ICCJ. Decizia nr. 1780/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1780/2010
Dosar nr. 4974/90/2005
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Vâlcea la 27 octombrie 2005 G.N.M. a formulat o contestaţie împotriva deciziei nr. 1 din 20 sepptembrie 2005 emisă de C.C. Drăgăşani prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 70/2005 şi a solicitat modificarea deciziei în sensul acordării de despăgubiri pentru imobilele proprietatea sa situate în Drăgăşani.
La această cauză a fost conexat dosarul nr. 192/2006 prin care acelaşi contestator a formulat o contestaţie la 16 ianuarie 2006 împotriva dispoziţiei nr. 8 din 30 decembrie 2005, emisă de aceeaşi pârâtă, prin care a fost respinsă notificarea nr. 131/2001 şi a cerut restituirea în natură a imobilelor situate în Drăgăşani.
Contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h), alin. (3) art. 24 alin. (3)1 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalului Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 630 din 30 iunie 2008 a respins ca neîntemeiate excepţiile privind inadmisibilitatea contestaţiilor formulate iniţial de G.N.M. şi continuate, după decesul acestuia pe parcursul procesului (17 mai 2006), de moştenitorii săi legali, G.A., G.M.M. şi G.M.A. A fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva deciziei nr. 1/2005 cum a fost precizată ulterior de contestator. A fost admisă contestaţia împotriva deciziei nr. 8/2005 şi anulată această decizie. A fost obligată pârâta să acorde pretenţiilor măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilului casă şi teren în suprafaţă de 850 mp din Municipiul Drăgăşani, până la concurenţa sumei de 140.845 lei.
În motivarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut următoarele:
S-a apreciat că succesorii legali ai petentului justifică un interes în clarificarea raportului juridic dedus judecăţii, în temeiul Legii nr. 10/2001, în examinarea soluţiei date notificărilor în faza administrativă a rezolvării acestora, deja parcursă .
S-a constatat că acţiunea în valorificarea dreptului de proprietate, prin acordarea de măsuri reparatorii, în sensul restituirii în natură sau plăţii prin echivalent a fost introdusă sub imperiul Legii nr. 10/2001 şi în urma constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 573/1971 care a stat la baza preluării bunurilor în litigiu, persoana îndreptăţită nu poate fi obligată să aleagă calea dreptului comun în temeiul art. 46 al Legii nr. 10/2001 care se referă numai la ipoteza existenţei pe rolul instanţelor, la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 a unor acţiuni pornite de temeiul dreptului comun, art. 480 C. civ.
S-a considerat în mod egal că pârâta care a soluţionat notificările are calitate procesuală pasivă, ea deţinând şi terenul în litigiu.
Cât priveşte fondul cauzei s-a reţinut că plângerea împotriva deciziei nr. 1/2005 nu este întemeiată şi a fost respinsă.
S-a reţinut că notificarea nr. 70/2005 a fost respinsă cu precădere ca fiind tardivă, apreciindu-se în mod corect că notificarea a fost depusă peste termenul de 6 luni, prevăzut de art. 21 alin. (1), termen prelungit la 12 luni prin OUG nr. 109/2001. Celelalte motive au vizat netemeinicia cererii de despăgubiri pentru imobil.
S-a constatat că notificarea a fost înaintată Biroului Executorului Judecătoresc C.F. la 15 septembrie 2005 (dovezi existând în dosar în raport de dovada de primite), cu încălcarea termenului de 12 luni prescris de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 8/2005, aceasta a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Astfel s-a reţinut că imobilul situat în Drăgăşani, împreună cu toate construcţiile de pe teren, format din 19 camere, beciuri, formând 5 apartamente în conformitate cu H.C.M. nr. 142/1971 şi cu certificatul nr. 2976/1971 a Consiliului Popular Drăgăşani a fost dobândit de G.N.M. prin donaţie în 1933 de la tatăl acestuia (cu actul de donaţie autentificat la nr. 1084/1933 la Judecătoria Mixtă – Râmnicul Vâlcea, transcris la Tribunalul judeţului Vâlcea la nr. 4796/1933.
Prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 1084/1993 G.M., tatăl petentului iniţial, i-a donat acestuia nuda proprietate a cotei de ½ din bunurile comune dobândite cu soţia sa, G.A., de pe urma căruia reclamantul ca unic moştenitor acceptant a dobândit cealaltă cota de ½.
Petentul a fost nevoit să încheie cu pârâta un contract nr. 573/1971 în care se menţionează că înstrăinează bunurile primite prin donaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2055 din 14 septembrie 2007 a Judecătoriei Drăgăşani s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. 573/1971. (Această sentinţă a devenit definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 642/R din 15 mai 2008 a Tribunalului Vâlcea prin care s-a respins ca tardiv recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2055/2007 a Judecătoriei Drăgăşani). Nulitatea actului a fost reţinută pentru vădita disproporţie între preţul primit pentru întregul imobil vândut (teren şi construcţie) de 73.832 lei şi valoarea de circulaţie a unei părţi din imobil, de 182.452 lei.
Instanţa a mai reţinut că în cadrul imobilelor în litigiu, înstrăinate apoi către pârâtă, figurau unele dependinţe şi anexe gospodăreşti şi că o parte din încăperile imobilului erau folosite pentru locuit, cealaltă parte având destinaţia de spaţii comerciale.
Tribunalul reţine că imobilele revendicate au fost preluate în 1971 cu ignorarea posibilităţilor efective ale proprietarului, în regimul constituţional anterior de a-şi manifesta voinţa reală în legătură cu transmiterea de bună-voie a bunurilor sale, şi constatând că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului ,s-au apreciat ca întemeiate pretenţiile formulate de petenţi, acestea încadrându-se prin asimilarea în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 prin coroborarea cu art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Reţinând că restituirea în natură a bunului nu a fost cerută prin notificare, ci prin contestaţie, şi având în vedere rapoartele de expertiză efectuate în dosarul nr. 813/223/2006 al Judecătoriei Drăgăşani, anexat la dosarul cauzei (în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2055 din 14 septembrie 2007, soluţionând o acţiune purtată între aceleaşi părţi), expertize întocmite de expert ing. constructor N.D. şi ing. topograf R.A., cu privire la identificarea şi evaluarea bunului imobil (casă şi teren) în discuţie, s-a constatat că valoarea construcţiilor se ridică la totalul sumei de 182.452 lei din care 68.624 lei spaţii de locuit şi 113.828 lei spaţii comerciale la care se adaugă şi 254 lei c/val. şopronului şi respectiv, 140.945 lei c/val. terenului de 850 mp.
S-a dispus deducerea din cheltuielile la care a fost obligată pârâta a sumei de 5252 lei (adică 68.307 lei reactualizată).
A fost obligată pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
2. Instanţa de ape.
Curtea de Apel Piteşti prin Decizia civilă nr. 218/A din 29 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei.
În motivarea acestor decizii, Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a rezolvat corect cele două excepţii invocate.
S-a observat, în acest sens, că cele două contestaţii au fost formulate împotriva a două decizii emise de apelantă cu privire la notificările formulate de autorul reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001 după epuizarea procedurii instituită de această lege în faza administrativă.
În acest context, acţiunea continuată de moştenitori nu putea fi respinsă pe calea excepţiei inadmisibilităţii, aceştia dovedind un interes legitim în cadrul procesual dedus judecăţii.
S-a mai reţinut că deşi în cursul judecăţii prezentului dosar, în procedura contestaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a obţinut sentinţa civilă nr. 2055/2007 a Judecătoriei Drăgăşani de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 573 din 21 mai 1971 care a stat la baza preluării bunurilor în litigiu, persoanele îndreptăţite nu pot fi obligate să aleagă în continuare calea dreptului comun.
Nu s-a primit nici critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, de vreme ce emitenta deciziilor atacate este pârâta în cauză care este şi deţinătoarea bunurilor ce fac obiectul notificărilor.
