicarea Decretului nr. 409/1955, imobilul a fost transmis din folosinţa Sfatului Popular al comunei Cobadin - Raionul N.V. - Regiunea Constanţa, în folosinţa Ministerului Poştei şi Telecomunicaţiilor, pentru Direcţia Regională P.T.T.R. Constanţa.
Acest act normativ reglementa: în art. 1 - transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate de acestea, fără plată; în art. 6 alin. (1) - transmiterea bunurilor proprietate de stat în proprietatea organizaţiilor obşteşti şi cooperatiste, cu plată; în art. 6 alin. (2) - trecerea, pe durată determinată, a bunuri proprietate de stat în folosinţa gratuită a organizaţiilor obşteşti.
Se constată astfel că, deşi M.P.T. ar fi trebuit să dobândească, în baza Decretului nr. 409/1955, un drept de administrare asupra imobilului proprietate de stat, prin Decizia nr. 833 din 25 decembrie 1956 emisă de către fostul Comitet executiv al Sfatului Popular Regional Constanţa a primit numai un drept de folosinţă.
Pe cale de consecinţă, neavând un drept de administrare asupra imobilului, care să fi fost transformat în drept de proprietate conform art. 5 din actul constitutiv - anexă la HG nr. 371/1998, apelanta nu a devenit proprietara imobilului în litigiu.
Mai mult decât aiat, oi dacă ar fi avut un drept de administrare, din succesiunea actelor normative privind transformarea fostelor unităţi economice de stat în regii autonome şi cele emise ulterior referitor la reorganizarea regiei în domeniu, nu rezultă că apelanta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Cobadin, judeţul Constanţa.
Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat s-a stabilit că regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, poştă, iar potrivit art. 3 regiile autonome de interes naţional se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului. Primul alineat al art. 5 mai arată, într-adevăr, că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, însă art. 4 prevede că patrimoniul se stabileşte prin actul de înfiinţare a regiei autonome.
În aplicarea acestei legi, a fost adoptată HG nr. 883/1990, prin care a fost înfiinţată Regia Autonomă R.P.T., care la art. 3 prevede că activul patrimonial se constituie din activul preluat de la fostul M.P.T. şi de la unităţile sale, din domeniul de activitate al poştelor şi telecomunicaţiilor.
Sintagma „activ preluat" nu este definită însă de textul legal, nereieşind obiectul şi modalitatea preluării activului, însă este indiscutabil că era necesar un act prin care bunurile să fie individualizate, neputând fi vorba de integralitatea bunurilor din domeniul în discuţie aflate în administrarea fostului minister sau a unităţilor sale, cum era şi Direcţia Judeţeană de Poştă şi Telecomunicaţii Constanţa.
A admite soluţia contrară ar însemna că ministerul de resort, respectiv M.C., care a preluat atribuţiile ministerului înfiinţat în baza Decretului nr. 8/1990 prin divizarea M.T.T., nu a dobândit de la acesta niciun bun, nici cel puţin cele necesare desfăşurării propriei activităţi şi nici cel puţin ca titular al unui alt drept decât cel de proprietate.
Această omisiune legislativă a fost acoperită, cel puţin în privinţa societăţilor comerciale, prin adoptarea HG nr. 834/1991, care a stabilit că se eliberează de către organele abilitate certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Simpla existenţă a imobilului în evidenţa contabilă a regiei nu demonstrează intervenirea unei preluări, pentru aceasta fiind necesară şi manifestarea de voinţă a unităţii transmiţătoare.
Prin urmare, în absenţa unei dovezi a preluării imobilului în care funcţiona oficiul P.T.T.R. Cobadin de la fosta Direcţie Judeţeană de Poştă şi Telecomunicaţii Cobadin, la momentul înfiinţării Regiei Autonome R.P.T., nu se poate reţine că acesta a făcut parte din patrimoniul său, în realitate regia exercitând asupra sa numai acte de stăpânire materială.
Prin HG nr. 448/1991 Regia Autonomă R.P.T. a fost desfiinţată, fiind înfiinţată, între altele Regia Autonomă P.R., care a preluat activele fostei entităţi din domeniul de activitate al serviciilor poştale, iar prin HG nr. 371/1998 această din urma regie s-a reorganizat la rândul său, fiind înfiinţată Compania Naţională P.R., al cărei patrimoniu s-a constituit prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome.
