ICCJ. Decizia nr. 2042/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2042/2010
Dosar nr. 10099/1/2008
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 6909 din 29 iulie 2000 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul B.A.G.M. a acţionat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi RA A.P.P.S. pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 398,60 mp situat în Bucureşti, – ce a aparţinut autorului său B.C. şi expropriat prin Decretul nr. 34/1974.
Prin sentinţa nr. 11808 din 20 iunie 2000 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – având în vedere valoarea obiectului litigiului la data introducerii acţiunii.
RA A.P.P.S. a formulat în faţa Tribunalului o cerere de arătare a titularului dreptului, indicând Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar la 23 octombrie 2001, reclamantul a solicitat chemarea în judecată a D.G.A.F.F., pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie o porţiune de aproximativ 20 mp din terenul revendicat şi pe care această pârâtă o foloseşte.
Tot la cererea reclamantului a fost introdus în cauză şi S.I.E.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1614 din 04 noiembrie 2002 a admis excepţia lipsei de legitimare procesuală pasivă a RA A.P.P.S. şi a respins acţiunea faţă de aceasta pe temeiul excepţiei, iar faţă de ceilalţi pârâţi acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că în urma apariţiei Legii nr. 10/2001 – în timpul derulării procesului, cererea se impunea a fi rezolvată în temeiul acestui act normativ, întrucât art. 47 dispune că ea se aplică cauzelor aflate în curs de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 298 din 04 iunie 2003 a admis apelul declarat de reclamantul B.G.M., a anulat sentinţa Tribunalului şi a reţinut cauza cu evocarea fondului.
Prin Decizia nr. 442 din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti rejudecând cauza pe fond, a respins acţiunea reclamantului împotriva S.I.E. şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu pârâta RA A.P.P.S.
S-a reţinut că în temeiul protocolului din 10 februarie 1995 încheiat între RA A.P.P.S. şi S.I.E., imobilul teren şi construcţie, în litigiu a fost transmis în administrare S.I.E. – acesta deţinând casa de oaspeţi a statului – care este un obiectiv cu destinaţie specială, astfel că în raport de art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 acesta nu poate fi restituit în natură, reclamantul beneficiind de măsuri reparatorii prin echivalent.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 10237 din 8 decembrie 2005 a admis recursul reclamantului B.A.G.M. împotriva deciziei nr. 442 din 22 octombrie 2002, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de recurs a reţinut că obiectul litigiului este o acţiune în revendicare aparţinând dreptului comun, deoarece cererea a fost formulată înaintea apariţiei Legii nr. 10/2001. Că instanţa de apel a calificat cererea ca aparţinând dreptului comun, dar evocând fondul, după corecta anulare a sentinţei pronunţată în primă instanţă, greşit a soluţionat cauza exclusiv prin prisma Legii nr. 10/2001 art. 16 alin. (4), deci în temeiul unei legi inaplicabile.
Cu prilejul evocării fondului, instanţa de apel a statuat că terenul a fost expropriat în 1974, fără a se fi preocupat să califice corect acţiunea, dacă este o acţiune în revendicare, ce aparţine dreptului comun, aşa cum a definit-o reclamantul, pe motiv că terenul a fost preluat fără titlu sau dacă este o acţiune în retrocedare în sensul art. 35 din Legea nr. 33/1994, cum este posibil a fi calificată, faţă de constatarea potrivit căreia terenul a fost expropriat.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 440 din 13 octombrie 2006 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar acesta prin Decizia nr. 444 A din 03 aprilie 2007 şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând conflictul negativ de competenţă, prin Decizia nr. 423 din 24 ianuarie 2008 a constatat că în cauză competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Bucureşti.
În faţa curţii de apel au fost administrate probe noi de S.I.E., iar reclamantul B.A. a precizat că temeiul juridic al acţiunii sale îl constituie art. 481 C. civ. şi Legea nr. 213/1998 nu şi prevederile Legii nr. 33/1994. Această precizare este în deplin acord cu temeiul juridic indicat în cuprinsul acţiunii cât şi aceluia din Decizia nr. 10237 din 08 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – care a apreciat că obiectul litigiului este acţiunea în revendicare aparţinând dreptului comun. Evocând fondul după casarea deciziei nr. 442/2002, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10237/2005, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că RA A.P.P.S. şi Administraţia Fondului Imobiliar nu au legitimare procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte RA A.P.P.S., instanţa a avut în vedere faptul că în temeiul HG nr. 851/1994 şi a protocolului privind transmiterea unui imobil din administrarea RA A.P.P.S. în administrarea S.I.E., imobilul în litigiu alături de alte bunuri a fost transmis în administrarea S.I.E., fapt de necontestat de părţi.