Au fost respinse ca neîntemeiate şi criticile privind fondul cauzei, constatându-se că în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, text ce vizează orice imobil preluat fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale la data preluării precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale sau ale administraţiei de stat.
În mod corect s-a stabilit că pârâta a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, când a respins notificarea petentului prin care acesta a solicitat despăgubiri prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de pârâtă din proprietatea sa, fiind obligat prin constrângere morală să încheie un contract de înstrăinare la un preţ derizoriu. Sub acest aspect apărările în sensul că bunurile au fost preluate cu titlu sunt neîntemeiate faţă de anularea pe cale judecătorească a contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect bunurile din discuţie.
3. Recursul
Împotriva deciziei nr. 218/2008 a Curţii de Apel Piteşti a declarat recurs pârâta care a invocat în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a legii.
Astfel s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.10/2001, prin asimilare, coroborat cu art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 deoarece situaţia dedusă judecăţii nu poate fi asimilată cu cea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 care se referă în concret la bunurile preluate de stat şi nu de o structură privată, cum este pârâta Cooperativa de Consum.
Recurenta a arătat că greşit s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât pârâta nu mai poate despăgubi pe reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 întrucât ea nu mai este proprietara imobilului şi mai mult decât atât despăgubirile se datorează - potrivit legii speciale - numai în caz de preluare fără titlu valabil, or în cauza de faţă a existat un titlu valabil până la desfiinţarea acestuia, desfiinţare care s-a făcut ulterior transmiterii notificărilor. În acest sens s-a invocat o decizie de speţă a C.S.J. (nr. 1461 din 10 aprilie 2002).
Recurenta a mai criticat faptul că instanţa nu a făcut nici o discuţie referitoare la Decizia nr. 1461/2002 invocată în apărare.
Faţă de respingerea excepţiei de inadmisibilitate în fazele anterioare ale procesului recurenta a înţeles să reitereze criticile referitoare la această excepţie.
În întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, excepţiile fiind corect respinse.
Pe de o parte acţiunea a fost pornită în temeiul Legii speciale care nu a fost finalizată şi care nu oferă posibilităţi de alegere a căii de soluţionare întrucât textul art. 46 din Legea nr. 10/2001 vizează numai acţiunile de drept comun înregistrate la instanţă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel ce are obligaţii în raportul juridic dedus judecăţii, or pârâta este emitenta deciziilor atacate şi deţinătoarea bunurilor.
În altă ordine de idei s-a arătat că nici criticile pe fondul cauzei nu pot fi primite, având în vedere constatarea că titlu de la baza acestei preluări , fiind obţinut prin presiuni morale, a fost desfiinţat.
4. Analiza instanţei de recurs
Analizând criticile formulate în raport de soluţia dată în judecarea apelului declarat de pârâtă, având în vedere situaţia de fapt şi de drept stabilită, se constată că recursul este neîntemeiat, urmând a se respinge pentru considerentele ce succed.
Instanţa de apel în mod corect cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente a menţinut soluţia instanţei de fond.
Acţiunea dedusă judecăţii, potrivit calificării date de petentul iniţial , continuată de succesorii acestuia şi confirmată şi de instanţă (fără ca sub acest aspect pârâta să facă discuţie) - este o contestaţie împotriva unor decizii emise de pârâtă, în rezolvarea notificărilor cu care aceasta a fost sesizată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a reglementat o situaţie tranzitorie stabilind raportul între dispoziţiile noii legi şi cauzele aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti (acţiuni de revendicare întemeiate în drept pe dispoziţiile de drept comun, prin natura obiectivă a împrejurărilor).
Prezentei acţiuni introductive la 27 octombrie 2005, ca urmare a emiterii de către pârâtă a două decizii în soluţionarea unor notificări cu care a fost sesizată în procedura prevăzută de noua Lege, 10/2001, nu îi sunt, prin urmare, aplicabile dispoziţiile. art. 46 alin. (1).
