ICCJ. Decizia nr. 2045/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2045/2010
Dosar nr. 4300/2/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 februarie 1999, reclamanta S.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 4548 din 10 iunie 1999, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, sentinţa fiind menţinută ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă nr. 248 din 1 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a respingerii recursului prin Decizia civilă nr. 2138 din 19 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 455 din 22 iunie 2004, prin care a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, atât în contradictoriu cu pârâţii, cât şi cu intervenienţii G.R., G.M.C. şi M.D.
Ulterior, aceeaşi instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins ca nefondată cererea de completare a sentinţei civile nr. 455 din 22 iunie 2001.
Prin Decizia civilă nr. 389 A din 10 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 şi 41102 din 25 noiembrie 1996 încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti cu intervenienţii, i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie şi teren şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu ca neîntemeiată.
Această hotărâre a fost casată prin Decizia nr. 5557 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a pronunţat Decizia nr. 204 A din 20 aprilie 2006, prin care a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a formulat o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat, acţiune care este admisibilă, fiind promovată anterior intrării în vigoare a Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001.
Faptul că reclamanta a înţeles să recurgă şi la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru valorificarea drepturilor legate de imobilul care a aparţinut autorilor săi, nu atrage admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, câtă vreme reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare a autorilor săi, T.I. şi A.I.
În ceea ce priveşte sentinţa apelată, curtea a constatat că prima instanţă s-a rezumat, în considerentele acesteia, la a analiza doar valabilitatea titlului statului, fără să se pronunţe şi fără a motiva capetele de cerere prin care reclamanta revendica imobilul ori solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă dezlegarea dată elementului privitor la titlul statului asupra bunului revendicat ar fi fost de natură să inducă şi soluţia asupra celorlalte capete de cerere, instanţa era datoare să-şi arate până la capăt argumentele şi să se pronunţe asupra respectivelor solicitări.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat nici asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a reclamantei şi nici asupra cererilor de intervenţie formulate în cauză.
În ceea ce priveşte cadrul procesual, curtea de apel reţine că tribunalul a atribuit în mod greşit calitatea de intervenienţi unor persoane care au fost chemate în judecată chiar de către reclamantă prin completarea acţiunii introductive, singura căreia i s-a atribuit corect calitatea de intervenientă fiind G.R., deoarece a formulat o cerere de intervenţie accesorie, greşit intitulată ca fiind în interes propriu.
Urmare a decesului pârâtului G.M.C., G.R. a dobândit o dublă calitate, devenind astfel şi pârâtă, ca succesoare în drepturi a defunctului, alături de C.R.C.
Curtea de apel. a considerat că modul în care a procedat prima instanţă echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, aşa încât devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele G.R. şi C.R.C., criticând-o pentru nelegalitate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentele au susţinut că primele trei aspecte reţinute de instanţa de apel au fost deja dezlegate irevocabil prin sentinţa civilă nr. 748/2001 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 455/2001 a aceleiaşi instanţe, cu următoarea motivare.
Constatând titlul valabil al statului, tribunalul a respins acţiunea principală, toate celelalte capete de cerere accesorii urmând calea principalului.
Această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a neapelării, în conformitate cu dispoziţiile art. 281/3 C. proc. civ.
Pe de altă parte, curtea de apel a aplicat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., într-o situaţie care nu are nimic în comun cu acest text de lege.
În opinia recurentelor, cercetarea fondului nu se reflectă în modul cum sunt calificate părţile sau cum este soluţionată o excepţie.
În realitate, tribunalul a cercetat fondul cauzei şi a constatat valabilitatea titlului statului, urmarea fiind cea naturală, aceea de a acorda prioritate titlului valabil şi de a respinge cererea.
În fine, recurentele au considerat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat Decizia cu trimitere la curtea de apel, indicând ca în rejudecare să fie avute în vedere, ca apărări de fond, şi criticile formulate prin cererile de recurs.
Prin sentinţa civilă nr. 455 din 21 iunie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins integral acţiunea reclamantei, soluţie care nu impune, din punct de vedere procedural, respingerea fiecărui capăt de cerere în parte.
Este adevărat că în considerentele sentinţei, instanţa se referă doar la motivele pentru care reţine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, fără a arăta şi de ce nu admite cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii pentru apartamentele care compun construcţia revendicată sau cererea de intervenţie.
