ICCJ. Decizia nr. 2060/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2060/2010
Dosar nr. 8208/1/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3717 din 29 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 22552/1/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii F.N., F.T.S., A.M., A.I., A.N., A.P., S.D., S.S., T.A., G.C., I.V., G.S., V.I., V.E., M.F., G.A.E., G.B., F.L.T., F.F., S.I. – decedat, continuat de moştenitorii S.E., S.C., P.G., S.M., S.G.N., G.A. – decedat, continuat de moştenitorii G.M., G.N., G.A. şi G.A.F., V.T. – decedat, continuat de moştenitorii V.I. şi V.E. împotriva deciziei nr. 111 A din 2 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa supremă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 27 decembrie 2001, reclamanţii F.N., F.T.S., A.M., A.I., A.N., A.P., S.D., S.S., T.A., G.C., I.V., G.S., V.I., V.E., M.F., G.A.E., G.B., F.L.T., F.F., S.I. – decedat, continuat de moştenitorii S.E., S.C., P.G., S.M., S.G.N., G.A. – decedat, continuat de moştenitorii G.M., G.N., G.A. şi G.A.F., V.T. – decedat, continuat de moştenitorii V.I. şi V.E. au chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA Bucureşti, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină posesie şi proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 5.200 mp şi construcţia aflată pe acesta.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor acţionari ai S.A.R. Olteniţa, fost proprietar al imobilului, nu au obţinut nici un act din care să rezulte temeiul de preluare a imobilului, deşi au făcut eforturi numeroase demersuri în acest sens. Deşi au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost soluţionată notificarea.
Prin sentinţa civilă nr. 271 din 18 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiată, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să facă reclamanţilor oferta de restituire prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Bucureşti, sector 6.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:
Imobilul, teren în suprafaţă de 5200 mp a fost dobândit de S.A.R.I.T. Oltenia prin două contracte de vânzare-cumpărare cu nr. 24416 din 28 iulie 1939 şi nr. 40" din 15 decembrie 1941.
Autorii reclamanţilor au figurat pe lista acţionarilor S.A.R. Oltenia, astfel cum a rezultat din copia de pe lista de prezenţă a acţionarilor care îi menţionează pe M.G., M.A., S.G., T.G.
Potrivit situaţiei juridice eliberate de Primăria Municipiului Bucureşti pentru imobilul în cauză nu se cunoaşte existenţa vreunui act normativ prin care acesta a fost trecut în proprietatea statului.
În prezent, pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului obţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 49 din 20 februarie 1995 şi nr. 186 din 20 februarie 1993 încheiate între Fondul Proprietăţii de Stat şi C.C.C.F.
Din economia prevederilor art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a rezultat că restituirea proprietăţii imobiliare preluată fără titlu valabil şi înstrăinată prin acte de dispoziţie a fost condiţionată de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare.
Formulând notificarea în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau dreptul obţinerii unor despăgubiri prin echivalent de la persoana deţinătoare.
În ceea ce priveşte excepţia calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă s-a constatat că este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – la Capitolul II, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său.
În speţă, pârâta este unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 astfel încât are calitate procesuală pasivă. Expertiza tehnică topografică a confirmat aflarea în patrimoniul pârâtei a imobilului în cauză.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 imobilele (terenuri şi construcţie) preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Prin excepţie de la dispoziţiile articolului amintit potrivit art. 20.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu au obligaţia restituirii în natură dacă sunt dobânditori de bună credinţă.
În speţă nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare a acţiunilor, astfel încât persoanele îndreptăţite, respectiv reclamanţii, au avut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 2 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, s-au admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, dispunându-se schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele motive:
Prin cererea introductivă reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune în revendicare, întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480, art. 481 C. civ., cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ulterior aceştia şi-au precizat acţiunea fără să modifice şi temeiul juridic, situaţie faţă de care se impunea a se clarifica norma juridică aplicabilă, având în vedere că şi în cererea de apel se invocă atât legea generală, cât şi cea specială.
Sub acest aspect, Legea nr. 10/2001 a stabilit clar că imobilele preluate abuziv de către stat se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi.
Aceasta înseamnă că singura lege aplicabilă este Legea nr. 10/2001 potrivit principiului „legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate", astfel cum corect a stabilit instanţa de fond.
În atare situaţie, nu s-a mai putut proceda la compararea titlurilor, aceasta fiind specifică acţiunii intentate în baza legii generale, critica sub acest aspect nefiind întemeiată.
Aplicând prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa a apreciat corect că imobilul nu s-a putut restitui în natură, însă a încălcat principiul disponibilităţii prin obligarea pârâtei la oferta prin echivalent, apelanţii – reclamanţi accentuând că nu doresc altceva decât restituirea în natură.
Asupra acestei cereri în raport de dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 27 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, deşi întemeiată pe un alt temei juridic, instanţa de fond a constatat că imobilul nu se poate restitui.
Din actele dosarului a rezultat în mod implicit că Întreprinderea Oltenia a făcut obiectul naţionalizării, la fila 32 din dosarul de fond fiind depusă „cererea de modificare" emisă de Camera de Comerţ şi Industrie la 22 iulie 1948, conţinutul acesteia fiind în sensul arătat.