Părţile nu pot fi invitate să aleagă între procedura Legii nr. 10/2001 sau procedura dreptului comun, pentru că ele deja au făcut o alegere, introducând acţiunea în temeiul legii speciale, derogatorie de la dreptul comun şi prin aceasta obligatorie.
Pentru limitele precise ale art. 46 alin. (1) invocate, legea nouă invită şi nu obligă părţile care au început o procedură de drept comun, să aleagă procedura legii noi apărute, deşi se află într-o procedură de drept comun.
Ca urmare, părţile nu pot fi obligate să urmeze o procedură sau alta decât cea aleasă pentru că nu există nici în Legea nr. 10/2001 nici în altă reglementare în vigoare o asemenea obligaţie . Pe de altă parte în temeiul invocat [art. 46 alin. (1)] alternativa o oferă numai legea specială nu şi dreptul comun. Cu atât mai mult aşadar nu poate fi obligată o parte – fiind sub acest aspect o interdicţie imperativă legală – să urmeze calea de drept comun după apariţia legii speciale care se aplică cu prioritate şi prin înlăturarea dispoziţiilor de drept comun.
Corect s-a stabilit şi că legea specială este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, câtă vreme acţiunea purta asupra contestaţiei la deciziile de soluţionare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale .În mod corect s-a stabilit – lucru necontestat - că aceasta deţine imobilul notificat.
În mod corect s-a reţinut şi împrejurarea că declanşarea ulterioară pe cale judecătorească a nulităţii absolute a titlului în temeiul căreia pârâta a dobândit bunul, nu este de natură să înlăture de la aplicare dispoziţiile legii speciale, în cadrul procedurii speciale reglementată de aceasta fiind posibil un atare demers.
Constatând incidente dispoziţiile legii speciale, în mod corect s-au aplicat la cazul dedus judecăţii soluţiile oferite de Legea nr. 10/2001.
Astfel s-a reţinut că pe terenul în discuţie se află edificate de către pârâtă construcţii pe care aceasta le foloseşte în realizarea activităţilor potrivit competenţei sale de atribuţie. Ca urmare, în mod corect şi legal s-a ales modalitatea de reparaţie sub forma acordării de despăgubiri băneşti, imobilul (casă demolată şi teren care nu este liber) fiind imposibil de restituit în natură.
Având în vedere însă că în considerentele instanţei de fond – menţinute şi de instanţa de apel – apare ca dispoziţie aplicabilă cazului dedus judecăţii şi art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, aceasta urmează a fi înlăturată din motivarea instanţei de fond. Articolul menţionat şi redat textual în compunerea sentinţei, prevede în mod expres că el este aplicabil numai „dacă (bunurile revendicate) nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Or, în cazul dedus judecăţii , acţiune pornită în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se mai putea face vorbire de art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect critica recurentei, greşita aplicare a acestei dispoziţii, este întemeiată însă acceptarea ei, în raport de celelalte dispoziţii aplicabile, nu conduce la schimbarea soluţiei instanţei de fond şi nici a instanţei de apel.
Critica referitoare la neluarea în considerare a deciziei nr. 1461/2002 a C.S.J. invocată în apărare de apelantă nu se poate primi având în vedere că această decizie a fost invocată de apelantă în concluziile scrise depuse la dosar, conform datei de pe înregistrarea acestora la 23 octombrie 2008 (fila 152 în dosar), după momentul închiderii dezbaterilor care s-a petrecut la 22 octombrie 2008.
Instanţa de apel are obligaţia să se pronunţe numai în limitele arătate de art. 295 C. proc. civ., adică în limitele cererii de apel cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pentru considerentele arătate, constatând neîntrunite condiţiile prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate neconducând la concluzia că modificării deciziei atacate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata sumei de 7000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei nr. 34 din 29 iunie 2009 aflată la fila 29 în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei C.C. Drăgăşani, societate cooperativă, împotriva deciziei nr. 218/A din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-pârâtă la 7000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1783/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1777/2010. Civil → |
|---|