Asupra acestei omisiuni s-a pronunţat însă Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins cererea de completare a sentinţei nr. 455 din 21 iunie 2001, cu motivarea că, respingând cererea principală având ca obiect revendicare a imobilului, pe considerentul că titlul statului este valabil, toate celelalte capete de cerere accesorii urmează soarta principalului.
Sentinţa civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, nu a fost atacată cu apel, devenind definitivă şi irevocabilă şi intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Prin această sentinţă, tribunalul a oferit părţilor explicaţia respingerii integrale a acţiunii, în sensul că dezlegarea dată capătului de cerere principal determină şi dezlegarea celorlalte cereri formulate în cauză, pe care tribunalul le-a calificat ca fiind accesorii.
În aceste circumstanţe, nu se poate reţine că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, câtă vreme s-a pronunţat asupra acţiunii, respingând-o pe fond şi nu pe cale de excepţie, pentru considerentele arătate şi trimiţând cauza spre rejudecare la tribunal, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre nelegală.
Având în vedere că, procedând în acest mod, curtea de apel nu a mai analizat criticile vizând fondul cauzei, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ. a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 768 din 29 ianuarie 2007.
În această a doua rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 4300/272007 (1546/2007), pe rolul Secţiei a III-a a Curţii de Apel.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel reclamanta S.E., care a criticat soluţia pronunţată de tribunal prin aceea că tribunalul nu a verificat înscrisurile existente la dosar din care rezultă că autoarea sa avea pensie de urmaş, în calitate de văduvă de colonel şi că autoarea sa avea un singur imobil care cuprindea două apartamente şi nu putea fi încadrată în categoria exploatatorilor de locuinţe.
Apelanta a mai arătat că instanţa nu a motivat în vreun fel motivul respingerii cererii completatoare ce se referea la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie.
La 20 martie 2006, intimatele G.R. şi C.R.C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apărare, au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, inadmisibilitate care a fost justificată pe trei considerente distincte.
În primul rând, s-a susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie – Legea nr. 10/2001. S-a arătat că inadmisibilitatea este dată de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Apoi, s-a susţinut inadmisibilitatea cererii de faţă, având în vedere că reclamanta a înţeles să uzeze şi de calea Legii nr. 10/2001 pentru a redobândi acelaşi imobil, or cumularea celor două căi de a obţine restituirea aceluiaşi bun nu este permisă.
Prin cel de-al treilea argument, s-a susţinut inadmisibilitatea cererii în revendicare a porţiunii de teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind că intimatele nu au dobândit proprietatea acestuia, ea rămânând mai departe în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Pe fondul cauzei, intimatele au arătat că naţionalizarea a fost legală întrucât autoarea apelantei făcea parte din categoria exploatatorilor de imobile, de vreme ce obţinea venituri din închirierea imobilului. Ea nu se încadra în categoriile exceptate de la naţionalizare, nefiind pensionară pentru limită de vârstă, ci beneficiind doar de o pensie de urmaş al soţului său.
Prima instanţă a dezlegat implicit şi capetele de cerere accesorii, nemaifiind nevoie să se pronunţe expres şi asupra lor, intimatele invocând o serie de argumente în combaterea argumentelor reclamantei privitoare la constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare.
De asemenea, ele au susţinut că prima instanţă nu mai trebuia să se pronunţe asupra cererilor de intervenţie, întrucât apelanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat chemarea în judecată a intimatelor.
Prin Decizia civilă nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate. S-a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., împotriva sentinţei civile nr. 455 din 22 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. S-a schimbat în tot sentinţa în sensul că s-a admis acţiunea completată de reclamanta S.E. împotriva pârâtei Consiliului General al Municipiului Bucureşti, SC C. SA, pârâtei-interveniente G.R. şi pârâţilor M.C.A., M.D. şi C.R.C.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 şi nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, încheiată între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar – pârâta SC C. SA şi G.M.C. şi G.R. şi M.D. şi M.C.A. Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, compuse din teren şi construcţie în suprafaţa de 359,30 mp. S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele :
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, justificată prin existenţa unei legi speciale de reparaţie care ar face inoperantă o acţiune în revendicare de drept comun, Curtea observă că titularele excepţiei au nesocotit cadrul legal existent la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost promovată anterior adoptării legii speciale în discuţie (Legea nr. 10/2001), respectiv la 4 februarie 1999 când cadrul legal existent şi aplicabil imobilelor preluate de stat era dat exclusiv de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (incidentă doar pentru imobilele preluate cu titlu) şi cele ale dreptului comun în materie de revendicare imobiliară, art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin urmare, raportată la acest cadru legal, cererea de chemare în judecată apare ca fiind admisibilă.
