ICCJ. Decizia nr. 1873/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1873/2010
Dosar nr. 2889/104/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2009, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se restrângă exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Italia a numitului N.M.
În motivarea cererii, s-a arătat că, în baza obiectivului nr. 2 lit. a) din HG nr. 1347/2007 coroborat cu prevederile art. 38 lit. d) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată, numitul N.M. a fost expulzat din Italia, la data de 17 aprilie 2009, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Milano, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia.
Prin sentinţa civilă nr. 799 din 12 august 2009, Tribunalul Olt a respins cererea, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevede că se poate interzice dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români în străinătate dacă prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, cetăţeanul român ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi statul respectiv, şi că nu s-a făcut dovada că pârâtul a desfăşurat o astfel de activitate sau ar urma să desfăşoare o activitate prin care să aducă atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia.
Prin Decizia nr. 234 din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamantul-apelant, reţinând, în esenţă, că art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o ţară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie; că, spre deosebire de norma internă, Legea nr. 248/2005, care prevede că, pentru restrângerea dreptului cetăţeanului român la liberă circulaţie în străinătate, este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat, norma comunitară, art. 27 din Directiva 2004/38/CE, stabileşte expres şi limitativ, doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, şi că, în speţă, condiţiile mai sus enunţate nu sunt incidente, întrucât simplu fapt că pârâtul s-a aflat pe teritoriul statului italian şi nu se afla în derularea unui contract de muncă, nu duce la concluzia că aceasta ar constitui o ameninţare la siguranţa publică a statului respectiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat că, faţă de prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligaţia să înainteze instanţei competente dosarul de îndepărtare a cetăţenilor români expulzaţi din Italia, iar autorităţile judecătoreşti urmează să pronunţe o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi din Italia pe o perioadă determinată.
Din Decretul Prefecturii Provinciei Milano, prin care pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, rezultă că acesta a avut un comportament antisocial.
S-a mai arătat, că art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică şi că autorităţile italiene au dispus măsura interzicerii pârâtului de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de până la 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate, iar, conform art. 1 pct. 1 din acordul de readmisie dintre România şi Republica Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1977, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi, fără alte formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentului care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.
Prin HG nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcţia Generală de Paşapoarte sau, după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor obligaţia înaintării către instanţă a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE , restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE .
Prin Decretul emis de Prefectul Provinciei Milano se menţionează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei doar pe motiv că ar putea comite infracţiuni şi că prezenţa sa poate să constituie motiv de prejudiciu pentru siguranţa publică.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că prezenţa intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o ameninţare la adresa siguranţei publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor împotriva deciziei nr. 234 din 1 octombrie 2009, a Curţii de Apel Craiova, secţia a I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1869/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1865/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