Întrucât conform celor expuse anterior din patrimoniul Regiei Autonome R.P.T. nu a făcut parte imobilul în litigiu, aceasta nu l-a putut transmite mai departe Companiei Naţionale P.R., nefiind pentru acest motiv incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) din actul constitutiv prevăzut în HG. nr. 371/1998.
Astfel se explică prevederile art. 42 din Legea nr. 83/1996 potrivit căruia construcţiile, spaţiile şi terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care se desfăşoară activitatea oficiilor poştale şi care nu sunt proprietatea Regiei Autonome P.R., se transferă în administrarea acesteia, pe bază de protocol, prin hotărâre a Guvernului.
De altfel, caracterul de bun aparţinând domeniului public este dat de împrejurarea că este de uz şi interes public, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, singurul text de lege care la momentul respectiv stabilea criteriile de includere a unui bun în domeniul public sau privat al statului. Se confirmă împrejurarea că imobilele în cauză, deşi au constituit active ale fostului M.P.T. sau ale unităţilor sale, nu au intrat niciodată în patrimoniul regiei, fiind bunuri proprietate publică, iar asupra lor urmează să deţină cel mult un drept de administrare.
Dispoziţia legală citată nu prevede deci dobândirea de către regie a dreptului de proprietate asupra bunurilor în care îşi desfăşoară activitatea oficiile poştale.
În aplicarea acestui text de lege, a fost adoptată HG nr. 451/1996 prin care imobilele compuse din construcţii şi terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care îşi au sediile unităţile proprii ale Regiei Autonome P.R., enumerate în lista anexă, respectiv cele care nu se aflau la momentul respectiv în folosinţa sa, s-au transmis din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome P.R. Intenţia legiuitorului a fost în mod firesc ca toate aceste bunuri să aibă un regim unitar, respectiv acela de proprietate publică şi să fie date în administrare aceleiaşi regii autonome.
Prin urmare, chiar dacă apelanta ar fi dobândit înainte de anul 1989 un drept de administrare asupra imobilului, iar nu numai un drept de folosinţă, în absenţa unui act juridic care să individualizeze bunul în litigiu, nu se poate reţine că acesta ar fi fost în proprietatea apelantei, iar nu a statului român.
Protocolul de separare a patrimoniului încheiat la 30 septembrie 1991 nu constituie un asemenea act, întrucât provine chiar de la subiectul de drept care se pretinde proprietarul imobilului.
Din acest considerent, s-a apreciat că nu se poate constata nici nulitatea dispoziţiei de restituire emise de Primăria Comunei Cobadin.
Referitor la ultimul motiv de apel, Curtea a constatat că, deşi întemeiat, întrucât prima instanţă, contrar art. 315 C. proc. civ., nu a dispus efectuarea expertizei a cărei necesitate a fost constatată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta a rămas fără interes, în condiţiile în care proba respectivă a fost administrată în faza apelului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 28 septembrie 2009, Curtea de Apel a respins ca nefondată cererea Companiei Naţionale Poşta Română SA de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 418 din 29 iunie 2009, întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată încalcă principiul disponibilităţii, instanţa pronunţându-se cu depăşirea limitelor cererii de apel, prin modificarea Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 40 din 26 septembrie 2003.
Astfel, deşi admite în întregime apelul formulat de C.N. P.R. SA, care ar fi presupus însuşirea criticilor formulate de apelantă faţă de legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate, schimbarea sentinţei a fost motivată pe alte considerente, în sensul că cererea de restituire a notificatorului S.A.T.C. trebuia respinsă de societatea apelantă pentru lipsa calităţii de unitate deţinătoare.
2. Soluţia de modificare a actului administrativ emis în procedura Legii nr. 10/2001 este nelegală şi în raport de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi norma de aplicare a acestui text, din care rezultă că instanţa de judecată învestită pe calea contestaţiei poate dispune doar anularea sau menţinerea actului; modificarea acestuia reprezintă o imixtiune a instanţei în actul administrativ decizional.
3. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că C.N. P.R. SA nu are calitatea de unitate deţinătoare.
Recurenta a prezentat în mod amplu motivele pentru care consideră că, prin Decizia recurată, s-a făcut o greşită interpretare a Deciziei nr. 833 din 25 decembrie 1956 emise de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular Regional Constanţa în aplicarea Decretului nr. 409/1955 şi, totodată, a următoarelor acte normative: HG. nr. 15/1990, HG. nr. 883/1990, Decretul nr. 8/1990, HG. nr. 834/1991, HG. nr. 448/1991, HG. nr. 371/1998, Legea nr. 83/1996.
