ICCJ. Decizia nr. 1861/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1861/2010
Dosar nr. 5471/111/2006
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 388/C din 19 decembrie 2008, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.M. şi E.V., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri în valoare de 2.289.730 lei pentru imobilul preluat abuziv, înscris în C.F. nr. 2775 Oradea, nr. top. 2885/3, C.F. nr. 14539 Oradea, nr. top. 2885/4, cu dobânzi legale de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la plata integrală a debitului. Faţă de Primarul municipiului Oradea, acţiunea a fost respinsă, reţinându-se lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul care a fost înscris iniţial în C.F. nr. 2775 Oradea a constituit proprietatea antecesorilor reclamanţilor, fiind dobândit prin cumpărare în anul 1948.
Cota de ½ parte din imobil, care a aparţinut lui E.V. senior, a trecut în proprietatea Statului Român ca urmare a pronunţării sentinţei penale nr. 210/1954 a Tribunalului Teritorial Timişoara, ulterior acesta fiind însă reabilitat.
Cealaltă cotă de ½ parte, a trecut în proprietatea Statului Român prin donaţie, act juridic lipsit de efecte prin sentinţa civilă nr. 1689/2002 a Judecătoriei Oradea.
Prin Dispoziţia Primarului municipiului Oradea nr. 2238/2006, notificările privind acest imobil au fost respinse sub aspectul restituirii în natură, constatându-se calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Dosarele administrative au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Cum până la pronunţarea hotărârii reclamanţilor nu li s-au acordat despăgubiri în condiţiile procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. l, a obligat Statul Român la plata despăgubirilor stabilite în temeiul unei expertize efectuate în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 79/A din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanta pârâtă D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, şi a obligat partea apelantă să plătească părţii intimate C.M. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întemeiate criticile formulate de apelant, întrucât, în prezenta cauză, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, el fiind chemat să suporte contravaloarea despăgubirilor stabilite în favoarea reclamanţilor, nu potrivit procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ci pentru că nu a luat măsurile necesare de implementare a actului normativ în aşa fel încât acordarea măsurilor reparatorii să reprezinte o procedură rapidă şi eficientă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, odată ce a fost adoptată, în problema reparării prejudiciilor înfăptuite de statul comunist, o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în nenumărate cauze că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă pentru a rezolva o problemă de interes general, cum este cea a acordării despăgubirilor pentru imobilele intrate în posesia sa în mod abuziv.
S-a mai reţinut, că, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că nu funcţionează nici un mecanism în prezent care să poată să asigure acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În această situaţie, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă a imobilului, făcând aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.
Potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei reclamante C.M., reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, s-a arătat că Decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, în speţă, primarul, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au calitate procesuală pasivă şi nu Ministerul Finanţelor Publice; că unităţii cu personalitate juridică deţinătoare a imobilului aflat în litigiu îi revine obligaţia, conform Legii nr. 10/2001, de a se pronunţa prin decizie motivată asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii; că, în calitate de reprezentant al Statului Român, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii de a aproba Decizia emisă de unitatea deţinătoare a imobilului şi nici de a aviza sau de a acorda titluri de despăgubiri, întrucât emiterea în numele şi pe seama Statului Român a titlurilor de despăgubiri este de competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; că, potrivit art. 22 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Instituţia primarului Oradea are calitatea de reprezentant al statului, întrucât este singura instituţie care poate să se pronunţe prin decizie motivată cu privire la eventuala restituire în natură a imobilelor din litigiu sau la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce s-a şi întâmplat prin Dispoziţia nr. 2238/2006 emisă de Primarul municipiului Oradea, prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru întregul imobil; că, având în vedere că reclamanţii nu au respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cererea lor este inadmisibilă; că, în ceea ce priveşte practica C.E.D.O., aceasta nu este în concordanţă cu legislaţia în vigoare, atâta timp cât Fondul Proprietatea este funcţional; că, dat fiind petitul acţiunii, este evident că soluţia de obligare a recurentului la plata despăgubirilor pentru imobilul solicitat este fără efect, şi că greşit a fost obligat la cheltuieli de judecată, cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii, prin cererea introductivă de instanţă, au chemat în judecată Primăria Oradea şi Ministerul Finanţelor Bucureşti, fără a preciza că acesta stă în proces ca reprezentant al Statului Român, solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilelor în litigiu; că au calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca moştenitori legali ai foştilor proprietari, la restituirea în natură a unui teren similar ca întindere şi valoare cu cel preluat de la reclamanţi sau la acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc, în cazul în care nu există teren disponibil, cu obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, motivând că, prin Dispoziţia nr. 2238/2006 a Primăriei Oradea, s-a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent „fără să facă o ofertă în natură prin echivalent a terenului pe care îl solicită", şi că nu sunt de acord cu „despăgubirile privind acţiuni la Fondul Proprietatea, ci doar cu despăgubiri băneşti, având în vedere valoarea de piaţă, conform standardelor internaţionale de evaluare".
