ICCJ. Decizia nr. 1926/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1926/2010
Dosar nr. 13049/63/200.
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C . proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 155 din 19 iunie 2008 a Tribunalului Dolj s-a respins contestaţia formulată de reclamanta V.A. împotriva pârâţilor SC E. SA şi Consiliul local Craiova.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat, în calitate de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, prin notificarea nr. 116/N/2002, restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, preluat în baza Decretului nr. 1650/1945, filele 39 – 45, completat prin Decretul nr. 174/1949, de expropriere în vederea construirii „Fabricii E. ".
Prin Decizia nr. 4507/2007, SC E. SA a dispus acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilul preluat.
Aceasta a uzat de faza administrativă obligatorie, prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, finalizată prin Decizia nr. 4507/2007.
Din certificatul constatator emis de ORC Dolj, a rezultat că societatea deţinătoare este integral privatizată, iar statul nu mai deţine vreun pachet de acţiuni. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate".
În forma actuală a art. 29 (fost art. 27) aplicabil în speţă, nu se mai distinge asupra modului de preluare a imobilului, respectiv dacă a avut loc o preluare cu titlu valabil sau abuzivă, astfel că măsurile reparatorii sunt stabilite doar în echivalent şi nu restituire în natură. De altfel, imobilul nu a fost preluat în timpul regimului comunist.
Prin urmare, dată fiind incidenţa dispoziţiilor enunţate mai sus, reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii, despăgubiri, cum corect a apreciat societatea deţinătoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta V.A. iar prin Decizia civilă nr. 191 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, s-a respins apelul reclamantei reţinându-se următoarele considerente:
Terenul în suprafaţă de 720 mp ce face obiectul notificării nr. 116/N/2002 situat în Craiova, a fost preluat de la autorul reclamantei, V.I., prin expropriere conform Legii nr. 1781/1942, completată prin Legea nr. 1650 din 28 mai 1945, fosta Direcţie Generală C.F.R. fiind autorizată să exproprieze mai multe terenuri situate în comuna suburbană Bordei, ce aparţinea de Craiova. Exproprierea a fost definitivată prin Decretul nr. 174 din 28 aprilie 1949, fără a se stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite, acestea fiind precizate prin sentinţa civilă nr. 1007 din 21 martie 1957 a fostului Tribunal Popular al Oraşului Craiova. Prin acte administrative de stat dreptul Direcţiei Generale CFR asupra bunurilor expropriate a trecut asupra fabricii E. Craiova.
Potrivit modului în care s-a executat efectiv exproprierea se constată că imobilul notificat pentru restituirea în natură (teren) intră în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, terenul fiind preluat efectiv în anul 1949.
Prin Decizia nr. 4507 din 12 iunie 2007 S.C. E. SA a respins cererea de restituire în natură a terenului motivând că acesta se află sub platforma betonată destinată parcării autovehiculelor societăţii şi ale salariaţilor, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii.
La data emiterii acestei decizii, S.C. E. SA nu era societate privatizată integral (privatizarea s-a efectuat la data de 30 octombrie 2007 ca urmare a înstrăinării întregului pachet de acţiuni prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 67), situaţie ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi nu art. 29 din aceeaşi lege.
Potrivit art. 21.1 lit. d) din HG nr. 250/2007 (Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001), în cazul în care unitatea deţinătoare este societate comercială la care statul este acţionar majoritar şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, măsura aceasta este obligatorie, fiind o obligaţie legală ce prevalează asupra oricărei alte opţiuni a deţinătorului bunului imobil solicitat.
Chiar dacă societatea comercială intimată făcea parte din categoria deţinătorilor la care se referă art. 21 din Legea nr. 10/2001, şi faţă de aceasta obligaţia de restituire în natură se subordonează condiţiilor prevăzute de lege [art. 21.1 lit. d) din HG nr. 250/2007], în sensul că restituirea în natură trebuie să fie posibilă potrivit legii.
Legea la care se referă dispoziţia din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 este constituită în speţă de art. 11 din aceeaşi lege, imobilul solicitat spre restituire fiind expropriat în condiţiile Legii de expropriere din 20 octombrie 1864, cu referire la Legea nr. 1781/1942, Legea nr. 1650/1945 şi Decretul nr. 174/1948.
Raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în speţă dispoziţiile alin. (4) care au în vedere situaţia în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, motiv pentru care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
Pentru a se concluziona în acest mod cu privire la dispoziţia legală aplicabilă se are în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond expert M.A.D., completat în dosarul de apel potrivit solicitărilor formulate de reclamantă.
Cu privire la raportul de expertiză completat, niciuna din părţi nu a formulat obiecţiuni, expertul răspunzând punctual tuturor obiectivelor fixate de instanţă.