Faptul că reclamanta a înţeles să recurgă şi la procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obţine recunoaşterea drepturilor sale în legătură cu imobilul ce a aparţinut autorilor săi, nu este de natură a atrage inadmisibilitatea prezentei acţiunii în revendicare, mai ales că, pe cele două căi procesuale demarate, cum s-a dovedit, reclamanta a solicitat recunoaşterea unor drepturi distincte (în cazul de faţă, restituirea în natură, iar în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri).
De asemenea, cererea în revendicare nu poate fi declarată inadmisibilă nici pentru faptul că cei doi chiriaşi cumpărători nu ar fi dobândit şi proprietatea terenului ce constituie curtea imobilului, teren ce a fost revendicat şi el de către reclamantă; astfel cum rezultă chiar din completarea la cererea de chemare în judecată iniţială, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor – persoane fizice şi persoane juridice – de a-i restitui imobilul în deplină proprietate şi posesie, desigur, fiecare dintre aceştia în raport de partea din imobil deţinută.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de inadmisibilitate invocată de intimatele G. şi C.R.C.
A fost considerată, de asemenea, drept neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei – reclamante, invocată de intimatul M.C. şi argumentată pe lipsa vocaţiei acesteia la succesiunea soţilor T.I. şi A.I. din pricina inexistenţei sale la momentul deschiderii succesiunii acestora.
Susţinerile intimatului nu au fost dovedite în nici un fel, el neadministrând nici un fel de dovezi şi nejustificându-şi în nici un fel contestările făcute, contestări ce au vizat inclusiv legalitatea celor două certificate de moştenitor prin care reclamanta şi-a dovedit calitatea de succesor şi care îşi produc depline efecte, bucurându-se de prezumţia de legalitate, atâta timp cât nu au fost anulate şi cât nu s-a dovedit existenţa vreunui motiv care să afecteze valabilitatea acestora.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei, analiza cuprinsă în considerentele acestei hotărâri rezumându-se la cercetarea asupra valabilităţii titlului statului.
În urma cererii de completare a acestei sentinţe, formulată de reclamantă care invoca nepronunţarea de către instanţă asupra tuturor capetelor din cererea sa de chemare în judecată, astfel cum fusese completată, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 prin care s-a arătat că nu se pune problema necesităţii realizării unei completări a sentinţei anterioare întrucât, constatându-se valabilitatea titlului statului, tribunalul a respins cererea principală, dar şi pe cele accesorii, care au urmat soarta principalului.
Aşadar, contrar celor susţinute prin întâmpinarea intimatului M.C., apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 455 din 21 iunie 2001 nu poate fi văzut ca limitat la capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului în litigiu, de vreme ce însăşi instanţa ce a pronunţat ambele hotărâri menţionate a stabilit irevocabil că prima dintre ele a dezlegat toate raporturile juridice litigioase deduse judecăţii prin cererile ce s-au formulat, iar pe de altă parte, întrucât sentinţa civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 pronunţată asupra cererii de completare a reclamantei, nu poate fi considerată ca referindu-se ori dezlegând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, aşa cum s-a arătat şi în motivarea instanţei referitoare la soluţionarea aspectului aflat în divergenţă.
Decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5557 din 23 iunie 2005 nu statuează în nici un fel asupra cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de apel, după cum nefondat susţine acelaşi intimat.
Instanţa de recurs a casat prima decizie pronunţată în judecarea apelului rezumându-se a constata inadvertenţa de ordin formal între analiza cuprinsă în considerentele deciziei – care viza soluţia conţinută în sentinţa civilă nr. 455 din 21 iunie 2001 – şi dispozitivul acesteia, care făcea trimitere la sentinţa civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, ambele emise de Tribunalul Bucureşti.
