ICCJ. Decizia nr. 1697/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1697/2010
Dosar nr. 18956/3/2008
Şedinţa publică din 12 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1748 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de reclamanţii P.G. şi P.V., în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti, împotriva dispoziţiei nr. 10047 din 28 martie 2008, emisă de acesta din urmă.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de construire nr. 760/1967, O.C.L.P.P. s-a obligat să asigure contestatorului, căsătorit la acea dată cu P.V., construirea unei locuinţe proprietate personală, situată în Bucureşti, str. Pictor Stahi, compus din 2 camere şi boxa nr. x.
Prin procesul verbal încheiat la 29 iulie 1968, contestatorului i-a fost predată locuinţa pentru care a încheiat contractul sus-menţionat.
Pentru acest imobil, contestatorii au contractat un împrumut de la C.E.C., achitând ratele aferente, fără dobândă, însă, aspect ce rezultă din adeverinţa eliberată de această instituţie care, pe verso, precizează că ratele rambursate nu includ dobânda.
Întrucât reclamanţii au plecat definitiv din ţară, prin decizia nr. 873 din 5 iunie 1978 s-a trecut, fără plată, în proprietatea statului, cota parte indiviză de ½ din apartament, iar prin decizia nr. 324 din 19 martie 1980, s-a preluat, cu plată, în proprietatea statului, cealaltă cotă parte indiviză de ½ din imobilul sus-menţionat.
În anul 1996, imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Prin decizia nr. 10047 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul x, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în raport de art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, Tribunalul a constatat că, în mod corect, pârâtul a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat deoarece acesta nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, fiind vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În speţă, nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce exclude restituirea în natură către foştii proprietari.
În prezenta cauză, după cum au precizat şi reclamanţii, motivele de nulitate a contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost apreciate ca fiind simple apărări, neexistând o cerere de constatare a nulităţii actului juridic.
Ca atare, soluţia pârâtului, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii, care a fost admis prin decizia civilă nr. 119/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, s-a admis în parte contestaţia, s-a modificat în parte dispoziţia nr. 10047 din 28 martie 2008, în sensul că s-a înlăturat obligaţia notificatorilor de rambursare a creditului şi de restituire a despăgubirilor.
Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 şi 20 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în lipsa unei cereri privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, urmează ca petentul să beneficieze de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte critica formulată de contestatori referitor la suma acordată drept despăgubiri, în sensul că trebuia să cuprindă întreaga valoare de piaţă a imobilului, fără a se deduce valoarea creditului, Curtea a considerat că aceasta reprezintă o apărare omisă de instanţa de fond în cadrul analizei contestaţiei, fără să poată echivala cu o necercetare a fondului cauzei, conform art. 297 C. proc. civ. Astfel, au fost analizate motivele de respingere a cererii de restituire în natură, cât şi modalitatea de acordare a despăgubirilor, neexistând nici un impediment pentru ca instanţa de apel să poată analiza criticile respective în raport şi de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
În cuprinsul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA se menţionează, în mod expres, faptul că suma de 35.345 lei, calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, nu a fost achitată, rezultând astfel că acest înscris nu a fost avut în vedere de către pârât la momentul emiterii deciziei, iar obligarea petenţilor la restituirea acestei sume este nelegală.
Cât priveşte obligaţia de rambursare a creditului indexat, menţionată în cuprinsul deciziei contestate, aceasta nu este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, act normativ sub imperiul căruia trebuia analizată, de către pârât, cererea de restituire a bunului şi de acordare a despăgubirilor, acesta având posibilitatea de a urmări pe debitori, pe cale separată, pentru restituirea diferenţei de credit neachitată.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor privind bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995, recurentul a purtat corespondenţă cu contestatorii, prin care li se aducea la cunoştinţă că urmează să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a putea fi soluţionat.
Reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării bunului în proprietatea statului şi anume declaraţii autentificate pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, să se oblige la restituirea imobilului sau, după caz, la plata despăgubirilor în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoană îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea construcţiilor demolate, astfel cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Potrivit adeverinţei C.E.C. din 27 septembrie 1979, legalizată de B.N.P. – B.G., sub nr. 797/2003, se prevede că sumele rambursate de către contestatori nu au vizat dobânda, astfel încât aceştia nu au achitat integral creditul acordat de stat (C.E.C.), virat de către D.G.D.A.L. conform deciziei nr. 873 din 5 iunie 1978.
Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii reclamanţi, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizie civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte corespondenţa purtată între recurent şi notificatori în legătură cu completarea dosarului întocmit în urma notificării formulate de reclamanţi, aceasta nu este în măsură să schimbe soluţia instanţei în legătură cu înlăturarea din cuprinsul dispoziţiei contestate a obligaţiei notificatorilor, de restituire a despăgubirilor.
Astfel, în urma unui înscris depus în faza judiciară, Curtea de Apel a constatat că suma de 35.345 lei calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, în fapt, nu a fost achitată, reţinând acest aspect din cuprinsul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA
Faţă de acest document, indiferent de faza în care a fost depus, respectiv cea a procedurii desfăşurate în faţa unităţii deţinătoare sau cea a procedurii judiciare, Curtea a stabilit în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea unei sume de bani care nu a fost încasată de către reclamanţi.
Referitor la conţinutul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA recurentul nu poate să conteste cele reţinute, în fapt, de către Curte, deoarece aceasta ar însemna o reapreciere a probelor administrate în cauză, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt în legătură cu încasarea despăgubirilor de către reclamanţi. O asemenea analiză nu mai poate fi efectuată de către prezenta instanţă faţă de structura actuală a recursului,care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate, faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Necesitatea depunerii unor declaraţii autentificate în sensul că reclamanţii nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu este o susţinere întemeiată deoarece acest text de lege nu este incident în cauză şi nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel.
Astfel, nu s-a susţinut şi nici nu s-a reţinut în cauză că reclamanţii ar fi beneficiat de despăgubiri în temeiul vreunui acord încheiat de România cu alt stat pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, dintre cele enumerate în lista cuprinsă în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, suma de bani de 35.345 lei a fost calculată la momentul preluării bunului, conform procesului verbal de evaluare din 4 ianuarie 1980, de către instituţia competentă a statului, iar nu în baza unui acord încheiat între România şi un stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În concluzie, art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu are legătură cu prezenta cauză şi nu implica necesitatea existenţei unor declaraţii autentice din partea reclamanţilor în sensul că nu au beneficiat de despăgubiri acordate în condiţiile acestui text de lege.
În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de a avea în vedere adeverinţa C.E.C. din 27 septembrie 1979, invocată în cererea de recurs, ca mijloc de probă în dovedirea neachitării integrale a creditului acordat de C.E.C. pentru plata imobilului în litigiu, nici această critică nu este întemeiată având în vedere că instanţa de apel a înlăturat obligarea reclamanţilor de a restitui creditul în discuţie nu raportat la probele administrate în acest sens în legătură cu achitarea integrală sau nu a sumelor de bani respective, ci pentru inexistenţa unei asemenea obligaţii în sarcina reclamanţilor potrivit Legii nr. 10/2001.
Ca urmare, critica respectivă nu are legătură cu motivarea instanţei, Curtea constatând, în mod corect, că legea specială de reparaţie nu cuprinde dispoziţii care să vizeze raporturile juridice dintre beneficiarul imobilelor preluate abuziv şi instituţiile care au acordat credite în vederea achiziţionării unor asemenea bunuri, ulterior trecute în proprietatea statului.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, problema achitării integrale sau parţiale a creditului excede dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, existând posibilitatea instituţiei interesate de a-i urmări pe reclamanţi pentru debitul neacoperit, în eventualitatea existenţei unui prejudiciu în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, înlăturând obligaţia, stabilită prin dispoziţia contestată, de restituire a despăgubirilor şi creditului acordat de C.E.C.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 119/ A din 11 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1677/2010. Civil. Evacuare. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1728/2010. Civil → |
|---|