În ceea ce priveşte Administraţia Fondului Imobiliar – s-a stabilit pe baza probelor dosarului că aceasta are în administrare doar apartamentul nr. 2 din imobilul în construcţie şi nu terenul identificat potrivit expertizei, care nu înglobează şi clădirea în care se află şi apartamentul.
S-a constatat că în mod corect a fost introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor ca reprezentant al statului, în temeiul art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 – deoarece suprafaţa de teren marcată pe schiţa de plan a expertizei cu S 3 se afla doar în administrarea S.I.E. în temeiul Protocolului din 10 februarie 1995 şi a actelor normative depuse în dosar, proprietatea aparţinând statului.
Aşadar excepţia lipsei de legitimare a acestui pârât a fost respinsă.
Pe fond, curtea a constatat că reclamantul este succesorul lui D.B., proprietarul terenului revendicat, dobândit de D.B. în temeiul actului de vânzare-cumpărare nr. 33488 din 19 aprilie 1937 încheiat cu Banca M.B./CO SA Bucureşti şi preluat de stat în temeiul Decretului nr. 39/1974, fără plata unor despăgubiri.
Instanţa interpretând Decretul nr. 39/1974 în lumina art. 6 din Legea nr. 213/1998 a concluzionat că acesta nu poate fi apreciat ca un titlu valabil al statului, astfel că în prezenta acţiune în revendicare sunt incidente regulile de drept comun referitoare la compararea titlurilor şi promovarea acţiunii întemeiată pe titlul cel mai bine caracterizat.
În temeiul raportului de expertiză instanţa de apel a concluzionat că imobilul ce a aparţinut autorului reclamantului este în prezent parţial ocupat de S.I.E., respectiv suprafaţa de 298,12 mp delimitată prin S 3 din schiţa de plan.
Instanţa a înlăturat susţinerea pârâtului potrivit căreia suprafaţa de teren astfel delimitată ar face parte din domeniul public, nu numai pentru că nu a fost vizat de o lege specială dar şi pentru că acesta este teren aferent casei de oaspeţi – încă de la construcţia acesteia, chiar înainte de a fi dat în administrarea S.I.E.
Imobilul determinat prin construcţie drept locuinţă destinată oaspeţilor străini nu a suferit nici o transformare după trecerea în administrarea pârâtului şi serveşte în continuare aceluiaşi scop.
S.I.E. nu-şi desfăşoară activitatea în acest imobil, aşa cum lasă să se înţeleagă, făcând trimitere la anexa pct. 29la Legea nr. 213/1998, deoarece anexa nu priveşte nici terenul şi nici casa de oaspeţi, iar dacă s-ar considera că aceasta din urmă face parte din domeniul public, ea nu poate circumstanţia regimul juridic al terenului.
Expertiza a evidenţiat că suprafaţa de teren S 3 este liberă, pe ea aflându-se un garaj şi o parte a unei anexe – birou, astfel că nu se poate afirma că scopul exproprierii s-a realizat – deoarece pârâta nu a probat scopul obiectiv al deposedării, iar dacă acesta a fost edificarea casei de oaspeţi – aceasta se afla mult mai departe de terenul marcat pe schiţa de plan cu S 3.
În compararea titlurilor de proprietate, instanţa a acordat prioritate dreptului de proprietate al reclamantului – care se întemeiază pe contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, spre deosebire de stat care nu are un titlu valabil.
În consecinţă, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi S.I.E. au fost obligaţi să lase reclamantului liniştita proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 292,12 mp – marcat în schiţa de plan cu S 3 punctele 3-4-5-6 din expertiza N.G.
Referitor la suprafaţa de 60,66 mp pe care expertul a identificat-o ca fiind servitute de trecere, curtea a constatat că potrivit sentinţei civile nr. 1646/1996 – aceasta se afla în proprietatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, iar prin dispoziţia nr. 887 din 04 iunie 1996 Primarul General al Municipiului Bucureşti a constituit în favoarea unor terţi o servitute de trecere.
