ICCJ. Decizia nr. 2053/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2053/2010
Dosar nr. 5900/30/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3657 din 11 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 5900/30/c/2002 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului R.I. pentru acordare despăgubiri pentru imobil expropriat anterior anului 1989.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în dosar nr. 5900/30/2008, la data de 5 iulie 2007, reclamantul R.I. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Timişoara prin Primar, să fie obligată aceasta la emiterea unei dispoziţii în sensul despăgubirii pentru suprafaţa de 324 mp din C.F. 3821 Timişoara nr. top. 30216.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost despăgubit pentru terenul de 363 mp înscris în aceeaşi carte funciară, însă pentru suprafaţa de 324 mp ocupată în prezent de un bloc, nu a fost despăgubit. S-a mai arătat că, anterior construirii blocului, antecesorii reclamantului au fost proprietarii unei construcţii edificate pe suprafaţa în litigiu, care însă nu a fost demolată, fără a se primi vreo despăgubire în acest sens.
Acţiunea reclamantului nu a fost întemeiată în drept. Ulterior, acesta a precizat ca temei juridic Legea nr. 112/1995.
Prin întâmpinare, pârâta Primăria municipiului Timişoara prin Primar a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii de faţă, dat fiind că acesta nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 aplicabilă în speţă.
Faţă de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa a analizat cu precădere excepţia invocată şi care a fost admisă pentru următoarele considerente.
În adevăr, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, reclamantul a uzat de prevederile primei legi reparatorii adoptate după anul 1989, cea cu nr. 112/1995, obţinând despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. 3821 Timişoara nr. top. 30216 construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 363 mp situat administrativ în Timişoara, în speţă nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi atacat hotărârea nr. 818 din 11 septembrie 1997 de acordare a acestor despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, context în care reclamantul nu ar mai putea apela la dispoziţiile acestei legi pentru a obţine despăgubiri pentru diferenţe de teren în întindere de 324 mp, aşa cum tinde a acredita ideea prin precizarea de acţiune depusă la acest termen de judecată.
Demersul judiciar al reclamantului nu poate fi primit şi pentru că, ulterior adoptării Legii nr. 112/1995, a intrat în vigoare o altă lege cu caracter reparator, aceea cu nr. 10/2001 care reglementa situaţia juridică a imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este evident că această lege, deşi specială faţă de dispoziţiile Codului civil sau ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 231/1998, are aplicabilitate generală în materia reparării în natură a daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile (sau prin echivalent dacă restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă) acoperind prin dispoziţiile art. 2 toate situaţiile posibile. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu intrând în sfera de aplicare a acesteia, reclamantul era îndreptăţit să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condiţiile legii speciale, fiind obligat să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege. Or, acesta nu a înţeles să iniţieze această procedură graţioasă prin remiterea unei notificări persoanei juridice deţinătoare a imobilului, în cuprinsul căreia să solicite restituirea în natură şi a diferenţei de 324 mp sau măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată şi pentru terenul ocupat în prezent de o altă construcţie.
Nu se poate spune nici că reclamantul nu a avut asigurat accesul la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta vreme cât acestuia i s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de care au fost spoliaţi antecesorii săi, iar termenul de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflaţi în situaţia reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea menţionată, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia. Stabilirea unui termen în care foştii proprietari sau moştenitorii acestora, puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamantul, solicitând schimbarea ei şi în consecinţă admiterea acţiunii, considerându-se că ea reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a legii la cauza dedusă judecăţii.
Reclamantul şi-a motivat apelul prin aceea că, din totalul suprafeţei ce i-a fost expropriat anterior anului 1989, el a fost despăgubit în baza Legii nr. 112/1995 doar pentru construcţie şi pentru terenurile 363 mp, nu şi pentru restul de suprafaţă de 324 mp care a aparţinut antecesorilor săi şi de a cărui folosinţă şi posesie a fost şi este lipsit şi în prezent.
S-a menţionat că a aşteptat ca statul să-l despăgubească şi pentru această diferenţă de teren şi că nu a mai formulat o altă acţiune în justiţie pentru că ar fi fost obligat să plătească la stat o cotă de 10% din despăgubirile ce urmau să-i fie acordate, suma pe care nu o putea plăti, fiind pensionar şi având o pensie mică.