Acestea fiind stabilite şi supunând analizei apelul declarat de reclamantă, Curtea a stabilit ca fiind întemeiate criticile invocate în motivarea acestuia.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor I.T. şi A. a căror moştenitoare este apelanta – reclamantă.
S-a mai reţinut că T.I. a fost colonel în armata română iar soţia acestuia casnică.
Încă din anul 1950 A.I. a formulat contestaţie împotriva naţionalizării imobilului arătând că închirierea acestuia nu s-a făcut în scop de exploatare, unii dintre chiriaşi fiind repartizaţi de către Oficiul de închiriere.
Ulterior, apartamentele din imobil au fost ocupate de către intimaţii – pârâţi şi pârâta – intervenientă care au arătat că au cumpărat apartamentele în anul 1996, fiind dobânditori de bună-credinţă.
S-a mai reţinut că în cauză a fost introdus şi pârâtul M.C.A., faţă de împrejurarea că la momentul cumpărării apartamentului acesta era căsătorit cu M.D. şi conform sentinţei civile nr. 4214 din 8 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, ca urmare a tranzacţiei încheiate de către foştii soţi, apartamentul i-a revenit în proprietate exclusivă.
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţiile sale se aplică doar în situaţia imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului cu titlu.
Chiar dacă prin Normele Metodologice iniţiale de aplicare a Legii nr. 12/1995 (HG nr. 20 din 17 ianuarie 1996) s-a specificat că Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare a unor bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea a constatat faptul că aceste norme au o forţă juridică inferioară legii (în speţă, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei şi jurisprudenţei consacrate în materie, prin „titlu", se înţelege actul juridic în virtutea căruia se dobândeşte un drept de proprietate. Aşadar, instanţa trebuia să aprecieze existenţa titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispoziţiile internaţionale ratificate şi constituţionale îi impuneau şi nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.
De altfel, întrezărind grava eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispoziţiile menţionate, prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speţă, Decretul nr. 92/1950) – art. 1 din HG nr. 11/1997.
Pentru a putea aprecia dacă statul putea vinde imobilele în baza Legii nr. 112/1995, instanţa a apreciat dacă Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu pentru acesta.
Decretul nr. 92/1950 a ieşit din vigoare, iar Constituţia sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar curtea a constatat flagranta sa contradicţie cu dispoziţiile constituţionale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoştea şi garanta prin lege, proprietatea particulară, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului încriminat. De altfel, această interpretare rezultă şi din adoptarea ulterioară a Legii nr. 213/1998 care defineşte „titlul" în acest sens precizat.
Ca atare, atât sub imperiul HG nr. 20/1996, cât şi sub imperiul HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
În consecinţă, vânzarea către chiriaşi a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Este de datoria instanţei de a judeca valabilitatea titlului statului, în cadrul operaţiunii de stabilire a legalităţii încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, date fiind dispoziţiile imperative ale art. 1 din lege şi dată fiind profunda şi evidenta inechitate şi neconstituţionalitate a actelor normative din perioada comunistă.
Concluzionându-se că statul a p reluat imobilul fără titlu, s-a constatat că în cauză au devenit incidente prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată la 2 septembrie 2005, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Aşa cum am arătat, imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile, însă, în care acesta nu era supus acestei legi (art. 1 din lege) şi prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii, nu au respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi deci nu sunt valabile.
Nu se poate opune în cauză, nici teza validităţii aparenţei în drept, atât timp cât chiriaşii nu au realizat dovada caracterului invincibil al erorii în care s-ar fi aflat şi nici a îndeplinirii condiţiei bunei-credinţe la încheiere, nedovedind că au efectuat diligenţe rezonabile pentru a se informa asupra situaţiei juridice.
Astfel, dată fiind mediatizarea intensă a Legii nr. 112/1995 pe plan naţional, se poate presupune cu un grad mare de probabilitate, că chiriaşii ştiau în ce fel de imobil locuiau, dovadă certă fiind şi încheierea contractelor în baza Legii nr. 112/1995 şi nu în baza unui alt act normativ.