Această dovadă a dus la concluzia preluării cu titlu a imobilului, aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi, ca o consecinţă, netemeinicia cererii reclamanţilor de restituire în natură.
Reclamanţii puteau beneficia de celelalte măsuri reparatorii, în condiţiile legii, însă, în măsura în care aceştia au stabilit obiectul pricinii prin excluderea altor cereri decât aceea a revendicării, urmează a continua procedura administrativă.
Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanţii – apelanţi, criticând-o, printre altele, şi pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la preluarea imobilului cu sau fără titlu.
În condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, arătându-se argumentele formulate în acest sens, art. 27 din Legea nr. 10/2001, nu este incident în cauză.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor prin care s-a invocat preluarea fără titlu a imobilului.
Analizând Decizia de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul este fondat prin prisma motivelor susmenţionate, aspect care a impus casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, care să aibă în vedere şi celelalte critici formulate prin cererea de recurs.
Instanţa de apel a reţinut că din actele dosarului rezultă în mod implicit că Întreprinderea Oltenia a făcut obiectul naţionalizării. S-a făcut referire la „cererea de modificare" emisă de Camera de Comerţ şi Industrie la 22 iulie 1948 în sensul preluării imobilului cu acest titlu.
Faţă de acest argument, s-a concluzionat că imobilul a fost preluat cu titlu, atrăgându-se aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi netemeinicia astfel a cererii de restituire în natură.
Prin cererea de apel s-a invocat faptul că în absenţa unui act normativ sau un altfel de act prin care Statul să fi preluat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că fostul proprietar nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar avută la data preluării, statul fiind un detentor precar.
Instanţa de apel nu a răspuns criticilor de apel referitoare la titlul de preluare a imobilului, astfel cum acesta a fost criticat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect, atrăgându-se incidenţa art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Acest mod de soluţionare a cauzei a fost sancţionat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reprezentativ în cazul României fiind cazul Albina (Hotărârea din 28 iulie 2005).
Valabilitatea titlului de proprietate prezintă o deosebită importanţă din perspectiva dispoziţiilor incidente ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 27 în forma în vigoare la data intrării în vigoare a legii şi la data sesizării instanţei.
Art. 27 din Legea nr. 10/2001 a fost republicat în urma modificării intervenite prin Legea nr. 247/2005, după pronunţarea deciziei de apel acest aspect nefiind de natură a prejudicia persoanele îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 27) nu mai face distincţie între preluarea cu titlu sau fără titlu valabil, ci numai prevede ca imobilul să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
În raport de modul de soluţionare a cererii reclamantului de a aprecia asupra modalităţii titlului statului, era necesar a se face aplicarea sau nu a art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data notificării de către reclamant şi acest lucru pentru faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi la data notificării reclamantul a avut o speranţă legitimă de redobândire a imobilului în natură.
Reclamantul avea, dacă nu chiar un bun, cel puţin o speranţă legitimă – calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un element al dreptului de proprietate" -, de a obţine restituirea în natură a imobilului, speranţă pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul judecării cauzei i-a luat-o prin înlăturarea condiţiei de reluare cu titlu valabil din fostul art. 27 din lege.
Prin Decizia civilă nr. 15 A din 5 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, cauze privind conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, împotriva deciziei nr. 271 din 18 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, urmare a casării deciziei civile nr. 111 A din 2 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă, prin Decizia civilă nr. 3317 din 23 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3317 din 23 mai 2008. S-a modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta SC C.C.C.F. SA să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul, compus din teren în suprafaţă de 4955 mp precum şi construcţia aferentă în suprafaţă de 534,75 mp cu demisol, parter, etaj 1 construită din cărămidă. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.C.C.F. SA împotriva deciziei civile nr. 271 din 18 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, urmare a casării deciziei civile nr. 111 A din 2 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 3317 din 23 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Potrivit deciziei de casare pronunţată de instanţa supremă, instanţa de apel nu a răspuns criticilor de apel referitoare la titlul de preluare a imobilului, astfel cum acesta a fost criticat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect, atrăgându-se incidenţa art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarele nr. 4.541/36/2005 şi nr. 1.010/91/2006, şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
S-a reţinut că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conţinut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 – 1989 şi care fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate. Dacă în art. 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora. Referitor la modalitatea prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – restituirea imobilelor în natură sau plata unor despăgubiri prin echivalent -, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa constantă că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa sferei bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a respectivelor bunuri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.
Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente nu s-au adus modificări dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deci nu s-a instituit un nou termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptăţite. În acest sens este indubitabil că depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege. Întrucât acest termen nu era în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind expirat, aşa cum s-a arătat mai sus, la data de 14 februarie 2002, se poate afirma că, odată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Aşa fiind, Curtea Constituţională reţine că analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică reglementată prin norma de lege criticată. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
Legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare. Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acţiune faza iniţială de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea.