Reclamantul a susţinut de asemenea, că statul a omis, cu rea-credinţă, să-i plătească despăgubirile şi pentru diferenţa de teren şi că neformularea notificării la Legea nr. 10/2001 – din cauza unei imposibilităţi absolute – nu împiedică formularea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, din moment ce preluarea terenului de la antecesorii săi a fost abuzivă şi din moment ce, în acest fel, s-a încălcat dreptul său de proprietate prevăzut de art. 1 alin. (1) al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 44 A din 9 martie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.I.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Imobilul din C.F. 3821 Timişoara în litigiu (format, iniţial, din două nr. top. 2894 de 267 mp şi 2895 de 420 mp – în total 687 mp) a fost proprietatea antecesorilor reclamantului şi că în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950, el a fost preluat de stat, pe o parte din el fiind construit ulterior un bloc de locuinţe şi căi de acces.
Fiind vorba de un bun imobil ce face parte din categoria celor ce au constituit obiectul legilor speciale de reparaţie, proprietara tabulară a recurs la procedura Legii nr. 112/1995, (prima în materie în ordine cronologică), care s-a finalizat prin emiterea hotărârii nr. 818 din 11 septembrie 1997 a Comisiei Judeţene Timiş pentru aplicarea acestei legi, prin care, reclamantului şi celeilalte moştenitoare, R.S., i-au fost acordate despăgubiri pentru casa preluată de stat şi pentru terenul de 363 mp reînscris în C.F. 3821 Timişoara sub nr. top. 30216 (f. 11 – 12 dosar fond).
Această hotărâre a fost comunicată reclamantului care, dacă ar fi avut nemulţumiri legate de modul de soluţionare al cererii sale, ar fi putut să o atace în instanţă, în termenul legal, lucru pe care nu l-a făcut, după cum nu a recurs nici la procedura specială a Legii nr. 10/2001 (care a urmat celei anterior menţionate), astfel cum acesta recunoaşte în mod constant.
În pofida a ceea ce a afirmat, reclamantul nu a făcut dovada împrejurărilor care l-ar fi obstrucţionat în mod obiectiv în a utiliza de reglementările speciale în materie, faptul că nu a recurs la acestea pentru că ar fi fost nevoit să plătească taxe judiciare la valoarea pretenţiilor sale, neputând avea o astfel de natură, ştiut fiind că prin prevederi exprese conţinute în aceste legi, orice acţiuni în justiţie iniţiate în baza lor, au fost scutite de la plata unor astfel de taxe.
Prin urmare, omisiunea deliberată de utilizare, în termenele stipulate, a procedurilor de reparaţie materială prevăzute de legile speciale se opune, cu putere de evidenţă, formulării unei cereri de restituire în baza dreptului comun, aspect prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi consacrat şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii în această materie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Decizia Curţii de Apel Timişoara este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii; nu s-a ţinut cont că s-a adresat autorităţilor în vederea acordării de despăgubiri pentru întreg imobilul, dar s-a omis cu rea-credinţă acordarea acestora pentru suprafaţa de 687 mp.
Se mai susţine că se încalcă dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de asemenea, că instanţa nu a ţinut cont de faptul că reclamantul nu a putut formula cerere pe Legea nr. 10/2001.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 44/A din 9 martie 2009 a respins apelul declarat de reclamantul R.I., împotriva sentinţei civile nr. 3657 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, prin care s-a respins acţiunea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat anterior anului 1989.
Criticile formulate de recurentul – reclamant nu pot fi primite. Instanţele de judecată au procedat la interpretarea şi aplicarea în mod just a dispoziţiilor incidente, considerând că acţiunea reclamantului nu poate fi primită deoarece reclamantul a uzat de prevederile Legii nr. 112/1995 obţinând despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. nr. 3821 Timişoara nr. top. 30216 construcţie şi teren aferent în suprafaţa de 363 mp, dar nu a solicitat despăgubiri şi pentru suprafaţa de 324 mp (diferenţa de teren ce face obiectul prezentei cauze), şi nici nu a formulat acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – lege specială, cu caracter reparatoriu, ce reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat de organizaţiile cooperatiste, sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Motivele de recurs invocate de recurentul – reclamant privind omiterea de către autorităţi a acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 324 mp nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. După apariţia Legii nr. 10/2001 reclamantul avea la îndemână acţiunea prin care să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condiţiile acestei legi speciale, dar acesta nu a uzat de această posibilitate conferită de lege pentru restituirea imobilelor preluate abuziv.
Nu se poate reţine nici încălcarea dreptului de proprietate garantat de Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a avut asigurat accesul la justiţie în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiindu-i asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înţeles să iniţieze această procedură prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a diferenţei de teren de 324 mp şi a construcţiei demolate.
Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 44 A din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2060/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2049/2010. Civil → |
|---|