Aşa cum s-a arătat, buna-credinţă trebuie să fie, pentru a putea produce efecte juridice, totală, deplină şi dincolo de orice dubiu. În speţă, însă, nu este cazul, chiriaşii neefectuând nici un minim de diligenţe, spre a verifica situaţia imobilului.
În drept, s-a reţinut că atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim admis că încheierea unei vânzări în condiţiile în care vânzătorul şi cumpărătorul sunt de rea-credinţă, ştiind sau trebuind să ştie că bunul aparţine altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită (art. 966 C. civ.).
Totodată, a fost unanim admisă existenţa prezumţiei bunei-credinţe a subdobânditorului în legătură cu care art. 1898 alin. (1) C. civ. arată: „buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Din această definiţie, rezultă că buna-credinţă presupune o eroare din partea unei persoane.
Dar, această eroare nu decurge însă din simpla ignoranţă pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparenţă înşelătoare suficient de credibilă.
În acest sens s-a arătat în doctrină că dobânditorul trebuie considerat de rea-credinţă dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său.
Cum în cauză pârâţii aveau cunoştinţă de faptul că locuiesc într-o casă naţionalizată, s-a apreciat că există un dubiu care exclude buna-credinţă în ceea ce îi priveşte pe pârâţi.
Aceştia au cumpărat un bun de la stat despre care ştiau că a fost preluat de stat în condiţii notorii de forţă, prin abuz, iar nu în condiţii obişnuite, astfel că este exclusă buna lor credinţă.
Aşadar, două dintre condiţiile esenţiale ale tezei validităţii aparenţei în drept, nu sunt îndeplinite: buna-credinţă şi existenţa unei erori comune şi invincibile.
Ca atare, acţiunea reclamantei se impunea a fi admisă şi sub acest considerent, iar constatându-se implicit nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în acţiunea de revendicare, care presupune compararea titlurilor, nu ar mai fi rămas decât titlul reclamantei, care, evident, este prevalent, reclamanta realizând şi dovada dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1926 (fila 15 dosar fond), contrar susţinerilor intimaţilor.
Aşadar, referitor la acţiunea în revendicare formulată de reclamant, Curtea a constatat că sentinţa apelată, din acest punct de vedere, este incorectă întrucât, constatându-se nevalabilitatea titlului statului – Decretul nr. 92/1950, precum şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ulterioare, potrivit considerentelor expuse anterior, în operaţiunea de comparare, singura ce deţine un titlu, este reclamanta.
Cum în prezent imobilul se află în posesia intimaţilor, a fost admisă şi cererea de revendicare şi au fost obligaţi aceştia în baza art. 480 C. civ. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 359,30 mp.
Au fost considerate ca întemeiate şi criticile apelantei referitoare la neclarificarea poziţiei procesuale şi a calităţii părţilor litigante în raport de cererile ce s-au formulat în cauză.
Astfel, deşi prin înscrisurile aflate la filele 83 – 85, reclamanta şi-a completat cererea iniţială atât sub aspectul obiectului dedus judecăţii cât şi al părţilor litigante, ea arătând că îi cheamă în judecată în calitate de pârâţi şi pe G.M.C. şi M.D., prima instanţă a atribuit acestor persoane calitatea de intervenienţi, fără a exista nici o justificare în acest sens.
Este adevărat că la fila 96 a dosarului de fond s-a regăsit şi cererea de intervenţie formulată de G.R. şi G.M.C., însă faţă de faptul chemării în proces, în calitate de pârât, a numitului G.M.C., instanţa ar fi trebuit să dea prioritate manifestării de voinţă a reclamantei, ca parte care are iniţiativa stabilirii cadrului procesual şi care s-a manifestat prima.
Aceeaşi este situaţia şi a numitului M.C., care a devenit parte în proces, în urma completării cererii de chemare în judecată a reclamantei realizată prin înscrisul aflat la fila 54 a dosarului nr. 4759/2000 a Tribunalului Bucureşti, prin care aceasta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu această persoană, în calitate de pârât, ca urmare a faptului că apartamentul dobândit de soţii M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, a revenit la partaj fostului soţ.
Şi în cazul său, menţionarea calităţii de intervenient este eronată şi nu corespunde actelor procesuale îndeplinite în cauză.