4. În mod nelegal, Curtea de Apel a apreciat ca nu se poate constata nulitatea dispoziţiei de restituire emise de Primăria Comunei Cobadin.
- Recurenta are calitatea de unitate deţinătoare, astfel cum aceasta este definită de Capitolul II din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, reprezentând entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii, printre aceste categorii de persoane legiuitorul enumerând şi companiile naţionale.
Dată fiind această calitate, exercitată doar cu privire la imobilul construcţie în suprafaţă de 175 m.p., Dispoziţia Primăriei Cobadin nr. 8 din 27 martie 2003 este nelegală şi netemeinică, deoarece unitatea administrativ teritorială a dispus de un bun al altuia şi a încălcat atât principiul de drept nerm dat qwd non habă, cât şi prevederile C. civ. (art. 480 C. civ.), precum şi cele ale art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Instanţele de fond, chiar dacă nu erau învestite să se pronunţe cu privire la Dispoziţia nr. 8/27 martie 2003, trebuiau să invoce din oficiu nulitatea absolută parţială a acestui act administrativ, având în vedere petitul cererii de chemare în judecată (constatarea ca rămasă fără obiect a notificării formulate de reclamant şi anularea Hotărârii Consiliului de Administraţie al C.N. P.R. SA nr. 40 din 26 septembrie 2003), criticile formulate de recurentă în calea devolutivă a apelului, şi principiul de drept procesual al aflării adevărului.
5. În raport de prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţele de fond erau învestite să analizeze legalitatea actului decizional al recurentei în funcţie de îndeplinirea de către intimat a condiţiilor impuse de Legea nr. 10/2001.
Or, din analiza materialului probator depus de intimatul-petent la dosarul administrativ, nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea acestui act normativ.
Acest aspect este reţinut în cadrul primului ciclu procesual de însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a dispus ca, în rejudecare, pentru stabilirea situaţiei de fapt, să se completeze ansamblul probelor, inclusiv printr-un raport de expertiză.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Recurenta a criticat Decizia, în primul rând, pentru încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, judecând mai mult decât i s-a cerut prin motivarea căii de atac.
Cu toate că s-a invocat explicit cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind incident cazul din art. 304 pct. 5, fiind vorba despre o pretinsă încălcare de către instanţa de apel a unei norme de procedură imperative, respectiv cea din art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Drept urmare, criticile cu acest obiect vor fi analizate prin prisma acestui caz de recurs, avându-se în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanţei să procedeze la corecta încadrare juridică a motivelor invocate, în raport de conţinutul concret al acestora.
În acest context, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 874 din 6 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în rejudecare după casare, anulându-se Decizia administrativă atacată în cauză, urmare a admiterii contestaţiei, s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil ce a reprezentat proprietatea mamei reclamantului, situat în Cobadin, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 2392,09 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 175 m.p., în care a funcţionat Oficiul P.T.T.R Cobadin.
Prin motivele de apel - ca de altfel, şi prin motivele de recurs - Compania Naţională P.R. SA a arătat explicit că se consideră unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 doar pentru construcţie, nu şi pentru terenul ce nu a figurat niciodată în patrimoniul său.
Instanţa de apel a apreciat că persoana juridică apelantă nu are calitatea de unitate deţinătoare nici pentru construcţie, nici pentru teren şi a dat eficienţă acestei constatări în soluţia pronunţată în cauză.
Ca atare, în ceea ce priveşte terenul, nu se poate vorbi despre o depăşire a limitelor învestirii instanţei de apel, cât timp susţinerea referitoare la lipsa calităţii de unitate deţinătoare în privinţa terenului se regăseşte chiar în motivarea căii ordinare de atac.
În sensul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., verificarea în apel a situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă „în limitele cererii de apel" semnifică raportarea soluţiei adoptate la conţinutul concret al motivelor de apel, în sensul de a se judeca atât cât s-a cerut, însă nu şi pronunţarea soluţiei urmărite de către apelant asupra cererii de chemare în judecată, chiar în cazul admiterii apelului.
În această ultimă ipoteză, instanţa de apel soluţionează cauza în limitele învestirii instanţei de judecată prin cererea introductivă, din perspectiva obiectului şi a cauzei cererii.