Şi în privinţa acestei suprafeţe de teren Curtea a reţinut preferabilitatea dreptului de proprietate al reclamantului faţă de acela al statului pentru aceleaşi considerente ca şi în precedent, astfel că a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să restituie reclamantului această suprafaţă de teren de 60,66 mp.
Cea de a treia suprafaţă de teren S 1 de 39,85 mp aparţinând Consiliului General al Municipiului Bucureşti – fiind şi ea liberă şi întrucât titlul reclamantului este mai bine caracterizat – statul deţinând terenul în temeiul unui titlu nevalabil – instanţa a promovat acţiunea în revendicare şi pentru terenul de 39,85 mp.
În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat în baza mandatului 127132/02 noiembrie 2008 de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, invocă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea deciziei nr. 615 A din 08 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Se motivează recursul prin aceea că imobilul a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34 din 26 aprilie 1974 şi dat în temeiul Deciziei nr. 624 din 20 mai 1974 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti în administrarea I.C.R.A.L. Herăstrău, după care în temeiul HG nr. 815 din 02 decembrie 1994 imobilul a trecut din administrarea RA A.P.P.S. în aceea a S.I.E. prin protocolul din 10 februarie 1995 dintre RA A.P.P.S. şi S.I.E.. Imobilul astfel transferat face parte din proprietatea publică şi a complinit, imobilul casă de oaspeţi deţinut de S.I.E., astfel că în mod eronat curtea de apel a apreciat în privinţa fondului litigiului, sustrăgându-l domeniului din care aparţine.
- În cauză – scopul exproprierii, respectiv edificarea de construcţii a fost atins, în prezent terenul fiind afectat de construcţii folosite de S.I.E.
- Greşit instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu de vreme ce preluarea s-a operat în temeiul Decretului nr. 34/1974 – în vigoare la acea dată.
Împotriva deciziei nr. 615 din 08 septembrie 2008 a declarat recurs şi S.I.E. invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte.
- Greşit instanţa a considerat că imobilul este destinat găzduirii oaspeţilor şi nu atribuţiilor specifice S.I-E. – care are caracterul de secret de stat. Terenul în litigiu este aferent casei de oaspeţi şi a avut această destinaţie de la bun început.
- Instanţa face o gravă eroare în interpretarea probatoriului deoarece nu explică considerentele avute în vedere atunci când reţine că S.I.E. nu-şi desfăşoară activitatea specifică în clădirea aflată pe teren.
- Terenul revendicat este afectat de construcţii supraterane şi subterane şi face parte din zona de protecţie a obiectivului militar, fiind în interiorul incintei complexului destinat protecţiei informaţiilor clasificate.
- Imobilul în litigiu destinat desfăşurării activităţii S.I.E. este bun proprietate publică în temeiul Legii nr. 1/1998 – şi este evidenţiat în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin HG nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 Anexa 4 – astfel că nu este susceptibil restituirii nici în temeiul Legii nr. 213/1998 şi nici în temeiul Legii nr. 18/1991.
- Scopul exproprierii a fost realizat, întrucât terenul de 398 mp este situat într-o zonă bine constituită urbanistic – el fiind afectat construcţiilor aparţinând S.I.E.
Analizând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia invocată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la termenul din 28 octombrie 2009 vizând tardivitatea recursului declarat de S.I.E., aceasta este nefondată în raport de actele depuse în acest sens de S.I.E.
Dovada de comunicare a deciziei nr. 615/2008 a Curţii de Apel Bucureşti (aflată la fila 60 dosar Înalta Curte de Casaţie de Justiţie) a fost completată de factorul poştal cu menţiunea „Afişat" pe uşa principală a clădirii, nici o persoană nefiind găsită.
Aşa cum se atestă prin adresa nr. 555 din 06 mai 2009 a Direcţiei Regionale de Poştă Bucureşti O.J.P. – Oficiul poştal Otopeni, hotărârea a fost transmisă unei unităţi S.I.E. cu sediul în aceeaşi zonă cu acela al recurentului – transmiterea efectuându-se greşit la nivelul oficiului, deşi potrivit protocolului între S.I.E. şi Poşta Română oficiul Otopeni – ridicarea corespondenţei se face în fiecare zi lucrătoare de către cadrele S.I.E. anume desemnate în acest scop, pe bază de declaraţie şi direct de la sediul Oficiului Poştal Otopeni. Ridicarea corespondenţei se face sub semnătură în baza listei de distribuire (borderoului) întocmită de Oficiul Poştal, cu menţionarea datei şi numărului de prezentare a corespondenţei sosită la oficiul poştal.