Au invocat, ca temei legal al cererii, prevederile Legii nr. 10/2001, modificată, art. 650 şi art. 1075 C. civ.
Ulterior, la mai multe termene de judecată, reprezentantul reclamantei a precizat că solicită despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, fără ca să se formuleze o cerere în acest sens, iar, la termenul din 2 septembrie 2008, reprezentantul pârâtei Primăria municipiului Oradea a invocat excepţia tardivităţii „acţiunii" faţă de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, asupra căreia a revenit la termenul următor, motivat de faptul că nu are acte în susţinerea acesteia.
Prin notele scrise, reprezentantul reclamantei a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2.289.730 RON, în temeiul art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, fără ca vreuna din părţi să pretindă că nu cunoaşte deţinătorul bunului în litigiu, iar, prin concluziile orale, cu ocazia dezbaterilor, acesta a precizat că solicită acordarea de despăgubiri, cu dobânzile legale calculate până la data plăţii integrale a sumei, şi nu restituirea terenului în natură, aşa cum a solicitat iniţial prin acţiune.
Prin urmare, se constată că prima instanţă a fost învestită cu o contestaţie, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, împotriva Dispoziţiei nr. 2238/2006 emisă de Primarul municipiului Oradea, prin care reclamanţii au solicitat fie restituirea unui teren echivalent ca întindere şi valoare cu terenul în litigiu, fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent ce constă în despăgubiri băneşti, iar apărările pârâtei Primăria municipiului Oradea, pe fondul litigiului, au vizat acest cadru procesual.
Prin sentinţa primei instanţe, păstrată prin Decizia recurată, a fost obligat Statul Român să plătească reclamanţilor 2.289.730 RON cu titlu de despăgubiri, pentru imobilele în litigiu, fără ca acesta să fi avut calitatea de parte în raportul juridic dedus judecăţii, iar acţiunea formulată de reclamanţi a fost calificată ca fiind o acţiune de drept comun, reţinându-se că răspunderea statului pentru acordarea de despăgubiri reclamanţilor este determinată de faptul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 şi nefuncţionării Fondului Proprietatea.
Deşi nu arată expres, prin motivele de apel, cât şi prin motivele de recurs, recurentul, susţinând că, dat fiind petitul acţiunii, greşit a fost obligat la despăgubiri către reclamanţi, invocă implicit pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, păstrată prin Decizia recurată, cu încălcarea cadrului procesual cu care a fost învestită de către aceştia.
Se constată, că, într-adevăr, instanţele de fond şi apel au soluţionat pricina cu încălcarea cadrului procesual în care reclamanţii au înţeles să se judece, cu consecinţa încălcării principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, ce guvernează procesul civil.
Principiului disponibilităţii, recunoscut părţii reclamante prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevede că „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", prin care se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor în proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Cadrul procesual este stabilit de partea reclamantă, care menţionează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înţelege să se judece, obiectul cererii de chemare în judecată, iar instanţa, chiar dacă nu este ţinută de calificarea juridică dată de reclamant acţiunii, nu poate schimba obiectul cererii şi nici nu poate introduce o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.
Or, în speţă, prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, a soluţionat pricina pe dreptul comun în contradictoriu cu Statul Român, care nu a avut calitate de parte şi a schimbat obiectul acţiunii, încălcând, astfel, cadrul procesual stabilit de reclamanţi, care au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 2238/2006 emisă de Primarul municipiului Oradea, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Oradea şi Ministerul Finanţelor Publice.
Faptul că, prin notele scrise, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2.289.730 RON, în temeiul art. 18 lit. b din Legea nr. 10/2001, fără să precizeze că înţeleg să se judece cu Statul Român, în calitate de pârât, nu constituie o modificare a acţiunii în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea a fost formulată prin notele scrise depuse cu ocazia dezbaterilor, care nu au avut loc la primul termen de judecată şi care nu a făcut obiectul acestora.
Procedând astfel, reclamanţii şi-au exercitat abuziv drepturile procesuale, iar prima instanţă a soluţionat pricina prin sentinţa pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, cu nesocotirea cadrului procesual cu care a fost învestită, încălcând astfel principiile de bază ale procesului civil, al disponibilităţii şi contradictorialităţii, iar sancţiunea este aceea a nulităţii actelor procesuale îndeplinite, respectiv a hotărârilor pronunţate în fond şi apel, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 315 C. proc. civ., fără a mai analiza criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, va casa Decizia civilă recurată şi sentinţa primei instanţe, şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bihor.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român.
Casează Decizia nr. 79 din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi sentinţa nr. 388/C din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bihor.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1865/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1860/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