Singura parte a cărei calitate de intervenient a fost atribuită în mod corect, este numita G.R., faţă de care reclamanta nu şi-a manifestat voinţa de a o chema în judecată, în calitate de pârâtă, şi care a intervenit în proces exclusiv ca urmare a propriei manifestări de voinţă. Intervenţia pe care aceasta a formulat-o este una accesorie, contrar celor declarate în cuprinsul cererii sale (ca fiind în interes propriu şi în interesul pârâtelor – persoane juridice) întrucât, deşi implicit îşi apără şi dreptul propriu, decurgând din calitatea sa de coproprietar al apartamentului cumpărat împreună cu soţul său, ea face o simplă apărare şi nu tinde prin cererea formulată, de a câştiga pentru sine obiectul litigiului ori o parte a acestuia.
Urmare a decesului numitului G.M.C., G.R. a dobândit în proces dublă calitate, de pârâtă, ca succesoare în drepturi a acestuia, păstrându-şi totodată şi calitatea de intervenientă accesorie, ea rămânând titulara cererii de intervenţie formulată, în timp ce C.R.C. a preluat calitatea procesuală a tatălui său, respectiv de pârâtă.
Reţinând că această cerere de intervenţie este o cerere de intervenţie accesorie, dar respectând principiul disponibilităţii părţii, pârâta – intervenientă intitulându-şi cererea ca fiind în interes propriu, acest principiu al disponibilităţii fiind unul fundamental şi guvernând materia procesului civil şi având în vedere considerentele anterioare, reţinând şi că pârâţii, chiar dacă au beneficiat de prezumţia bunei-credinţe, din întregul material probator administrat în cauză, a rezultat că prezumţia relativă a fost răsturnată de către apelanta – reclamantă, Curtea a respins cererea de intervenţie formulată, ca nefondată.
Împotriva deciziei civile au declarat recurs atât intervenienţii G.R. şi C.R.C., M.C.A. cât şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Intervenienţii G.R. şi C.R.C. au învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziilor recurate:
Se susţine că hotărârea a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. deoarece în mod netemeinic se reţine, ca motiv al deciziei instanţei de a constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 411148 din 20 decembrie 1996 şi 41102 din 25 noiembrie 1996, împrejurarea că, la data încheierii acestora, cumpărătorii nu ar fi fost de bună-credinţă.
Se consideră că s-au ignorat prevederile art. 1899 C. civ. care instituiau prezumţia legală relativă, conform căreia buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, şi este suficient ca buna-credinţă să fie existat la momentul dobândirii imobilului, faptul că ulterior cumpărătorul şi-ar fi dat seama de greşeala sa, neavând importanţă.
Un alt motiv de nelegalitate invocat se referă la aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut -, dispunând lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unei suprafeţe de 359,6 mp, mai mult decât a solicitat intimata.
Recurenţii invocă şi incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu putea fi admisă o cerere de revendicare a porţiunii de teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind că ei nu sunt proprietarii terenului, terenul aflându-se în continuare în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Se constată că în mod greşit a fost admisă acţiunea intimatei – reclamante, deoarece nu poate fi admisibilă o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun atâta timp cât au fost edictate legi speciale de reparaţie privind restituirea imobilului în cauză.
Alte susţineri vizează faptul că autoarea intimatei a închiriat apartamente în imobilul în litigiu în decursul timpului către mai mulţi chiriaşi, atunci când erau aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950; de asemenea, autoarea intimatei nu se încadra în categoria persoanelor exceptate, nefiind pensionată în sensul înţeles de actul normativ.
Pe cale de consecinţă, se consideră că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, fiind transmis în mod valabil prin înstrăinare intervenientului.
Intervenientul M.C.A. decedat pe parcursul procesului, susţine drept critică de nelegalitate motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. – (instanţa de apel depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti) deoarece instanţa de apel a considerat preluarea imobilului ca fiind o preluare cu titlu nevalabil, dar nu a verificat modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, raportat la obiectul cauzei -, ignorând această obligaţie şi preferând a se substitui unei alte puteri a statului.
Referitor la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susţine greşita reţinere de către Curtea de Apel a faptului că intervenienţii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece simplul fapt că locuiau într-un imobil naţionalizat şi că ar fi trebuit să ştie că există persoana îndreptăţită la restituire nu poate atrage reaua-credinţă a acestora.