Aşa cum rezultă din copiile listelor de distribuire a corespondenţei din 30 şi 31 octombrie 2008 – S.I.E. a ridicat alte scrisori recomandate decât cea cu nr. de prezentare 50326 dat pe dovada de comunicare a deciziei Curţii de Apel Bucureşti (fila 94 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Afişarea pe uşa principală, pe considerentul că nici o persoană nu a fost găsită este neverosimilă, dat fiind faptul că intrarea în incinta S.I.E., ca de altfel în orice instituţie militară sau destinată serviciilor de informaţii, este asigurată cu pază.
Întrucât prin procedura obişnuită – respectiv prin poştă, Decizia Curţii de Apel Bucureşti nu a fost comunicată S.I.E. – aşa cum au fost îndeplinite în precedent celelalte acte de procedură, S.I.E. a luat cunoştinţă de motivarea deciziei de-abia la data de 27 aprilie 2009, cu ocazia citării acestuia pentru primul termen în recurs (20 mai 2009) dată la care a solicitat eliberarea unei fotocopii de pe Decizia din apel (aşa cum rezultă din cererea aflată la fila 17 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Raportat la data de 27 aprilie 2009, dată la care S.I.E. a luat cunoştinţă de motivarea deciziei nr. 615/A din 08 septembrie 2008 – depunerea recursului motivat împotriva acestei decizii la data de 07 mai 2009, se înscrie în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., astfel că excepţia de tardivitate invocată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondată.
În ceea ce priveşte cele două recursuri formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Municipiul Bucureşti şi S.I.E. şi axate pe aceleaşi aspecte de nelegalitate ale deciziei nr. 615 A/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, acestea sunt nefondate.
Se susţine în esenţă că Decizia nr. 615 A din 08 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi S.I.E. au fost obligaţi să restituie reclamantului B.A.G.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul revendicat (anterior apariţiei Legii nr. 10/2001) situat în Bucureşti, nr.16, sector 1 Bucureşti – identificat ca fiind S 3, cuprins între punctele 3-4-5-6 în schiţa anexă la raportul de expertiză V.G. (paf.125-134) este nelegală deoarece terenul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 34/1974 de expropriere şi face parte din domeniul public – ca obiectiv cu destinaţie specială.
Critica nu este susţinută de probele dosarului.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari şi succesorii acestora, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Terenul în litigiu a fost preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 34/1974 – fără plata despăgubirilor aferente – potrivit afirmaţiilor reclamantului şi neînlăturate prin proba pozitivă contrară de către stat, parte în proces.
Prevederile Constituţiei din 1965 sub imperiul cărora a fost emis decretul de expropriere cât şi cele ale actualei Constituţii indică cu caracter imperativ acordarea despăgubirilor ca o condiţie de realizare a exproprierii şi utilitatea publică a unei atari măsuri.
În cauză aceste condiţii nu au fost realizate, nu numai pentru că exproprierea a operat fără plata despăgubirilor dar şi pentru că scopul exproprierii nu a fost realizat, deoarece pe terenul de la nr. 6 – preluat împreună cu alte terenuri alăturate – nu au fost edificate construcţiile care au constituit scopul exproprierii (pag.151-152 dosar 4318/2000).
Actualele construcţii existente pe teren constatate de expert (un garaj de 30 mp şi un teren de 17,04 mp) au fost edificate după 1994 când S.I.E. a primit în administrare terenurile expropriate în 1974şi construcţiile existente pe terenurile alăturate de la RA A.P.P.S. în temeiul HG nr. 851/1994 şi a Protocolului privind transmiterea unui imobil nr. 15/126 din 10 februarie 1995.
Măsura exproprierii apare astfel vădit ilegală, avându-se în vedere atât prevederile constituţionale şi ale art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului pe care România o ratificase la data emiterii Decretului de expropriere cât şi în raport de prevederile Legii nr. 213/1998 care definesc conceptul de titlu valabil prin opoziţie cu titlul nevalabil de proprietate al statului în privinţa bunurilor aflate în domeniul public şi care dă în competenţa instanţei învestită cu acţiunea în revendicarea bunurilor proprietate publică, constatarea valabilităţii titlului.
Sub acest aspect, corect prin soluţia pronunţată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti constatând nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, a pronunţat prezenta acţiune în revendicarea terenului.
