ICCJ. Decizia nr. 1777/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1777/2010
Dosar nr. 8422/105/200.
Şedinţa publică din 15 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 778 din 14 mai 2007 Tribunalul Prahova a respins acţiunea civilă în revendicare formulată de reclamanţii F.D.A., H.D.M., I.T., F.D.A., Z.G.E.T. şi S.D.M. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Consiliul local Ploieşti şi cu intervenienţii Cabinetele medicale individuale doctori – D.M., N.C., P.S., P.I., R.C., D.D.A. şi D.E., ca inadmisibilă.
Au fost admise cererile de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului, Consiliul local Ploieşti, formulate de intervenienţi.
Au fost admise cererile de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului Consiliul Local Ploieşti, formulate de intervenienţi.
Reclamanţii au fost obligaţi la 2.142 lei cheltuieli de judecată către intervenienţii D., la 2.000 lei către intervenienţii Cabinete medicale individuale T.E., R.C. şi P.S. şi la 400 lei cheltuieli de judecată către intervenientul P.L.
A fost respinsă cererea de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată formulată de Cabinetele medicale individuale N.C., T.A. şi R.C., ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată completată şi precizată, reclamantele au solicitat în baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 şi urm. C. civ., să se constate valabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Ploieşti, compus din 1.452 mp teren şi construcţia corp A, identificate în rapoartele de expertiză tehnică A.F. şi I.M. şi să fie obligaţi pârâţii care deţin aceste bunuri fără temei legal să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie.
Din interpretarea dispoziţiilor legale în materie, raportat la principiul de drept, conform căruia specialul derogă de la general, precum şi a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia revendicărilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 19889, tribunalul a constatat că după apariţia Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1044 – 22 decembrie 1989 acţiunea în revendicarea imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun sau având ca temei art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, având un caracter reparatoriu pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, inclusiv prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, fiind de imediată aplicare, întrucât interesează atât procedural cât şi substanţial ordinea publică. Aceasta rezultă neechivoc şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) ale Legii nr. 213/1998 invocată ca temei de drept de reclamante, care prevăd ca „bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţii".
În consecinţă, reţinându-se că după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 raportat şi la data înaintării acţiunii 31 iunie 2006 instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii H.D.M., I.R.I., Z.G.E.T., S.D.M., iar prin Decizia civilă nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinându-se că instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere raportat la data înaintării acţiunii 14 februarie 2001.
Legea nr. 1072001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu pentru imobilele preluate abuziv iar dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 203/1998 prevăd că bunurile preluate de stat, fără titlu valabil pot fi revendicate, cu condiţia să nu facă obiectul unor legi speciale reparatorii.
Prin urmare, reţine instanţa de apel, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se analizează şi valabilitatea titlului, nemaifiind cazul ca după apariţia acestei legi să se formuleze acţiuni prin care să se constate, dacă titlul cu care a fost preluat imobilul este valabil sau nu.
Cu privire la al doilea motiv de apel, s-a reţinut că şi acesta este nefondat, deoarece sentinţa nr. 44584 din 21 aprilie 1999 a Judecătoriei Braşov se verifică la alte imobile şi anume cele din Braşov şi nicidecum la cele din litigiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii H.D., I.R.I. prin mandatar F.D.A., Z.G.E.T. şi S.D.M. solicitând modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:
Se învederează că faţă de obiectul dedus judecăţii instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii şi soluţionând cauza pe excepţie nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere.
Se mai susţine că motivarea instanţei de apel este nelegală şi că petitele unei acţiuni nu pot fi apreciate global, fiind încălcat şi principiul disponibilităţii.
Recurenţii învederează că al doilea motiv de apel formulat privind inadmisibilitatea este practic nemotivat, şi nu au fost analizate nici considerentele motivelor de apel şi nici practica judiciară depusă la dosar.
În concluzie recurenţii solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind soluţionat fondul cauzei.
Prin întâmpinarea depusă - filele 22 - 23 intimaţii T.E., R.C. şi P.S.M. s-au opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozitivului art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Imobilul solicitat de reclamanţi a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la antecesoarea lui G.V.M.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. a fost înregistrată la 30 ianuarie 2006 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 intră sub incidenţa acestei legi, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu este fondată.
Prin Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001, a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanşează o dată cu înregistrarea notificării şi care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, ce poate fi contestată în justiţie.
Or, reclamanta a înregistrat acţiunea la 30 ianuarie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 fără a parcurge fazele procesuale prevăzute de această lege specială.
Astfel prin această lege specială, s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C. civ., numai în privinţa acestor categorii de imobile, preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru celelalte categorii de bunuri, dispoziţiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.
Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Este real că, premergător Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum" , ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun, al revendicării, însă legea nouă extinde „restitutio in integrum", dar şi diversifică paleta măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri speciale prealabile.
Ca atare, deşi Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, ea nu elimină accesul în justiţie, ci perfecţionează sistemul reparator, prin norme procedurale speciale, subordonându-l controlului judiciar.
Cum, reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial dar şi procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare.
Prin dispoziţiunile Legii nr. 10/2001 a fost astfel instituită o procedură legală explicită, în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor ce ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.
De altfel, este de reţinut şi faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO şi respectiv art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală.
Or, din perspectiva celor expuse, aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranţa socială şi nu constituie motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional, şi de altfel nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, câtă vreme aceeaşi normă de drept procedural (cea privind termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor, ce reclamă o anumită ingerinţă, cum este cea din prezenta cauză ce vizează deposedarea abuzivă de către stat a imobilului din litigiu.
În contextul celor expuse, rezultă că anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilului la care se referă nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile legii noi, este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile şi obligatorii, sesizării instanţelor judecătoreşti.
Or, acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la 30 ianuarie 2006, sub imperiul legii noi, şi ca atare ea nu era susceptibilă de a fi caracterizată şi primită ca o acţiune în revendicare supusă dreptului comun (legii vechi) după cum, ea nu-şi avea admisibilitatea nici în baza legii noi, câtă vreme ea a fost introdusă direct în instanţă, fără a exista dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzută expres şi imperativ prin normele acestei legi speciale.
Este de reţinut, din perspectiva celor expuse că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 1072001 nu încalcă dispoziţiunile art. 21 din Constituţie şi deci, principiul şi dreptul fundamental al accesului liber la justiţie, căci vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nici substanţa dreptului garantat constituţional prin art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 20 iunie 1994.
Cum imobilul din litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de aceasta în cadrul căreia aveau posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.
Pentru toate aceste considerente, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare înregistrată la 30 ianuarie 2006 după apariţia Legii nr. 10/2001, este incidentă, în cauză, cum de altfel a şi reţinut instanţa de fond şi cea de apel.
Cum motivele de recurs invocate de recurenţi nu se circumscriu în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefundat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligaţi recurenţii să plătească intimaţilor Cabinet Medical individual Dr. P.S. - R.C. - T.E. suma de 3.750 lei cheltuieli de judecată iar intimatului intervenient D.D.A. suma de 2.000 cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.D.M., I.R.I., S.D.M. şi Z.G.E.T. împotriva deciziei nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatelor interveniente Cabinet Medical Individual Dr. P.S. - R.C. - T.E., 3.750 lei cheltuieli de judecată, iar intimatei - interveniente D.D.A., 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1780/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1719/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