Mai mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce face obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt – soluţionarea cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate – nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate, aşa cum s-a arătat în prealabil, în situaţii identice.
În prezenta cauză, imobilul este unul preluat fără titlu, nu se cunoaşte nici un act normativ de preluare având ca obiect imobilul în litigiu.
Simpla cerere de înregistrare menţiuni în Registrul Comerţului, cu nr. 032648 din 22 iulie 1948 adresată Camerei de Comerţ şi Industrie nu poate constitui titlul statului.
S.A.R. Oltenia – I.T. nu este inclusă în anexele Legii nr. 119/1948, motiv pentru care nu există nici un proces-verbal de preluare.
În anul 1960, M.G., acţionarul principal, a primit de la Secţiunea Financiară, Inspecţia de Impozite, un proces-verbal care cuprinde nota de calcul a impozitului ce se pretindea că ar fi datorat pentru perioada 1955 – 1960 pentru imobilul în litigiu. La 24 septembrie 1960, M.G. se adresează Întreprinderii de Administraţie pentru a-i aviza contractul de închiriere dintre S.A.R. Oltenia în calitate de proprietar şi Şcoala de ucenici auto C.D. (instituţie care deţinea în acea perioadă imobilul şi terenul).
Acest fapt se coroborează cu aspectele anterioare şi poate dovedi că imobilul este unul preluat fără titlu.
Nici situaţia că Fondul Proprietăţii de Stat a încheiat, în calitate de vânzător, două contracte de vânzare de acţiuni cu Asociaţia C.C.C.F. P.A.S., persoană juridică distinctă de SC C.C.C.F. SA – Bucureşti nu conduce la altă concluzie.
În decursul timpului, clădirii nu i s-au adăugat corpuri noi, nu i s-au adus modificări de natură să transforme imobilul, fapt constatat şi de expertiza tehnică imobiliară administrată în cauză. Ca urmare, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În absenţa unui act normativ sau un altfel de act prin care Statul să fi preluat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că fostul proprietar nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar avută la data preluării, statul fiind un detentor precar.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat apelul declarat de apelanţii reclamanţi drept întemeiat, motiv pentru care l-a admis şi a modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul compus din teren în suprafaţă de 4955 mp situat în Bucureşti, cu vecinii N – str. M.; E – str. P., S – Cal. G.; V – str. J., proprietatea Z.I.C., V – M.M., precum şi construcţia aferentă, în suprafaţă de 534,75 mp, cu demisol, parter, etaj, construită din cărămidă, individualizate în rapoartele de expertiză întocmite de experţii D.V. şi C.D.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Referitor la apelul declarat de SC C.C.C.F. SA, Curtea a constatat că acesta este neîntemeiat, motiv pentru care l-a respins, ca nefondat.
Împotriva deciziei a declarat recurs recurenta SC C.C.C.F. SA care a susţinut drept critică de nelegalitate incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 480 C. civ.
Se susţine că autorii reclamantei nu erau proprietarii imobilului, imobilul aparţinea SC O. S.A.R., societate la care autorii reclamantului erau doar asociaţi, societate ce deţinea dreptul de proprietate asupra imobilului.
În consecinţă, se consideră că descendenţii acţionarilor, fiind neproprietari, nu puteau beneficia de acţiunea în revendicare, acţiune ce stă doar la dispoziţia proprietarului.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor din recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare justă a prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 conform cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazurile în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era asociat unic sau persoanele îndreptăţite erau membri ai aceleiaşi familii. Excepţia reglementată de aceste prevederi legale priveşte pe asociatul unic sau asociaţii membri ai aceleiaşi familii, iar situaţia dedusă judecăţii se circumscrie acestei ipoteze, caz în care în mod corect s-a considerat că se impune restituirea imobilelor în natură.
Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ., invocată de recurentă drept motiv de nelegalitate a deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cererea de chemare în judecată a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 10/2001, (în forma în vigoare în decembrie 2001), apelul fiind corect soluţionat exclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării.
De altfel, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 3717 din 29 mai 2008 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 23 mai 2008 chestiunea rejudecării vizează modalitatea preluării imobilului de către stat, ceea ce ar determina aplicarea sau nu în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerile recurentei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, întemeiată pe faptul că acţionarii ai căror moştenitori sunt reclamanţii nu ar fi membri ai aceleiaşi familii, ceea ce ar necesita aplicarea excepţiei instituite de art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001 nu se justifică. Această critică este invocată ca un motiv de nelegalitate „omisso medio", deoarece societatea recurentă nu a invocat niciodată această împrejurare, nici în faţa instanţei de judecată, nici în faza procesuală a apelului.
Această critică, pe care recurenta nu a formulat-o în apel, la adresa sentinţei instanţei de fond, nu poate fi formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată „omisso medio"; acest motiv de nelegalitate invocat fiind inadmisibil.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de SC C.C.C.F. SA, şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia ca legală.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., instanţa va obliga pe pârâta-intimată să achite intimatul-reclamant F.L.T. şi la 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.C.C.F. SA împotriva deciziei nr. 15 A din 5 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant F.L.T. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2080/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2053/2010. Civil → |
|---|