Este ceea ce s-a întâmplat în speţă: Curtea de Apel, valorificând susţinerile Companiei Naţionale P.R. SA privind lipsa calităţii sale de unitate deţinătoare, la pronunţarea soluţiei adoptate a ţinut cont de elementele cererii de chemare în judecată - obiect şi cauză - procedând la schimbarea hotărârii primei instanţe şi la modificarea actului administrativ contestat, tocmai în sensul ileîntrunirii în persoana apelantei a statutului în discuţie.
Astfel, chiar dacă prin susţinerea relativă la lipsa calităţii de unitate deţinătoare asupra terenului, apelanta tindea la schimbarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei, nu se poate vorbi despre o depăşire a limitelor căii ordinare de atac atunci când instanţa de apel, în raport de elementele cererii de chemare în judecată, a dispus însăşi respingerea notificării contestatorului S.A.T.C. pentru lipsa calităţii de unitate deţinătoare.
Pe de altă parte, obiectul notificării nr. 4879/2001 adresate Companiei Naţionale P.R. SA de către S.A.T.C. l-a reprezentat acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 50% din construcţie, astfel încât nu se poate considera că soluţia de respingere a notificării adoptată în apel ar viza şi terenul.
În ceea ce priveşte construcţia, este adevărat că apelanta a susţinut pe tot parcursul judecăţii faptul că are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, inclusiv prin motivele de apel, iar instanţa de apel a constatat contrariul, soluţionând notificarea din această perspectivă.
Raţionamentul instanţei de apel a pornit de la premisa că aspectul referitor la întrunirea în persoana contestatorului a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost dezlegat irevocabil prin Decizia de casare nr. 5296 din 30 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior, în raport de înscrisurile doveditoare a căror depunere în cursul judecăţii a fost considerată drept admisibilă.
Ca atare, soluţia dată notificării de către Compania Naţională P.R. SA prin hotărârea contestată era greşită, cât timp respingerea a fost justificată tocmai de nedepunerea actelor doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită odată cu notificarea.
Apreciind că atare soluţie nu poate fi menţinută, instanţa de apel s-a considerat învestită cu soluţionarea în fond a notificării, însă strict în raport de obiectul şi cauza contestaţiei.
Astfel, a reţinut că este învestită cu anularea Hotărârii nr. 40 din 26 septembrie 2003 emise de Compania Naţională P.R. SA în procedura Legii nr. 10/2001, ca rămasă fără obiect faţă de emiterea anterioară, tot cu privire la o notificare formulată de contestator în baza Legii nr. 10/2001, a Dispoziţiei nr. 8 din 27 martie 2003 de către Primăria Cobadin, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra întregului imobil fiind deja intabulat în cartea funciară pe numele contestatorului şi al surorii acestuia, A.M.V.
Este de precizat că recurenta nu a contestat elementele cererii de chemare în judecată, dimpotrivă, le-a confirmat prin motivele de recurs.
Susţinerile din cererea de chemare în judecată vizând tocmai calitatea recurentei de unitate deţinătoare, instanţa de apel a procedat la cercetarea acestui aspect, motiv pentru care, constatând inexistenţa acestui statut, a dispus în consecinţă.
Chiar dacă nu s-a bazat în totalitate pe criticile din apel, din moment ce Curtea de Apel a apreciat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea limitelor învestirii instanţei de judecată - aspect necriticat prin motivele de recurs - soluţia de admitere a căii ordinare de atac este justificată de necesitatea schimbării sentinţei astfel pronunţate.
Se observă că, în măsura în care nu s-ar fi procedat în acest fel, soluţia ce ar fi trebuit pronunţată era aceea de respingere a apelului.
Aceasta deoarece, prin criticile formulate, apelanta tindea la respingerea contestaţiei şi menţinerea hotărârii contestate de respingere a notificării pentru nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în cadrul procedurii administrative, soluţie nelegală, pentru considerente arătate anterior.
Apelanta nu a formulat critici referitoare la nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în raport de înscrisurile doveditoare depuse pe parcursul judecăţii în primă instanţă şi nici la neînţrunirea cerinţelor Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a construcţiei.
Ca atare, în ipoteza în care instanţa de apel ar fi ajuns la concluzia că apelanta are calitatea de unitate deţinătoare pentru construcţie, ar fi respins apelul ca nefondat - exclusiv din perspectiva construcţiei - neexistând vreun motiv pentru ca dispoziţia primei instanţe de restituire în natură a construcţiei să fie schimbată.