Afirmaţia recurenţilor potrivit căreia terenul face parte din domeniul public şi nu poate fi restituit nu este fondată, în raport de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, care condiţionează această apartenenţă la domeniul public de valabilitatea titlului statului, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, valabilitatea titlului statului este afectată.
În afară de aceasta, HG nr. 854/2000 prin care, aşa cum pretind recurenţii, imobilul în litigiu a trecut în domeniul public – nu are relevanţă, nu numai faţă de lipsa de valabilitate a titlului de proprietate al statului, dar şi raportat la faptul că a fost emisă ulterior sesizării instanţei cu prezenta acţiune în revendicare şi nu se referă la terenul în litigiu, ci la apartamentul 1 parter, aflat la distanţă de terenul în litigiu şi la ½ din garaj prevăzut şi în HG nr. 533 din 7 iunie 2002 în domeniul privat al statului, aflat în administrarea Administraţiei protocolului de stat.
Oricum însă, raportul de expertiză topo şi schiţa însoţitoare, evidenţiază că terenul în litigiu, marcat prin conturul S 3 se află la distanţă de construcţia casă de oaspeţi la care se referă HG nr. 854/2000 şi HG nr. 533/2002 – fiind despărţit de construcţii prin drumul de servitute S 2 de 60, 66 mp şi terenul liber S 1 în suprafaţă de 39,85 mp.
În afară de faptul că terenul în litigiu nu face parte din domeniul public, împrejurarea potrivit căreia ½ din garaj are un atare regim nu este relevant în promovarea acţiunii în revendicare, întrucât principiul instituit de art. 482 C. civ. exclude ca regimul juridic al terenului să fie determinat de acela al construcţiei, iar construcţia birou nu este relevată în inventarul bunurilor proprietate publică.
Recurenta S.I.E. susţine că prin Decizia pronunţată, Curtea de Apel l-a obligat alături de Ministerul Finanţelor Publice să restituie reclamantului un imobil – cel de la nr. 16 care nu se află în proprietatea sau administrarea acestora.
Într-adevăr dintr-o eroare materială regretabilă, instanţa a dispus restituirea imobilului din Bucureşti, nr. 16 în loc nr. 6, dar această eroare nu are relevanţă în cauză deoarece imobilul individualizat prin contur, dimensiuni şi amplasament corespunde aceluia aflat pe aceeaşi stradă la nr. 6, ce a fost revendicat de reclamant şi care este lipit de terenul de 60,66 mp situat în Bucureşti, la nr. 6 şi la a cărei restituire a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Construcţiile supraterane aflate pe terenul în litigiu nu constituie un impediment pentru promovarea revendicării acestuia în raport de lipsa de valabilitate a titlului statului, în timp ce casa de oaspeţi la care face referire S.I.E. în recursul declarat se află în afara terenului în litigiu, la distanţă de acesta, separată de terenul liber şi drumul de servitute, evidenţiate în expertiză, astfel că nu se poate spune cel puţin, că acest teren este aferent accesului la casa de oaspeţi. Cât priveşte construcţiile subterane – în afara faptului că existenţa acestora nu a fost probată, ele nu constituie un impediment în promovarea revendicării, nu numai pentru lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a terenului, dar şi pentru că existenţa acestor construcţii nu a fost probată.
Şi critica S.I.E. referitoare la parcela de 60,66 mp la a cărei restituire a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti este nefondată.
S.I.E. neavând în proprietate şi nici în administrare acest teren, care constituie servitute de trecere constituită în favoarea unor terţi, în temeiul sentinţei nr. 4318/2000 pe terenul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, nu este legitimat să formuleze critici privitoare la soluţia pronunţată, după cum nu poate susţine că funcţionarea corpului tehnic al serviciului ar fi fracţionată, întrucât unica intrare în curtea interioară a incintei S.I.E. se situează pe terenul revendicat, deoarece terenul în litigiu – aşa cum se evidenţiază în schiţa de plan (fila 157 dosar nr. 4318/2000) se află la marginea conturului „obiectivului T." – accesul putându-se asigura direct din strada T. – pe o altă intrare.
Pentru considerentele menţionate, constatându-se că toate criticile formulate prin cele două recursuri examinate în bloc – formulate de Statul Român şi S.I.E. nu sunt întemeiate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi de Serviciul Român de Informaţii Externe împotriva deciziei civile nr. 615 A din 8 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2038/2010. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2011/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