Se conchide că instanţa de apel nu a justificat nevalabilitatea titlului preluării de către stat a imobilului, motiv pentru care se consideră că titlul statului a fost valabil.
Recurenta – pârâtă Primăria Bucureşti – prin Primar General a susţinut incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece greşit s-a reţinut de instanţa de apel faptul că titlul statului de preluare nu a fost valabil. Acest act normativ (Decretul nr. 92/1950) şi-a produs efecte juridice depline la momentul edictării şi prin efectul aplicării efective s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, stingându-se dreptul de proprietate al fostului proprietar.
Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că soluţia pronunţată de Curtea de Apel este doar cu aplicarea greşită a legii, nu s-a făcut dovada în cauză a relei-credinţe a părţilor contractante la momentul perfectării actelor juridice, existând o eroare comună şi invincibilă în privinţa calităţii de proprietar a vânzătorului.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei M.R.L., instanţa constată că aceasta este nefondată, deoarece urmare a decesului soţului ei M.C., ea are calitatea de moştenitor legal rezervatar de pe urma acestuia, ca soţie supravieţuitoare în baza dispoziţiilor Legii nr. 319/1944.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate, a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., a schimbat sentinţa civilă în sensul admiterii acţiunii completate de reclamantă, constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149/1996 şi 41102/1996, fiind obligaţi pârâţii să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compusă din suprafaţa de 359,30 mp şi construcţie aferentă, fiind respinsă şi cererea de intervenţie în interes propriu, ca neîntemeiată.
Criticile intervenienţilor G.R., C.R.C. şi M.C. (decedat pe parcursul recursului), referitoare la buna credinţă a cumpărătorilor, critici ce se regăsesc şi în cererea de recurs formulată de recurenta – pârâtă Primăria Bucureşti – prin Primar General nu pot fi primite. În mod just instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente şi anume art. 1899 C. civ., considerând că intervenienţii cumpărători ai imobilelor apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost de rea – credinţă la data încheierii contractelor, în anul 1996, având cunoştinţă de faptul că locuiesc într-o casă naţionalizată cumpărând un bun de la stat despre care ştiau că a fost preluat de stat în condiţii notorii de forţă, prin abuz, fiind exclusă în consecinţă buna lor credinţă.
Nu sunt astfel incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurenţii – intervenienţi şi de Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General în privinţa aprecierii bunei credinţe a cumpărătorilor de către instanţa de apel, neputând fi primită critica recurenţilor că nu prezintă relevanţă faptul că ulterior cumpărătorii şi-ar fi dat seama de greşeală.
Nici criticile recurenţilor privind aprecierea valabilităţii titlului statului nu se justifică: în mod corect instanţa de apel a apreciat că naţionalizarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 a contravenit dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acel moment (dispoziţii ce erau limitative în a permite naţionalizarea anumitor bunuri), considerând că imobilele au fost preluate fără titlu, susţinerile recurentului M.C. privind încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti neputând fi primite. Instanţa a verificat modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, considerând că acesta contravenea grav dispoziţiilor constituţionale din 1948, dar şi dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conchizându-se că, a fost sub imperiul HG nr. 20/1996, cât şi sub imperiul HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului.
Motivele de recurs invocate, ce vizează greşita admitere a acţiunii în revendicare, în condiţiile în care au fost edictate legi speciale de reparaţie pentru restituirea imobilelor nu se justifică. Corect instanţa de apel a considerat că, pe de o parte, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun a fost promovată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, şi pe de altă parte, a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din litigiu, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Nici motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente: instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunţat întocmai şi în virtutea principiului disponibilităţii părţilor pe cererea formulată de reclamantă (completată), cerere prin care aceasta a solicitat ca pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, imobil compus din teren şi construcţie în suprafaţă de 359,30 mp.
De asemenea, susţinerile privind greşita obligare a intervenienţilor la restituirea terenului ce constituie curtea imobilului nu sunt fondate, instanţa a obligat pe pârâţi, nu pe intervenienţi la restituirea imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de intervenienţi şi de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 476 A din 28 ianuarie 2008, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu consecinţa menţinerii deciziei ca legale în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienţii C.R.C., G.R., M.I.(E.) şi M.L.R. şi pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2049/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2038/2010. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