Concluziile expertului sunt temeinic documentate pe actele de expropriere, planul CFR (în favoarea acestei întreprinderi efectuându-se iniţial exproprierea) cu amplasarea vechilor borne hectometrice pe calea ferată „Jiul Vechi, planul CFR cu situaţia actuală a căii ferate şi noilor borne hectometrice, suprapunerea planurilor CFR pentru transpunerea vechilor borne pe planul nou, suprapunerea planului actual întocmit de expert cu planul CFR pentru transpunere vechilor borne hectometrice, suprapunerea planului de expropriere cu planul actual întocmit de expert, planul topo al terenului în litigiu, planul topo cu suprafaţa care se suprapune pe terenul proprietatea SC E. SA, etc.
Potrivit schiţei (anexa 9) terenul fostă proprietate a autorului reclamantei se suprapune cu terenul deţinut de intimată pe suprafaţa de 277,18 mp, restul fiind ocupat de trotuar, spaţiu verde şi str.
Suprafaţa de teren suprapusă este constituită de parcarea betonată din incinta SC E. SA, în imediata vecinătate a parcului auto. Pe această suprafaţă pe limita de nord, se află amplasată o conductă de apă.
Această suprafaţă de teren a fost cuprinsă în expropriere şi ţinând cont de specificaţia de proiect şi procesul verbal de recepţie nr. 762 din 18 mai 1968 este platformă auto – parcare – poarta 3, se constată că exproprierea şi-a atins integral scopul, întregul teren fiind ocupat funcţional. Din acest motiv, chiar dacă pe acest teren nu se află edificată o construcţie, se constată că nu constituie teren liber, în sensul legii în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ci cele prevăzute de art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se susţine de către reclamantă că hotărârea instanţei de apel este nemotivată privind respingerea probelor solicitate în această fază procesuală, fără nici un fel de justificare.
Recurenta mai învederează că nu se înţelege ce a determinat instanţa să respingă cererea de a face o nouă expertiză în apel, din moment ce obiectul acţiunii privea numai suprafaţa de 409,28 mp, deţinută de SC E. SA, iar expertul face trimitere la repere care nu există.
Se mai susţine că instanţa nu motivează nici faptul de a nu fi luat în calcul harta cadastrală iar în ce priveşte conducta exterioară, aceasta este de fapt o simplă ţeavă ce are montat un robinet ce în prezent este înfundat.
Un alt motiv de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a legii, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 C . proc. civ.
Astfel se susţine că nelegalitatea priveşte două aspecte: - modul de administrare a probelor şi interpretarea incompletă şi nelegală a probelor.
Recurenta solicită şi o reapreciere a probelor, raportat şi la memoriul tehnic (fila 16 dosar 13049/6B/2007) şi la constatarea de la fila 204 privind faptul că terenul nu este traversat de nici o conductă.
Intimata SC E. SA prin întâmpinarea depusă (filele 30 – 31) s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum, a dispoziţiilor art. 21.1 lit. d) din HG nr. 258/2007 (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) şi respectiv art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, susţinerea recurentei în ce priveşte nemotivarea hotărârii, este nefondată.
Motivarea unei hotărâri constituie de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în prevederile generale şi abstracte ale unei legi.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C . proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt, însă, îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind astfel suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logico-juridice.
Or, examinând hotărârea instanţei de apel, prin prisma celor expuse, se constată că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele părţilor, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C . proc. civ.
În consecinţă, este neîntemeiată critica ce vizează nemotivarea hotărârii, încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C . proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs invocat prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C . proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este incident nici acest motiv de recurs.
Astfel obiectul acţiunii reclamantei vizează anularea deciziei nr. 4507 şi restituirea în natură a terenului de 720 mp
Terenul în suprafaţă de 720 mp ce face obiectul notificării nr. 116/2002 a fost preluat de la autorul reclamantei, prin expropriere conform Legii nr. 1781/1942, Legea nr. 1650 din 28 mai 1945 şi Decretul nr. 174 din 28 aprilie 1949.
Astfel Direcţia Generală CFR a fost autorizată să exproprieze mai multe terenuri situate în comuna suburbană Bordei, iar, ulterior, prin acte administrative de stat, dreptul Direcţiei Generale CFR asupra bunurilor expropriate, a trecut asupra fabricii E. Craiova.
Raportat la această stare de fapt, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 21 lit. d) din HG nr. 250/2007.
Expertiza efectuată în cauză a clarificat (filele 114 – 126) amplasamentul actual al terenului din litigiu (anexa 9 filele 114 dosarul instanţei de fond) pe care este constituită parcarea betonată din incinta SC E. SA în vecinătatea parcului auto, suprafaţă pe care se află o conductă de apă.
Or, faţă de constatările expertizei tehnice, de dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 10/2001şi art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, reţinând că suprafaţa de teren solicitată nu poate fi restituită în natură, fiind oportună doar măsura reparatorie a acordării de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de cele expuse, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C . proc. civ.
În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta învederează şi aspecte ce ţin de reaprecierea probelor, însă această critică nu mai este reglementată de dispoziţiile art. 304 (în cele 9 puncte) C. proc. civ. (pct. 11 al art. 304 C . proc. civ. fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005) motiv pentru care critica legată de reaprecierea probelor nu mai poate constitui motiv de recurs.
Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C . proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.A. împotriva deciziei nr. 191 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1923/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1869/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