În acest context, se vădeşte şi lipsa de interes a criticilor vizând depăşirea limitelor apelului prin Decizia recurată, atât timp cât, în situaţia admiterii recursului şi rejudecării apelului, acesta ar urma să fie respins ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte soluţia de modificare a Hotărârii nr. 40/2003, adoptată de către instanţa de apel, se constată că este echivalentă unei soluţii de anulare parţială a actului administrativ, în condiţiile în care s-a apreciat ca nelegal motivul respingerii notificării, acela al nedovedirii calităţii de persoană îndreptăţită, dar s-a confirmat însăşi soluţia de respingere a notificării, pentru un alt considerent.
Drept urmare, criticile pe acest aspect sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
3. Cât priveşte criticile relative la calitatea Companiei Naţionale P.R. SA de unitate deţinătoare a construcţiei, din cele expuse la pct. 1 din prezentele considerente, rezultă că sunt lipsite de finalitate, în condiţiile în care nu ar conduce la soluţia urmărită de parte asupra apelului, respectiv respingerea contestaţiei.
Astfel, din moment ce Decizia administrativă contestată nu putea fi menţinută în forma în care a fost emisă, iar apelanta nu a criticat şi nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în raport de înscrisurile doveditoare depuse pe parcursul judecăţii în primă instanţă şi nici neîntrunirea cerinţelor Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a construcţiei, nu exista vreun motiv pentru ca dispoziţia primei instanţe de restituire în natură a construcţiei să fie schimbată (argumentele pentru respingerea şi a criticii vizând nulitatea dispoziţiei nr. 8/2003 emise de Primăria Cobadin fiind expuse la pct. 4 al prezentei decizii).
Admiterea recursului pentru motivul invocat ar conduce la agravarea situaţiei părţii în propriul apel, ceea ce este inadmisibil, din perspectiva art. 296 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, urmează a fi respinse criticile pe acest aspect.
4. În ceea ce priveşte nulitatea actului administrativ emis în procedura Legii nr. 10/2001 de către Primăria Cobadin, se constată că, din nou, criticile recurentei sunt lipsite de finalitate, atât timp cât tind la respingerea contestaţiei, iar această soluţie nu este posibilă, pentru considerente deja expuse.
În cazul constatării nulităţii pretinse, infirmarea calităţii Primăriei de unitate deţinătoare şi recunoaşterea acestei calităţi în persoană Companiei Naţionale P.R. SA cu privire la construcţie ar conduce la stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de restituire în natură a acestei părţi din imobil, astfel cum a dispus prima instanţă, fără ca prin motivele de apel să se conteste raţionamentul din sentinţă întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce ar echivala cu respingerea apelului Companiei Naţionale P.R. SA, finalitate ce nu poate fi acceptată în privinţa recursului declarat de această parte în proces.
În plus, se reţine că recurenta reproşează ambelor instanţe de fond faptul că nu au invocat excepţia nulităţii absolute a dispoziţiei administrative.
Or, în măsura în care se pretinde că excepţia de fond a nulităţii actului juridic are caracter absolut, aceasta ar fi putut fi invocată de către partea însăşi, sub condiţia dovedirii interesului, parte care ar fi putut recurge, de asemenea, la o acţiune separată în constatarea nulităţii absolute, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Se observă, în aceste condiţii, că recurenta se prevalează de propria culpă pentru a invoca lipsa de rol activ a instanţelor de fond, ceea ce este inadmisibil, în raport de prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
5. Criticile referitoare la nedovedirea calităţii contestatorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nu sunt fondate, în condiţiile în care vizează nedovedirea acestui statut în faza administrativă, prin nedepunerea înscrisurilor odată cu notificarea.
Or, prin Decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual s-a dezlegat cu putere de lucru judecat chestiunea admisibilităţii depunerii înscrisurilor doveditoare pe tot parcursul soluţionării contestaţiei, acte ce au fost efectiv depuse la dosar (file 27 - 31, 35 -41 Dosar nr. 812/2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), fără ca recurenta să conteste prin motivele de apel (şi nici de recurs) întrunirea vocaţiei la măsuri reparatorii în persoana contestatorului, în raport de atare înscrisuri.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională P.R. SA împotriva Deciziei nr. 418/ A din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2154/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
